Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

58

DOSTOIEVSKl

odată şi odată o să vină cineva care să-mi aducă iertarea. Toată viaţa am crezut că, aşa tîrîtură cum sînt, mă va iubi ş! pe mine cineva cu adevărat, cineva fără nici un gînd păcătos!

- Dar ce-am făcut eu pentru dumneata? zîmbi Alioşa înduioşat şi, aplecîndu-se, o luă cu gingăşie de mîim. Te-am miluit cu un fir de ceapă, o nimica toată!... Nu apucă bine sâ isprăvească, şi-l podidiră şi pe el lacrimile. în momentul acela se auzi trîntindu-se uşa de la intrare şi cineva pătrunse în casă. Gruşenka sări deodată în picioare, înfricoşată de moarte. Fenia dădu buzna înăuntru, strigînd în gura mare şi fluturîndu-şi braţele.

- Coniţă, coniţă scumpă, a sosit ştafeta! trîmbiţă ea veselă, gîfiind. A trimis o troică de la Mokroe să te ia! Timofei, surugiul, e afară, schimbă caii... Scrisoarea, coniţă, iată scrisoarea!

Ţipa cît o ţinea gura, vînturînd scrisoarea din mînâ. GTuşenka îi smulse plicul şi-l apropie de luminare. Era un bilet de cîteva rmduri pe care ea îl desluşi dintr-o ochire.

- Mă cheamă! şopti ea pălind, cu faţă crispată de o amară grimasă. Du-te, căţeluşă! Te-a fluierat!

Râmase locului o clipă, ca şi cînd ar fi şovăit încă, apoi tot sîngele îi năvăli în obraji, învăpăindu-i.

- Plec! strigă ea. Cinci ani din viaţă! Râmîneţi cu bine! Râmîi cu bine, Alioşa, soarta mea s-a hotârît... Duceţi-va, duceţi-vă, plecaţi cu toţii, să nu vă mai văd în faţa ochilor... Gruşenka îşi ia zboTul spre o viaţa nouă... N-aş vrea să-mi porţi duşmănie, Rakitka, cine ştie dacă nu mă duc la moarte! Uf! Parc-aş fi beată! şi, departîndu-se brusc de ei, alergă în iatac.

- Acum nu-i mai pasă de noi! bodogăni Rakitin. Sa mergem, altfel iar au sâ înceapă să ţipe muierile astea, sînt sătul pînă-n gît de atîta bocealâ...

Alioşa se lăsă dus fără sâ-şi dea seama. în curte aştepta o troică în jurul căreia forfoteau oameni cu felinare în mîna,

FRAŢII KARAMAZOV

ocupaţi să deshame caii. Prin poarta deschisa se zăreau cei ţjei cai de schimb, aşteptînd afară. Alioşa şi Rakitin nici nu apucaseră bine să coboare treptele, cînd fereastra de la iatac se deschise deodată şi Gruşa strigă cu o voce răsunătoare:

- Alioşecika, multe salutări din partea mea frăţiorului tău, Mitenka! Spune-i că n-aş vrea să fie supărat pe mine, cu tot necazul pe care i l-am făcut! Te rog să-i repeţi cuvînt cu cuvînt ceea ce-ţi spun eu acum: „Gruşenka şi-a legat soarta de un ticălos, nu de un suflet cinstit ca al tău!" Să ştie că l-am iubit totuşi un ceas, un singur ceas din viaţa mea, să nu uite niciodată ceasul acela! Să-i spui că aşa i-a poruncit Gruşenka, să nu-l uite pînă în clipa din urmă! Glasul i se stinse, înecat în lacrimi, şi fereastra se închise cu zgomot.

- Hm, hm! mormăi Rakitin umflîndu-se de rîs. După ce-i dă la cap bietului Mitenka, îi mai şi pretinde să n-o uite toată viaţa! Ce sadism!

Alioşa nu-i răspunse însă, ca şi cînd nici n-ar fi auzit, întinsese piciorul la drum, de parcă ax fi avut cine ştie ce zor mare; în realitate nu-şi dădea seama de nimic, mişcîndu-se aproape ca un automat. Rakitin se simţi deodată săgetat de o durere ascuţită, ca şi cum cineva i-ar fi zgîndârit o rană proaspătă. Adineauri, cînd o pusese pe Gruşenka faţă în faţă cu Alioşa, se aşteptase la cu totul altceva; lucrurile luaseră însă o altă întorsătură decît aceea pe care ar fi dorit-o el.

