Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

*fe.

KARAMAZOV

687

' sicriu dormea somnul de veci Iliuşecika. Bietul copil rme la doua zile după procesul lui Mitea. Cînd îl vazura pe i intrînd pe poarta, colegii lui Iliuşa, care de atîta timp îl

îndeau pe afara sa sosească, îi sarira înainte, gălăgioşi, urîndu-se _{ca ven}i_{se m} sfîrşit. Erau doisprezece la număr, mti cu ghiozdanele în spinare sau cu trăistuţele aruncate pe umăr. „Sa aveţi grijă de tata, fiindc-o sa fie tare amarît", îi jugase Iliuşa pe patul de moarte şi copiii înţelegeau să-i respecte dorinţa. în fruntea lor se afla, ca întotdeauna, Kolea fcrasotkin.

- Ce bine-mi pare c-ai venit, Karamazov! îl întîmpină el, întinzîndu-i mîna. E ceva groaznic aici. Ţi se rupe inima numai cînd îi vezi. Sneghirev parc-ar fi beat, deşi ştim precis câ n-a băut nimic azi... Eu, drept să-ţi spun, de obicei, am foarte mult sînge rece, dar toate astea mă depăşesc! Karamazov, iartă-mă că te reţin, dar aş vrea să-ţi pun o între­bare, una singură, pînă nu intrăm înăuntru.

- Ce este, Kolea? întrebă Alioşa, oprindu-se.

- Fratele dumitale este vinovat sau nu? Cine l-a ucis pe tatăl vostru, el sau lacheul? Orice mi-ai spune, te cred pe cuvînt. De patru nopţi gîndul ăsta nu mă lasă să dorm.

- Lacheul l-a omorît, fratele meu este nevinovat.

- Şi eu tot aşa ziceam! strigă Smurov, prichindelul.

- înseamnă deci că nu este decît o victimă nevinovată, sortită să piară pentru dreptate! exclamă Kolea. Totuşi, e fericit, chiar daca viaţa lui e distrusă! Zău daca nu-l invidiez!

- Ce tot vorbeşti, de ce sa-l invidiezi şi pentru ce? întreba ■^at Alioşa.

~ O, de-aş putea vreodată sa ma jertfesc şi eu pentru Optate! rosti cu înflăcărare Kolea.

~ Dar nu în condiţiile astea, acoperit de atîta ruşine, nu fr-un chip atît de groaznic! exclamă Alioşa.

- Bineînţeles... eu aş vrea sa-mi dau viaţa " omenire, iar cit priveşte ruşinea, nu-mi pasă; numele poate să piară. Am tot respectul pentru fratele dumitale

- Şi eu! se auzi pe neaşteptate din mijlocul grupulu' ri copii glăsciorul puştiului care declarase cîndva ca ştia cin întemeiat Troia şi, ca şi atunci, roşi pînă în vîrful urechilo

Alioşa intră în casă. Iliuşa zăcea culcat, cu mîinile n piept şi ochişorii închişi, într-un sicriu vopsit în albastru şi împodobit cu dantelă albă. Obrăjorul slăbit de boală aproape că nu-şi schimbase deloc trăsăturile şi, ciudat, nu se simţea nici un miros greu în casă. Expresia feţei era gravă şi parcă un pic visătoare. Mai ales minutele încrucişate pe piept erau atît de frumoase, încît păreau sculptate în marmură. Cineva îi pusese nişte flori în mîini, dar şi jur-împrejur, în raclă şi pe din afară, erau flori, trimise de dimineaţă de Liza Hohlakova. între timp însă sosise un buchet din partea Katerinei Ivanovna şi, în momentul cînd Alioşa deschise uşa, căpitanul tocmai o presăra florile fir cu fir, cu mîini tremurătoare, peste scumpul său odor. Nici nu ridică măcar ochii spre Alioşa; nu se uita la nimeni, nici chiar la biata dementă, „mămica" lui, care se tot căznea, plîngînd, să se ridice pe picioarele-i betege ca să vadă mai bine copilaşul mort. Pe Ninocika băieţii o ridicaseră cu jilţ cu tot şi o aduseseră lîngă sicriu. Fata îşi lipise capul de el şi plîngea încetişor. Sneghirev era destul de vioi, dar avea ceva buimac şi în acelaşi timp crunt pe figură. Gesturile, cuvintele ce-i scăpau din gură erau ca de nebun. „Băiatul tatii, băiat!" ofta el mereu, uitîndu-se la Iliuşa. Aşa îşi alinta feciorul cînd trăia: „Băiatul tatii, băiat!"