- Ofiţerul ei e un polonez, zise el silindu-se sâ-şi păstreze sîngele rece. Vorba vine ofiţer; de fapt, e un biet amărît, funcţionar la vamă, undeva în Siberia, la graniţa dinspre China. După cîte am auzit, şi-a pierdut postul. I-o fi ajuns probabil la ureche ca Gruşenka are ceva părăluţe şi s-a întors ^la ea, aşa se explică totul. Alioşa nici de astă dată nu se învrednici să-i răspundă. Rakitin îşi pierdu cumpătul:

~ Ei, vasazica, ai izbăvit un suflet păcătos?! rînji el plin ^e fiere. Ai întors o tîrfa pe calea cea bună? Ai izgonit cei

60

DOSTOIEVSKI

şapte draci ce o munceau? Ca să vezi unde trebuia sa se întîmple minunea pe care aţi aşteptat-o cu atîta rîvnă astăzi!

- încetează odată, Rakitin! îi răspunse Ahoşa cu inima îndurerată.

- Sigur că da, mă „dispreţuieşti", pentru c-am putut sa primesc cele douăzeci şi cinci de ruble de adineauri! Mi-am vîndut prietenul, nu-i aşa? Numai că tu nu eşti Hristos, şi nici eu, Iuda!

- Crede-mâ, Rakitin, c-am şi uitat de banii aceia, protesta Alioşa. Tu singur ai pomenit de ei...

Rakitin se înfurie şi mai tare.

- Duceţi-vă dracului cu toţii! zbieră el. Pentru ce naiba mi-oi fi pierzînd vremea cu tine? De acum înainte nici nu mai vreau să ştiu cine eşti! Pleacă, du-te unde vrei, călătorie sprîncenată!

Şi, fără altă vorbă, o apucă pe o ulicioara lăturalnica, lâsîndu-l singur în întunecimea nopţii. Alioşa ieşi din oraş, şi o luă peste cîmp spre mînăstire.

IV CANA GAL1LEII

Ajunse la schit destul de tîrziu după rînduiala mînâstirii, şi monahul de pază care ieşi sâ-i deschidă îi îngădui să intre înăuntru pe poarta cea mică. Trecuse de nouă - ora sorocita odihnei şi somnului după o zi plină de frâmîntari. Alioşa deschise cu sfială uşa chiliei bătrînului, în care se afla sicriul, înăuntru nu era decît părintele Paisie care citea Evanghelia împreună cu novicele Porfiri; ucenicul, istovit de vegherea din ajun, cînd stareţul ie voTbise pentru ultima oară, şi de zarva de peste zi, dormea somnul tinereţii, culcat pe podele în odaia alăturată. Părintele Paisie îl auzi intrînd, dar nu-şi ridica ochii de pe carte; Alioşa se retrase în colţul din dreapta

uşii se aşeză în genunchi şi începu sa se roage. Inima îi era plină, gata să se reverse, dar totul colcăia de-a valma în el, nici un sentiment nu reuşea să se contureze mai lămurit şi să precumpănească asupra celorlalte, impresiile se succedau lent, fără încetare, ca într-un caleidoscop. Se simţea înduioşat, dar în acelaşi timp - lucru curios - nimic nu mai avea darul să-l mire. Vedea din nou în faţa ochilor sicriul şi mortul drag, strîns înfăşurat în rasa monahală, şi totuşi jalea şi duTerea sfîşietoare ce-i storseseră atîtea lacrimi în dimineaţa aceea se mistuiseră că prin farmec. Intrînd în chilie, îngenunchease în faţa sicriului, aşa cum şi-ar fi plecat genunchii în faţa unei icoane, dar simţămîntul ce-i stăpînea cugetul şi inima în momentul acela nu era întristarea, ci bucuria. Una dintre ferestre era larg deschisă, lăsînd să pătrundă înăuntru aerul proaspăt, răcoros. „înseamnă că duhoarea s-a înteţit şi mai tare dacă s-au înduplecat să deschidă fereastra", îşi spuse el. Dar gîndul că rămăşiţele pâmînteşti ale stareţului începuseră să se descompună - gînd care abia cu cîteva ceasuri mai înainte i se păruse atît de amarnic, de umilitor - nu-l mai făcu de astă dată să sufere, nici să se răzvrătească. Se ruga aşa, în tăcere, dar îndată îşi dădu seama că înşiră cuvintele mecanic. Frînturi de idei i se perindau prin minte, licăreau o clipă, ca nişte steluţe, ca să se stingă numaidecît, năpădite de alte gînduri răzleţe, dar în acelaşi timp era conştient că sufletul său îşi găsise împăcarea, că se sălăşluise în el ceva temeinic şi deplin. Uneori prindea ^să se roage cu rîvnâ, într-o pornire de dragoste şi recu-ⁿ°stinţă... Nu apuca să-şi ducă însă ruga pînă la capăt, căci

^uPă un timp mintea lui o lua iarăşi razna; începea să se gmdeascâ la altceva, ca pînă la urmă să uite şi de rugăciune, ^S1 de ceea ce îi curmase firul... încercă să fie atent la cuvintele

sute de părintele Paisie, dar, ostenit cum era, mereu îl fura somnul...

I II i! „ n II

„A tTeia zi, s-a făcut nuntă în Cana Galrieii, citea mona­hul, iar mama lui Iisus era acolo. Şi a fost chemat la nunta şi Iisus cu ucenicii sai."

„Nunta? Cum adică nunta?... se căznea să-şi adune gîndurile Ahoşa. E fericită... s-a dus la nuntă... Nu, n-a luat nici un cuţit cu dînsa, nu se putea să ia... N-a fost decît aşa, o vorbă rostită «la necaz», nimic mai mult... Noi... noi trebuie să iertăm cuvintele de obida. E o uşurare... altminteri, prea ar fi cumplită suferinţa... Rakitin a cotit pe ulicioară... Cît timp o sâ-şi aducă aminte de necazurile lui, o să cotească aşa, pe cîte o ulicioară... Dar drumul... drumul mare este drept, este larg şi luminos, şi limpede cum e cleştarul... şi soarele străluceşte la capătul lui... Cum? Ce spune?"

„... nu mai aveau vin, căci s-a fost sfîrşit vinul de nunta. Atunci muma lui Iisus zis-a către el: «Nu mai este vin...»"

„A, mi se pare că mi-a scăpat ceva, tresări el, ce păcat, n-aş fi vrut să pierd nici un cuvînt, îmi place atît de mult partea asta: e vorba de Cana Galileii, cea dintîi minune... Da, o minune atît de frumoasă, neasemuit de frumoasa! Nu la durere, ci la bucurie a venit pentru întîia oară Iisus în mijlocul oamenilor; prima minune pe care savîrşit-o era hărăzită sa le sporească bucuria... «Cine îndrăgeşte oamenii trebuie să îndrăgească şi bucuria lor...», aşa spunea răposatul, era una dintre ideile lui călăuzitoare... Nimeni nu poate trăi fara bucurie, spune Mitea... Da, Mitea... Adevărul înseamnă minune, adevărul înseamnă iertare, asta tot dm gura lui afli auzit-o adeseori..."

„... Zis-a ei Iisus: «Ce este mie şi ţie, femeie? Ceasul meu n-a venit pînâ acum». Muma lui zis-a celor ce slujeau: «Faceţi ce vă va spune...»"

„Faceţi ce va va spune... Bucurie, da, o bucurie hărăzii unor bieţi oameni săraci lipiţi pamîntului... Trebuie să fi fost tare sărmani dacă nici vin n-au avut de ajuns la nunta ■ Istoricii arata că populaţia statornicita pe vremea aceea în

împrejurimile lacului Ghenizaret era în cea mai mare parte alcătuită din oameni nevoiaşi... Şi o altă inimă preamilostivă, sufleul slăvit al unei alte fiinţe pline de har, maică-sa, care se afla de asemenea printre oaspeţi, a ştiut ca nu numai pentru a împlini măreaţa şi teribila lui menire a coborît pe pămînt, a ştiut că inima lui putea împărtăşi deopotrivă veselia simplă şi nevinovată a unor făpturi cu mintea neluminată, dar lipsite de vicleşug, veselia celor care-l poftiseră la praznicul lor sărac... «Ceasul meu n-a venit pînâ acum», i-a răspuns el, zîmbind blajin; cu siguranţă că, rostind aceste cuvinte, i-a zîmbit cu blîndeţe... Dar, dacă stai să te gîndeşti, pentru asta, oare, a coborît el pe pămînt, ca să îndestuleze cu vin ospăţul de nuntă al unor sărmani? Şi totuşi, n-a pregetat să meargă la nuntă şi să împlinească rugămintea ei... A, ia să vedem ce spune mai departe..."