- Tăticule, dă-mi şi mie nişte floricele, uite, ia floricica aia alba din mînuţa lui şi dă-mi-o mie! se rugă „mămica hohotind.

Se vede câ-i plăcuse din cale-afară trandafirul abia îmb° bocit pe care-l ţinea în mînă Iliuşa sau voia să-l păstrez

KARAMAZOV

689

■_ntj_re de la el, fiindcă nu mai avea deloc astîmpâr, se f^nînta toata în jilţ, întinzînd braţele după floare.

_ Nu dau nimic la nimeni! se răsti neînduplecat . _eghirev. Sînt floricelele lui, nu ale tale. Toate sînt numai jle lui, nimic nu-i al tău!

_Tatâ, dâ-i mamei o floare! spuse Ninocika, ridicîndu-şi f_aţa scăldată în lacrimi.

_ Nu dau nimic şi-n nici un caz ei! Niciodată nu l-a iubit, j-a cerut tunuleţul, şi el, sărăcuţul, i l-a daaat... începu a boci căpitanul, amintindu-şi cît de uşor renunţase Iliuşa la darul abia primit, lâsîndu-i-l maică-sii.

Biata dementă îşi acoperi faţa cu palmele, plîngînd înăbuşit. Băieţii, văzînd ca tatăl nu se îndura să se desprindă de sicriu, deşi era timpul să pornească, se strînseră în jurul coşciugului şi se opintiră sâ-l ridice.

-Nu vreau să-l înmormînteze în curtea biserici! urlă deo­dată Sneghirev. Am să-l îngrop lîngă piatra noastră. A fost dorinţa lui Iliuşa. Nu vi-l dau, nu!

De trei zile stăruia să fie înmormîntat acolo, lîngă piatra lor, deşi toată lumea se împotrivea - Alioşa, Krasotkin, Ninocika, gazda, sora acesteia, băieţii.

- Auzi vorbă, să-l îngroape lîngă o piatră spurcată ca pe un spînzurat! rosti indignată bătrîna gazdă. în loc să-l pună în Pâmînt sfinţit. Aşa au să-l pomenească mereu şi au să se roage pentru odihna bietului său sufleţel! Se aude cum cîntă ^ln biserică, diaconul citeşte aşa frumos şi desluşit că, de cîte ^on o fi să slujească înăuntru, o să se audă fiecare cuvinţel, ca « cînd i-ar citi la mormînt.

In cele din urmă, căpitanul făcu un gest resemnat, vrînd

P^an-â să spună: „Duceţi-l unde vreţi!" Copiii ridicară sicriul,

* în clipa cînd trecură prin faţa mâmichii se opriră o clipa

lăsară jos, ca sa-şi poată lua ramas-bun de la Iliuşa. asînd însă deodată atît de aproape obrăjorul scump pe care

690__________________________

de trei zile îl privea numai din jilţ, dementa începu sa tre şi sa-şi agite nervos capul cărunt deasupra sicriului.

- Fa-i cruce, mamă, blagosloveşte-l şi saruta-l! o îndemn Ninocika.