„... Iisus le-a poruncit: «Umpleţi vasele cu apă». Şi le-au umplut pînă sus.

Apoi le-a zis: «Acum scoateţi şi duceţi starostelui mesei». Iar ei i-au dus.

Şi cînd starostele mesei a gustat apa, care se făcuse vin, şi nu ştia de unde este (ci slujitorii care scoseseră apa ştiau), starostele mesei a strigat pe mire.

Şi i-a spus: «Orice om pune întîi vinul cel bun, şi cînd (nuntaşii) au băut bine, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun pînă acum.»"

„Dar ce-i asta? Ce s-a întîmplat? Cum se face că odaia a devenit dintr-o dată atît de încăpătoare?... Ah, da... e o ttuntă... fireşte, o nuntă... Iată oaspeţii, iată şi tinerii căsătoriţi, şi mulţimea care se veseleşte şi... dar unde este Preaînţeleptul staroste? Şi cine sade acolo? Cine? Odaia s-a făcut mai încăpătoare... Cine se ridica de la masa pentru ospăţ? Cine... Cum, şi el e aici?... Dar auri zăcea în sicnu... Nu, e aici... s-a sculat, m-a văzut, ^Vlne spre mine... Doamnef...

64

DOSTOIEVSKi

Da, într-adevăr, spre el, spre el venea chiar dînsul unchiaşul cel uscăţiv, cu obrazul brăzdat de o mulţime de cute subţiri; se îndrepta spre el fericit, rîzînd cu blîndeţe... Coşciugul a dispărut ca prin farmec, iar dînsul e îmbrăcat aşa cum l-a văzut în ajun, cînd fuseseră cu toţii oaspeţii lui... Faţa îi era descoperită şi ochii îi străluceau... Dar ce s-a întîmplat? Ce caută printre nuntaşi, să fi fost şi el poftit la nunta din CanaGalileii?...

- Da, fiule, m-au poftit şi pe mine, se auzi glasu-i domol, zvonind deasupra lui. De ce te-ai ascuns aici, în loc să vii în mijlocul nostru?... Hai, vino!

E glasul lui, glasul stareţului Zosima... Nu încape nici o îndoială, sigur este el, o dată ce îl cheamă... îi întinde mina $1 Alioşa se ridică în picioare.

- Ne veselim, urmează unchiaşul cel uscăţiv, bem din vinul cel nou, vinul bucuriei proaspete, neţărmurite; vezi ce de oaspeţi s-au adunat? Iată colo mirele cu mireasa, iată şi înţeleptul staroste al mesei gustînd din vinul neînceput. De ce te miri că sînt aici? Am miluit şi eu pe cineva cu un fir de ceapă, de aceea sînt aici. Şi sînt aici, printre nuntaşi, mulţi alţii ca mine care n-au dat în viaţa lor de pomană decît un fir de ceapă, unul singur, atîta tot... Vezi dar ce înseamnă faptele noastre? Şi tu, blajinule, tu, fiul meu drag, ai ştiut azi sa miluieşti cu un fir de ceapă o biată fiinţă flămîndâ. Purcede, fiule, purcede la lucru, blajinule, de vreme ce ai făcut începutul... Vezi soarele nostru, îl vezi?

- Mă tem... nu îndrăznesc să mă uit la el... şopti Alioşa.

- Să nu-ţi fie teamă. înfricoşătoare e slava şi puterea lui. dar îndurarea sa e fără margini. Din dragoste pentru noi a lu^al chip de om şi se veseleşte în mijlocul nostru, preschimbîrw apa în vin, ca să nu sece bucuria nuntaşilor, căci aşteapt³ acum alţi nuntaşi, îi cheamă pe toţi sa vina la el, sa vină pen­tru vecie... lată soseşte vinul cel nou, au adus vasele..."