Dar biata nebună dădea mereu din cap ca un autom fără să scoată o vorbă, cu faţa crispată de o durere mistu' itoare; şi, cum stătea aşa, deodată începu sa se bată cu pumnii în piept. Copiii ridicară din nou coşciugul pe umeri. Ninocika îşi lipi pentru ultima oară buzele de gura răposatului frăţior în timp ce copiii treceau cu sicriul prin faţa ei. La plecare Alioşa o rugă pe gazdă să aibă grijă de femeile rămase acasă dar bătrîna i-o luă înainte:

- Lasă că ştiu ce am de făcut, n-avea grijă, ca stau eu cu ele, doar sîntem creştini, ce Dumnezeu! spuse ea plîngînd.

Pînă la biserică nu era decît o bucată de drum, cel mult trei sute de paşi. Era o zi senină, liniştită şi nu prea geroasă. Se mai auzea încă dangătul clopotului. Sneghirev alerga agi­tat şi buimac după sicriu, îmbrăcat cu pardesiul lui vechi, prea scurt şi prea subţire pentru vremea de afară, cu capul descoperit, ţinînd în mînă pălăria veche de fetru cu boruri mari. Părea tot timpul îngrijorat, ba întindea mîna să sprijine sicriul, stingherindu-i pe cei care-l purtau, ba o lua înaintea procesiunii, căutîndu-şi un loc. La un moment dat, o floare căzu în zăpadă; căpitanul se aplecă imediat s-o ridice, ca şi cînd cine ştie ce s-ar fi întîmplat dacă ar fi lăsat-o în drum.

- Pîinea, am uitat pîinea acasă! striga el deodată înspăimîntat.

Băieţii însă îi aduseră aminte c-o pusese din vreme în buzunar. Nu se linişti totuşi pîna n-o scoase afară, ca sa n sigur că într-adevăr o luase cu el.

- Aşa a vrut Iliuşecika, asta a fost dorinţa lui, socoti cuviinţă sa-l lămurească pe Alioşa. într-o noapte şedeam căpatîiul sau, cînd numai ce-l aud ca-mi spune: „Tătic după ce au să astupe groapa, să presari deasupra puţina pu

FRATH

KARAMAZOV__________________________691_

, _sa vina vrăbiuţele sa ciugulească. Am sa le aud cînd vin şi _sa mă bucur, fiindcă cel puţin aşa am sa ştiu ca nu sînt

singur"-

_ Foarte bine, trebuie sa presari mereu firimituri, spuse

- în fiecare zi, în fiecare zi! murmură căpitanul, învio-rindu-se deodată.

în sfîrşit, intrară în biserică şi aşezară sicriul în mijloc, pe catafalc. Copiii se strînseră jur-împrejur şi statură cuminţi lîngă el tot timpul cit ţinu slujba. Era o biserică veche şi destul de săracă, cu multe icoane de lemn, neferecate, unul dintre acele locaşuri în care parcă tihneşte rugăciunea. în tim­pul liturghiei, Sneghirev se mai potoli un pic, deşi tot se mai agita cînd şi cînd în neştire, buimac şi fără nici un rost; ba se apropia de sicriu să îndrepte vălul sau cununa, ba se repezea să ridice o luminare căzută din sfeşnic, fâcîndu-şi de lucru cu ea pînă reuşea s-o înţepenească la loc. în cele din urmă, se astîmpără şi rămase la căpătîiul mortului cu o figură năucă, îngrijorată şi parcă nedumerită în acelaşi timp. După Apostoli, îi şopti lui Alioşa, care stătea lîngă el, că preotul nu citise cum trebuie, fără să-i explice de ce. La Heruvimi încercă să ţină isonul, dar după o clipă se lăsă păgubaş şi, îngenunchind, îşi lipi fruntea de lespezile de piatră. Zăcu ăşa pe jos multă vreme. în sfîrşit, începu prohodul şi se împărţiră luminările. înnebunit de durere, tatăl dădu din nou semne de leastîmpăr, dar cîntarea duioasă, zguduitoare a panahidei îi tezi sufletul toropit, râscolindu-i-l. Se chirci deodată şi *ⁿcepu să plînga, cutremurat de sughiţuri scurte, mai întîi ^mâbuşit, încercînd sa se stăpînească, apoi din ce în ce mai tare. Iar atunci cînd oamenii se pregătiră să pună capacul pe ^Slcriu, Sneghirev se repezi şi-l cuprinse în braţe, ca şi cum ar ^{1 v}nit să-i împiedice cu orice preţ sa-l acopere pe Iliuşecika ^lui, şi săruta lacom de nenumărate ori capşorul neînsufleţit ^Copilului, neîndurîndu-se sa se mai dezlipească de el. Cu