KARAMAZOV

65

Sufletul lui Alioşa era mistuit ca de o vîlvâtaie, era dureros de plin, şi lacrimi de fericire i se prelingeau pe obraji- întinse braţele, dînd un ţipăt, şi se trezi...

Avea în faţă iarăşi sicriul, fereastra era deschisă, şi vor­bele solemne ale Evangheliei picurau lin şi răspicat. Alioşa însă nu mai asculta. Ciudat: adormise aşa cum stătea, în genunchi, şi iată că se trezise acum în picioare. Deodată, ca şi cînd l-ar fi smuls cineva din loc, se apropie grăbit, cu paşi apăsaţi, de sicriu. în treacăt îl atinse cu umărul, fără să bage de seamă, pe părintele Paisie. Cuviosul îşi înălţă ochii din carte şi-i coborî numaidecît, ca şi cum ar fi priceput că se întîmplâ ceva curios cu tînărul monah. Alioşa privi cîteva clipe sicriul, mortul ce zăcea încremenit sub zăbranicul ce-i acoperea faţa, cu icoana pe piept şi camilafca împodobită cu o cruce în opt colţuri pe cap. Adineauri abia îi auzise glasul care încă îi mai suna în urechi... Ascultă încordat, doar-doar o mai desluşi un zvon, ceva... Apoi se întoarse dintr-o dată pe călcîie şi ieşi afară.

Coborî repede treptele, fără a mai zăbovi în cerdac, întraripat, sufletul său era setos de libertate, avea nevoie de spaţiu, de tot cuprinsul lumii. Bolta cerească, presărată cu stele scăpărătoare, se desfăşura nemărginită deasupra lui. Din zenit pînă la orizont, curgea aburoasă Calea Lactee. Răcoarea Şi liniştea nopţii învăluiau pămîntul. Turlele albe şi cupolele aurite ale bisericii străluceau pe cerul de safir. în straturile din jurul casei, fastuoasele flori de toamnă adormiseră pînâ în zori. Pacea statornicită pe pămînt se îngemăna cu cea revărsată din înălţimi, taina gliei se împerechea cu taina stelelor... Alioşa râmase locului cîteva clipe, neclintit, Privind în jur, şi dintr-o dată căzu jos, ca secerat.

Nu ştia de ce îmbrăţişează pămîntul, nu înţelegea de ce ^simte o dorinţă atît de fierbinte sâ-şi lipească buzele de el, şi-l ^saruta întruna plîngînd, stropindu-l cu lacrimi şi jurîndu-i

ire, iubire pe veci. „Udă pămîntul cu rouă lacrimilor tale

.-l

66

DOSTOIEVŞRi

de bucurie şi scumpe fie-ţi lacrimile ce le-ai vărsat..." răsuna un glas în adîncul său. De ce plîngea? O, în momentul acel_a de exaltare simţea nevoia să plîngâ pînă şi pentru stelele ce străluceau din tării şi plîngea fără să se sfiască de extazul lui. Să ierte totul şi pe toată lumea, să-şi ceară iertare de la toţi şi de la toate, şi nu numai pentru faptele săvîrşite de el, ci pen­tru toţi şi pentru toate cîte le-au făcut, căci pentru el „aveau să se roage alţii", îi şoptea mai departe glasul lăuntric. Şi cu fiece clipă simţea, da, simţea ca aievea, aproape palpabil, coborînd în sufletul său o putere nestrămutată, ca bolta spuzită de stele. Un gînd se statornicea în el temeinic, pentru vecie. Cel care se aşternuse cu faţa la pămînt era un tînăr slab, pentru ca în locul lui să se ridice de jos un om care avea să lupte dîrz toată viaţa şi care era pe deplin conştient de schimbarea petrecută cu dînsul, îşi dădea seama de ea cu toată exaltarea de care era cuprins. Niciodată, pînă la capătul zilelor lui, Alioşa n-avea să uite această clipă. „Cineva a coborît atunci în sufletul meu", spunea el cu cea mai deplina convingere...

Trei zile mai tîrziu, Alioşa părăsi mînăstirea, supunîndu-se dorinţei duhovnicului său care-i poruncise „să plece în lume".

CARTEA A OPTA MITEA

I KUZMA SAMSONOV

Dmitri Fiodorovici, căruia Gruşenka, luîndu-şi zborul spre o nouă viaţă, avusese grijă la plecare să-i trimită cel din urmă salut, .,poruncindu-i" să nu uite niciodată ceasul în care îl iubise, deşi nu ştia nimic despre ultimele evenimente din viaţa ei, era, la rîndul său, peste măsură de hărţuit şi de zbuciumat. în ultimele două zile se afla într-o stare de tensi­une atît de cumplită, încît - după cum avea să povestească el însuşi mai apoi — puţin a lipsit să nu-l lovească apoplexia. în ajun, Alioşa îl căutase peste tot în zadar, după cum nici Ivan nu apucase să se vadă cu el la restaurantul unde rămăsese vorba să se întîlnească. Gazdele primiseră dispoziţii să nu-l dea în vileag. Şi-n vremea asta - tot după mărturisirile lui de mai tîrziu - Mitea se dădea de ceasul morţii, „luptînd din răsputeri împotriva sorţii, ca să iasă la un liman". Fusese în stare chiar să plece din oraş pentru cîteva ore, mînat de nişte interese urgente, deşi se temea s-o scape o singură clipă din ochi pe Gruşenka. Toate aceste împrejurări aveau să fie sta­bilite ulterior punct cu punct şi cu cea mai mare precizie, deocamdată, mă voi mulţumi să amintesc doar ceea ce este strict necesar din penpeţiile celor două zile de trista amintire Premergătoare cumplitei nenorociri ce s-a abătut atît de "ăprasnic asupra lui.

Gruşenka, deşi îi dăruise o oră de dragoste cinstită şi ^evâratâ, îl chinuia într-adevăr uneori cu o cruzime

atică. Ceea ce-l tortura mai ales era faptul că nu izbutea ^u nici un preţ să afle ce gînduri are; nu era chip să scoată
ceva de la ea nici cu binele, nici cu râul. Gruşenka nu se lasă prinsă chiar aşa de lesne şi Dmitri ştia că dacă ar fi insistat prea mult, s-ar fi supărat pînă la urmă pe el şi l-ar fi părăsit poate definitiv. Bănuia - şi pe bună dreptate - că şi în sufletul ei se dădea o luptă, că şi ea se afla într-o mare cumpăna, străduindu-se să ia o hotărâre, fără a izbuti să aleagă într-un fel sau altul, după cum presupunea, şi nu fără temei - deşi îi sîngera inima la gîndul acesta - că în unele clipe pur şi sim­plu îl ura exasperat de pasiunea pe care o avea pentru dînsa. Şi, într-adevăr, aşa şi era, cu toate că nu putea deloc să-şi dea seama care putea fi de fapt pricina frămîntărilor sale. în ceea ce-l priveşte pe el, întrebarea chinuitoare care-l făcea să-şi spargă capul se rezuma la următoarea alternativă: „Ori el, Mitea, ori Fiodor Pavlovici". Un amănunt deosebit de intere­sant: Mitea era absolut convins că Fiodor Pavlovici avea sâ-i propună Gruşenkăi, dacă nu cumva o şi făcuse pînă acum, o căsătorie legală; nici o clipă nu-şi închipuise că bătrînul muieratic spera să scape numai cu trei mii de ruble. Era con­cluzia la care ajunsese Mitea, cunoscînd atît de bine felul de a fi al Gruşenkăi. Iată de ce uneori i se părea că toată framîn-tarea şi toate ezitările ei se datorau numai faptului că nu ştia încă pe care dintre ei să-l aleagă şi de pe urma cui va trage mai multe foloase. Oricît de ciudat ar părea, Mitea nici nu se gîndea măcar la întoarcerea „ofiţerului", adică a omului care jucase un rol atît de nefericit în viaţa Gruşenkăi şi pe care ea îl aştepta înfiorată de emoţie şi de teamă. Ce-i drept, în ultimele zile, Gruşenka nu mai pomenise un cuvînt despre el. Cu toate acestea, aflase chiar de la dînsa despre scrisoarea pe care i-o trimisese cu o lună înainte seducătorul ei, ba chiar cunoştea fragmentar cuprinsul acestei solii. Gruşenka nu se sfiise să i-o arate, din răutate, fireşte, dar care nu-i fusese mirarea vâzînd că Mitea nu făcuse nici un caz de ea. Era un lucru destul de greu de explicat; se poate să nu-i fi dat prea multă atenţie pentru că, obsedat de zbuciumul şi de mori" struozitatea rivalităţii ce se iscase între el şi tatăl său din pfl" cina acestei femei, nu-şi putea imagina, cel puţin îⁿ