692

DOSTOIEVSKî

chiu, cu vai, băieţii izbutiră sa-l împace, dar în clipa cînd pregătea sa coboare de pe treapta catafalcului, tatăl întoarse brusc şi, întinzînd mîna, lua cîteva flori din raci Râmase apoi cu ele în mîna, privindu-le gînditor, ca şi cînd idee neaşteptată i-ar fi încolţit deodată în minte, făcîndu-l sa uite pentru moment unde se află. Treptat, o reverie adînca puse stăpînire pe el şi nu mai încerca sa se împotrivească atunci cînd sicriul fu ridicat şi dus la groapă. Locul de veci pe care Katerina Ivanovna îl plătise destul de scump se afla în curtea bisericii, la cîţiva paşi. După ritualul obişnuit, groparii coborîră coşciugul în pămînt. Cu mănunchiul de flori în mînă, Sneghirev se aplecă atît de tare deasupra mormîntului deschis, încît băieţii, speriaţi, îl apucară de pardesiu şi-l traseră înapoi. Omul însă părea că nu-şi mai dă seama de nimic. Cînd bulgării de pămînt se rotogoliră peste sicriu, începu să facă nişte senine neînţelese, arătîndu-le ţărîna ce curgea în groapă şi încercînd să le spună ceva, dar nimeni nu reuşi să desluşească un cuvînt din bolboroseala lui. în sfîrşit, se linişti. Abia cînd băieţii îi aduseră aminte că trebuie sa pre­sare firimituri pe mormînt, bietul om, cuprins din nou de neastîmpăr, scoase din buzunar codrul de pîine şi se apuca să-l fărîmiţeze între degete peste proaspăta movilită de pămînt, murmurînd: „Hai, vrăbiuţelor, hai, puicuţele tatii, veniţi, veniţi încoace!" Unul dintre băieţi se gîndi că florile îl încurcau şi-i spuse să le dea cuiva să i le ţină. Sneghirev însă nu voi cu nici un preţ să se despartă de ele, ca şi cînd s-ar n temut să nu i le ia de tot. Cerceta apoi atent mormîntul şi, după ce se convinse ca treaba era bine făcuta şi firimituri e fuseseră presărate peste tot, se întoarse brusc şi, cu inima împăcată, porni spre casa. Treptat însă iuţi pasul, din ce în ce mai zorit, aproape alergînd, aşa încît ceilalţi abia se ţineau după el.

- Floricele pentru mămica, sa-i ducem marnic u floricele! Am necajit-o, sărăcuţa! o caină el în gura mare.

FRAŢII KARAMAZOV

693

Cineva îi striga sa-şi acopere capul, sa nu răcească. Furios, Sneghirev azvîrli cît colo pălăria în zăpada ţipînd: N-am nevoie de palane, nu-mi trebuie!" Smurov o ridica şi se luă după el. Toţi copiii plîngeau, iar Kolea şi băieţaşul care descoperise Troia mai tare decît toţi. Smurov, cu pălăria căpitanului în mîna, deşi plîngea şi el amarnic, apuca totuşi să culeagă din fuga de pe jos un ciob de cărămidă ce răsărea roşu din albul omătului, şi sâ-l azvîrle într-un stol de vrăbii care trecea în zbor. Nu nimeri însă nici una şi plecă mai departe, alergînd cu lacrimile pe obraz. La jumătatea drumu­lui, Sneghirev se opri ca ţintuit de un gînd, se întoarse în loc şi o rupse la fugă înapoi, spre mormîntul părăsit. Băieţii îl ajunseră din urmă şi se agăţară de el care mai de care, împresurîndu-l. Atunci, neputincios, omul se prăbuşi hohotind în zăpadă, ca doborît de o lovitură, şi începu sa se tăvălească pe jos şi să urle: „Iliuşecika, băiatul tatii, băieţaş!" Alioşa şi Kolea încercară sâ-l ridice din zăpadă şi să-l liniştească.

- Fii bărbat, căpitane, ţine-ţi firea! murmură Kolea.

- Ai să strici floricelele, îi atrase atenţia Alioşa. Gîndeşte-te că mămica le aşteaptă, sade acasă şi plînge pentru că n-ai vrut să-i dai nici o floare de la Iliuşecika. E şi pătuţul lui acolo.

- Da, da, să mergem la mămica! îşi aminti deodată căpitanul. Să nu-i ia pătuţul, să nu-i ia pâtuţul! adăugă el îngrozit, ca şi cum într-adevăr cineva ar fi putut să scoată din cameră pătuţul copilului.

Şi sărind în picioare, o zbughi spre casă. Nu mai era decît ⁰ palmă de loc, aşa că ajunseră toţi odată. Sneghirev intra buzna în odaie şi-i striga soţiei sale, pe care o bruftuise fara "ici o mila mai înainte:

- Mamico draga, Iliuşecika îţi trimite florile! O, Picioruşele tale bolnave! striga el, întinzîndu-i bucheţelul de

^lon îngheţate pe care-l strivise în timp ce se zvîrcolea în ^zăPadă.

694

în aceeaşi clipa însâ zări în colţ, la picioarele patului ' muliţele lui Iliuşa, aşezate una lingă alta de gazda, bietele 1 • cizmuliţe purtate şi râspurtate, scorojite şi peticite Rin-braţele în sus şi, căzînd în genunchi, luă în mină una dintr ele şi începu s-o sărute pătimaş: „Băiatul tatii, Iliuşecika! s tînguia el. Băieţaşul tatii drag, unde sînt picioruşele tale?"

- Unde l-ai dus? Unde l-ai dus? răcni sfîşietor biata nebuna Ninocika izbucni şi ea în lacrimi. Kolea se strecură grăbit

pe uşă, urmat de ceilalţi băieţi. Alioşa ieşi după ei.

- Să-i lăsăm să plîngă în voie, îi spuse el lui Kolea. Aici nu mai încape mîngîiere. Să facem cîţiva paşi şi după aceea ne întoarcem iar.

- Da, nu mai încape mîngîiere, asta-i cel mai îngrozitor, încuviinţă Kolea. Ştii, Karamazov, adăugă el mai încet, ca să nu-l audă ceilalţi. îmi pare rău de nu mai pot şi aş da orice pe lume dac-ar fi posibil să învie!

- Şi eu la fel! mărturisi Alioşa.

- Ascultă, Karamazov, crezi că e bine să ne mai întoar­cem astâ-seară? Mi-e teamă c-o să se îmbete iarăşi.

- Se prea poate. Dar o să venim numai noi doi să stăm o oră cu Ninocika şi cu mămica. Ar însemna să le răscolim iarăşi durerea cînd au să ne vadă intrînd pe uşă cu toţii, chibzui Alioşa.

- Gazda a început să pună masa, mi se pare că vor să facă praznic, o să vină şi popa; crezi într-adevăr că trebuie să ne întoarcem, Karamazov?

- Neapărat.

- Ce curios, Karamazov, după atîta jale să te ghiftuieşti cu plăcinte... Cînd te gîndeşti ce absurde sînt datinile astea religioase!