KARAMAZOV

69

momentul acela, o situaţie mai nenorocită şi mai primej­dioasă decît asta. Pur şi simplu nu credea în existenţa acestui logodnic care răsărea din senin după o absenţă de cinci ani şi, _roai ales, nu credea că s-ar putea reîntoarce chiar atît de curînd. Şi apoi, în scrisoarea pe care Gruşenka i-o pusese sub ochi, se pomenea în termeni destul de nebuloşi despre even­tuala înapoiere a rivalului, de altfel, scrisoarea era foarte con­fuză, afectată şi plină de declaraţii sentimentale. Trebuie să adăugăm însă că Gruşenka avusese grijă să acopere ultimele rînduri care se refereau mai precis la sosirea lui apropiată. Pe de altă parte, Mitenka îşi amintea, reconstituind mai apoi scena, că în momentul acela zărise pe chipul Gruşenkăi o expresie involuntară de orgolios dispreţ faţă de misiva sosită din Siberia. După aceea însă nu mai adusese niciodată vorba despre legăturile ei cu noul pretendent, aşa încît pînă la urmă, Mitea ajunsese să nu se mai sinchisească de el. In mintea lui nu stăruia decît un singur gînd şi anume că, orice ar fi şi oricum s-ar întoarce lucrurile, răfuiala cu taicâ-său trebuie să se încheie odată şi odată şi că deznodămîntul nu mai putea să întîrzie mult. Aştepta, deci, cu sufletul la gură ca Gruşenka să se decidă într-un fel, fiind convins că se va hotărî într-o clipă sub influenţa unei inspiraţii de moment. Oricînd putea, aşadar, sâ-i spună: „Ia-mă, sînt a ta pe veci" şi atunci lucrurile aveau să se lămurească definitiv; fără să mai stea pe gînduri, Mitea o s-o ia în braţe şi o să plece cu ea cît mai departe, departe de tot, dacă nu chiar la capătul pâmîntului, în °nce caz, undeva pe cele mai îndepărtate meleaguri ale Rusiei, unde se vor căsători, stabilindu-se incognito, ca să nu ^se mai ştie nimic de ei, nici aici, nici acolo, nicăieri. Atunci, °> atunci o să înceapă cu adevărat o viaţă nouă! Visa necon­tenit, cu înfrigurare, această viaţă nouă, „cinstită" (în orice ^ cinstită). Inima lui era însetată de o primenire atît de ^ePuna, încît să se simtă ca un nou-nâscut. Mocirla în care se fundase cu bună ştire îl scîrbea peste măsură şi, ca atîţia wi în împrejurări similare, era încredinţat că nu putea fi altă avare pentru el decît sâ schimbe locul; să trăiască în

70_______________________________________DOSTOIEVSjQ

mijlocul unor oameni necunoscuţi, în alte condiţii decît pî_na acum, să plece cît mai departe de oraşul acesta blestemat, ş] atunci cu siguranţă totul va renaşte, totul va căpăta alta faţa! Era singura lui nădejde, singurul lucru pe care-l rîvnea din adîncul sufletului.

Asta bineînţeles în cazul primei ipoteze, cea fericita. Exista însă şi o altă posibilitate, se gîndea şi la cealaltă soluţie, pentru el îngrozitoare. Dacă Gruşenka o să-i spună la un moment dat:„Pleacă, eu şi Fiodor Pavlovici am hotărît sa ne cununăm, n-am ce face cu tine", atunci... atunci... Mitea nu ştia prea bine ce s-ar fi putut întîmpla în cazul acesta şi - trebuie să recunoaştem - n-a ştiut pînă în ultima clipă. N-avea nici o intenţie precisă, nu se gîndise la crimă. E adevărat c-o urmărea pas cu pas pe Gruşenka, spionînd-o neîncetat, şi-şi făcea sînge rău din pricina ei, dar cu toate astea nu se aştepta decît la un deznodămînt fericit. Nu voia să admită nici o altă eventualitate. Aici însă începea o nouă tor­tură, se ridica o nouă problemă, străină de preocupările lui, dar tot atît de inexorabilă şi fără nici o soluţie.