- Au şi somon la masă, sări cu gura puştiul care descoperise Troia.

- Ascultă, Kartaşov, te rog foarte mult să nu mai intervii în discuţie cu tot felul de prostii, mai ales cînd ştii foarte bine

FRAŢII

KARAMAZOV

695

_câ nimeni nu vorbeşte cu dumneata şi nici nu se sinchiseşte je persoana dumitale! îl repezi enervat Kolea.

Copilul se făcu roşu ca focul, dar nu cuteză să răspundă. Toţi mergeau încet pe cărare, cînd se auzi deodată glasul lui Smurov:

- Iată şi piatra unde zicea să-l înmormîntâm pe Iliuşa! strigă el.

Se opriră tăcuţi în dreptul ei. Alioşa se uită în jur şi în momentul acela îi răsări în minte o scenă zugrăvită de Sneghirev, care-i povestise cîndva cum se atîrnase Iliuşecika de gîtul lui, cu obrajii scăldaţi în lacrimi, strigînd: „Tăticule, tăticule, cum şi-a bătut joc de dumneata!" Şi inima i se strînse înfiorată. Cu un aer grav şi solemn, îşi petrecu privirea asupra chipurilor dragi, luminoase, ale colegilor lui Iliuşa, şi deodată prinse a vorbi:

- Domnilor, acum că ne aflăm aici, aş vrea să vă spun cîteva cuvinte.

Copiii se strînseră în jurul lui şi-şi aţintiră ochii spre el, curioşi, aşteptînd.

- Domnilor, în curînd ne vom lua rămas-bun. Trebuie să mai stau cîtva timp aici, lîngă cei doi fraţi ai mei, dintre care unul pleacă să-şi ispăşească pedeapsa, iar celălalt este pe patul de moarte. Dar foarte curînd am să părăsesc oraşul acesta, şi poate pentru ani şi ani de zile. Şi atunci va trebui să ne despărţim, domnilor. De aceea să facem legămînt aici, lîngă piatra lui Iliuşa, în primul rînd câ n-o să-l uităm nicio­dată pe Iliuşa şi apoi că ne vom gîndi mereu unii la alţii. Şi, orice s-ar întîmpla cu noi în viitor, chiar dac-ar fi să nu ne mai întîlnim douăzeci de ani de acum încolo, să ne amintim cum l-am înmormîntat azi pe bietul copil năpăstuit de toţi la început - mai ţineţi minte bătaia de lîngâ podeţ? - pentru ca mai apoi să ne devină atît de drag tuturor! Era un băieţel bun 5i curajos, pentru care onoarea tatălui său s-a dovedit a fi ceva sfînt şi care a suferit din cale-afară cînd a văzut cît de

696

DOSTOIEVSKI

crunt fusese înjosit părintele lui, de aceea s-a şi revolt atunci. Aşadar, ne-am înţeles: nu-l vom uita niciodată, nicio dată, chiar dacă ar fi să trăim pînă la adînci bătrîneţi! Oricît de prinşi am fi de îndeletnicirile noastre şi oricît de impor tante ar fi lucrurile pe care le-am avea de făcut, chiar dac-ar fi să ajungem la cele mai înalte demnităţi, sau dacă dimpotrivă ne-ar lovi o mare nenorocire - să ne aducem pururea aminte ce bine ne-am simţit cîndva aici, împreună, uniţi cu toţii printr-un sentiment frumos şi bun, mulţumită căruia, tot tim­pul cît l-am înconjurat cu dragoste pe micuţul nostru prieten, am reuşit să fim mai buni decît sîntem de fapt. Porumbeii mei, îngăduiţi-mi să vă spun aşa, pentru că de cîte ori mă uit la chipurile voastre cuminţi şi dragi, mi-aduc aminte de aceste blînde păsărele cenuşii! Copiii mei scumpi, poate că nu veţi înţelege tot ce vă spun, pentru că de multe ori nu ştiu să-mi exprim gîndurile lămurit, dar să nu uitaţi ce v-am spus acum şi poate mai tîrziu, cînd veţi cugeta la cuvintele mele, o să-mi daţi dreptate. Să ştiţi că nu există pe lume ceva mai de preţ şi mai trainic, ceva mai sănătos şi mai folositor în viaţă decît o amintire frumoasă şi, mai ales, o amintire plină de farmec din anii copilăriei, petrecuţi în casa părintească. Vi se vorbeşte adeseori despre educaţia voastră, dar o minunată, o sfîntă amintire din copilărie are poate mai mult ca orice darul de a desăvîrşi educaţia. Acela care adună cît mai multe amintiri de felul acesta pentru toată viaţa poate fi sigur că, la un moment dat, va găsi scăparea în ele. Chiar dacă n-am păstra decît o singură amintire frumoasă în inima noastră, această unică amintire ne poate da chezăşia că ne va salva cîndva dintr-un greu impas. Poate că mai tîrziu, cine ştie, ne vom înrâi, poate că nu vom fi în stare să ne ferim de a sâvîrşi vreo faptă rea, poate c-o să ne batem joc de lacrimile seme­nilor noştri şi de aceia care spun aşa cum spunea Kolea adineauri: „Vreau să sufăr pentru omenire!", poate că vom face din ei ţinta ironiilor noastre usturătoare. Şi totuşi, oricît

FRAŢII KARAMAZOV

697

,je răi am deveni, ferească Dumnezeu, cînd ne vom aduce aminte de înmormîntarea lui Iliuşa şi de dragostea cu care l-am înconjurat în puţinele zile ce le-a mai avut de trăit, iar mai apoi cum am stat de vorbă prieteneşte cu toţii aici, lîngâ piatra lui, nici cel mai hain, cel mai veninos sau cel mai jronic dintre noi - dacă s-ar întîmpla să ajungem vreodată aşa -nu va îndrăzni să-şi bată joc de tot ce a fost bun şi cinstit în inima lui în clipa de faţă! Mai mult, poate că în momentul acela îşi va lua seama şi-şi va spune în sinea lui: „Da, ce băiat bun eram pe vremea aceea, şi curajos, şi cinstit". Chiar dacă va zîmbi în sinea lui, nu-i nimic, adesea omul ia în răspăr tot ce-i bun şi frumos, dar o face numai din nesocotinţă. Eu însă vă încredinţez, domnilor, că o clipă mai tîrziu inima sa îi va şopti: „Nu, rău ai făcut c-ai zîmbit, sînt lucruri care nu trebuie luate în rîs!"

- Aşa e, Karamazov, am înţeles ce vrei să spui! exclamă Kolea cu o privire scînteietoare.

Copiii fremătară, vrînd parcă să adauge şi ei ceva, dar se stăpîniră, aşteptînd, emoţionaţi şi atenţi, cu ochii pironiţi asupra vorbitorului.

- Asta, fireşte, numai în cazul cînd s-ar întîmpla să ne înrăim, continuă Alioşa. Dar de ce am fi răi, nu-i aşa? Să ne străduim, deci, în primul rînd şi mai presus de orice, să fim buni la suflet, apoi cinstiţi şi, în sfîrşit, să nu lăsăm niciodată să se aştearnă uitarea între noi. Ţin să vă repet lucrul acesta. La rîndul meu, vă dau cuvîntul că n-am să-l uit pe nici unul dintre voi; sînt convins că şi peste treizeci de ani am să-mi amintesc de fiecare obrăjor pe care-l am acum în faţă. Kolea i-a spus adineauri lui Kartaşov că noi „nici nu ne sinchisim de persoana lui!" Dar cum aş putea oare să uit că există pe 'urne un băieţel cu numele de Kartaşov, care mă priveşte în ^clipa asta cu ochişorii lui buni, blînzi şi voioşi, şi care a şi •ftceput să roşească, cum a roşit atunci cînd a descoperit ^lroia. Domnilor, prietenii mei scumpi şi dragi, fie ca toţi să