Presupunînd că Gruşenka i-ar fi spus: „Sînt a ta, ia-mă şi du-mă cu tine" cum avea să se descurce? S-o ducă, prea bine, dar cu ce parale? Veniturile pe care ani de-a rîndul Fiodor Pavlovici i le asigurase, lepădîndu-i cînd şi cînd o sumă de bani ca pe o pomană, erau secătuite. Gruşenka avea cu sigu­ranţă ceva pus deoparte, dar în privinţa aceasta Mitea se dovedea de o mîndrie feroce: voia cu tot dinadinsul s-o duca de acolo ca să înceapă alături de ea o viaţă nouă cu resursele lui proprii, nicidecum cu ale ei; nici măcar nu i-ar fi trecut prin cap să primească bani de la dînsa, era o idee intolerabilă pentru el, un lucru odios. Nu voi stărui mai mult asupra aces­tui amănunt şi nici nu voi încerca să-l analizez, mulţumindu-mâ să-l menţionez numai ca pe un exemplu menit să arate starea lui de spirit în momentul acela. Cauza indirectă şi inconştientă care o determina s-ar fi putut să fie însăşi nemărturisita lui suferinţă prilejuită de faptul că-şi însuşise în mod necinstit suma încredinţată de Katerina Ivanovna. „Destul m-am pur-

KARAMAZOV

71

FRAŢII

_tat ca un ticălos cu una dintre ele, se mustra tot timpul, după

_um avea să povestească el însuşi mai apoi, ar însemna să fiu

i cu cealaltă tot atît de nemernic; dacă afla cumva Gruşenka,

nici un preţ n-ar mai vrea sâ se mărite cu o secătură ca

mine!" Cum să-şi procure atunci mijloacele necesare, de

unde sâ facă rost de blestemaţii aceştia de bani? Dacă nu

găsea fonduri nicăieri, totul era sortit să se ducă pe copcă, nu

se mai putea întîmpla nimic, şi asta „numai şi numai pentru

cân-am avut nici o leţcaie, mai mare ruşinea!"

Mi-aş permite aici să anticipez arătînd câ, de fapt, ştia de unde să facă rost de bani, ştia poate chiar unde erau ascunşi. Deocamdată mâ mulţumesc să spun numai atît, dat fiind că mai încolo lucrurile se vor lămuri de la sine; aş mai avea totuşi ceva de adăugat ca să explic — poate nu chiar atît de clar cît ar trebui - în ce consta principala dificultate pentru el; ca sâ-şi procure aceste resurse care se aflau puse undeva la păstrare, ca să dobîndească dreptul de a le lua, trebuia mai întîi să-i restituie Katerinei Ivanovna cele trei mii de ruble, altfel ar fi însemnat că „sînt un pungaş, o lichea, şi n-aş vrea sâ încep o viaţă nouă ca un nemernic!" Hotărî deci, în sinea lui, să se dea peste cap şi să găsească cele trei mii de ruble, ca s-o despăgubească pe Katerina Ivanovna cu orice pTeţ şi înainte de toate. Ideea aceasta se înrădăcinase în el în cea­surile din urmă ale vieţii sale, ca să zicem aşa, adică de două zile, din seara în care se întîlnise cu Alioşa pe drum, după ce Gruşenka o înfruntase atît de crunt pe Katerina Ivanovna; aflînd din gura lui Alioşa cele întîmplate, Mitea recunoscuse singur că era un ticălos, cerîndu-i fratelui său sâ-i împăr­tăşească această mărturisire Katerinei Ivanovna, „dacă asta ar Putea sâ-i aducă o cît de mică uşurare". în noaptea aceea, Qespărţindu-se de Alioşa, Mitea simţise în disperarea lui că ^ebuia neapărat să-şi achite datoria faţă de Katia „cu orice P^reţ, chiar de-ar fi sâ ucidă şi sâ prade pe cineva." „Mai bine ^{4 f}iu un ucigaş şi un tîlhar în ochii tuturor, ai victimei şi-ai ^elorlalţi, mai bine sâ mă duc la muncă silnică în Siberia, ^{ecit s}~o las pe Katia sâ spună câ i-am înşelat buna-credinţâ