698_____________________

avem sufletul mare şi viteaz al lui Iliuşa, sa fim inteligent îndrăzneţi şi generoşi cum este Kolea (a cărui minte, desigur' se va ascuţi şi mai mult pe măsura ce va creşte) şi tot atît de sfioşi, dar ageri la minte şi drăgălaşi, cum e Kartaşov. Dar nu e vorba numai de ei doi! Toţi îmi sînteţi dragi, domnilor fiecare dintre voi îşi are locul lui în inima mea, aşa cum aş dori şi chiar vă rog să-mi faceţi şi voi un locşor în inima voastră! Şi cui îi datorăm oare sentimentul acesta bun şi fru­mos, care ne leagă, cine oare ne-a unit laolaltă? Iliuşa, blîndul şi dragul nostru prieten, pe care-l vom iubi pururea şi a cărui memorie am hotărît s-o păstrăm cu statornicie. Să nu-l uităm niciodată; fie ca duioasa lui amintire să rămînă mereu proaspătă în inimile noastre acum şi-n vecii vecilor!

- Da, da, veşnică să-i fie amintirea! strigară, cuprinşi de emoţie, toţi copiii cu glăscioarele lor argintii.

- Să ţinem minte obrăjorul lui, hăinuţele sale, bietele lui cizmuliţe amărîte, sicriul lui şi pe nefericitul şi păcătosul de taică-sâu şi să ne aducem aminte cu ce curaj s-a ridicat copilul ăsta să ia apărarea părintelui său, înfruntînd toată clasa!

- O să ne-aducem aminte, da, da, o să ne-aducem aminte! făgâduiră din nou copiii. Era bun şi curajos!

- Mi-era atît de drag! exclamă Kolea.

- Copiii mei, dragii mei prieteni, să nu vă temeţi de viaţă! Fiindcă viaţa poate fi nespus de frumoasă cînd faptele tale sînt bune şi drepte.

- Da, da, repetară în cor băieţii.

- Nici nu ştii cît te iubim, Karamazov! mărturisi spontan un glas ce părea să fie al lui Kartaşov.

- Da, te iubim, te iubim! îi ţinură cu toţii isonul şi mult¹ dintre ei aveau lacrimi în ochi.

- Urra, trăiască Alioşa Karamazov! striga din toată inima Kolea.

FRAŢII KARAMAZOV

699

- Şi veşnică amintire bietului copilaş! adaugă cu duioşie

- Veşnică amintire! rostiră băieţii, repetînd cuvintele lui.

- Karamazov! rasari deodată Kolea. E adevărat ce spune religia că vom învia din morţi şi ne vom scula cu toţii din morminte? înseamnă că atunci o sa fim iarăşi împreuna şi o sâ-l vedem şi pe Iluşecika?

- Sigur ca da, ne vom scula, şi atunci ne vom povesti veseli şi fericiţi tot ce am făcut în viaţă, răspunse Alioşa cu însufleţire, deşi zîmbind.

- Vai, ce frumos o să fie! se bucură Kolea.

- Şi acum, dragii mei, ajunge, să lăsăm deoparte discursurile şi să mergem cu toţii la praznic. Nu trebuie să vă simţiţi prost fiindc-o să mîncăm plăcinte. Este o veche datină pe care am apucat-o din moşi-strâmoşi şi care, să ştiţi, are şi partea ei bună, spuse rîzînd Alioşa. Hai să mergem! Mînă în mînă!

- Mereu vom merge aşa, toată viaţa, mînă în mînă! Urra, trăiască Alioşa Karamazov! strigă din nou Kolea, şi glasurile tuturor copiilor se îngemănară într-o izbucnire de entuziasm.