Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata
Yüklə 2,51 Mb.
|
0 ochii cu el. Ivan îl neliniştea tot atît de mult ca şi Mite* >' jCARAMAZOy_ 417 lt ca oricînd acum, după ce stătuse de vorba cu fratele lor. V NU EŞTI TU... NU EŞTI TUL. Ca să meargă la Ivan trebuia să treacă prin faţa casei în jje locuia Katerina Ivanovna. Ferestrele erau luminate. Alioşa îşi încetini pasul şi se decise să intre. N-o văzuse pe Katerina Ivanovna de mai bine de o săptămînă şi se gîndea că poate Ivan se afla la dînsa, dat fiind că a doua zi Mitea avea de trecut printr-o atît de grea încercare. Sună şi, în timp ce suia scara abia luminată de un felinar chinezesc, văzu pe cineva coborând treptele. Nu-şi dădu seama decît în momentul cînd ajunse în dreptul lui că era Ivan. Fusese, prin urmare, la Katerina Ivanovna. - Ah, tu erai!... spuse Ivan Fiodorovici rezervat. La revedere. Te duci la dînsa? -Da. - Nu te-aş sfătui. E „nervoasă" şi mi-e teamă c-ai s-o tulburi şi mai tare. - Nu, nu! se auzi o voce, şi în aceeaşi clipă uşa se dădu de perete. Ai fost pe la el, Aleksei Fiodorovici? - Da, am fost la închisoare. -Ai să-mi spui ceva din partea lui? Intră, Alioşa. Şi dum-
«sul Katiei era atît de poruncitor, încît Ivan orovici, după ce stătu o clipa în cumpănă, se hotărî să Ce din nou treptele împreună cu Alioşa. Aii - CU urecnea' bombăni el iritat, ca pentru sine, dar auzi. Dacă-mi dai voie, am să ramîn cu paltonul pe ' spuse el intrînd în salon. Nu, mulţumesc, nu stau. De 8111 să mai zăbovesc decît un minut. - Ia loc, Aleksei Fiodorovici, îl pofti Katerina Iv ~~~" care râmase în picioare. 0Vna- Nu părea să se fi schimbat prea mult în ultimei luni, doar în ochii ei negri ardea acum o văpaie sin ^ Alioşa avea sâ-şi amintească mai tîrziu câ-n seara acee ^ păruse extraordinar de frumoasă. se - Ce ţi-a spus să-mi comunici? - Atîta tot, rosti Alioşa, privind-o drept în ochi. Să ca să te menajezi şi să nu pomeneşti nimic la proces de (Alioşa se poticni) de ceea ce s-a întîmplat între voi... atun cînd v-afi cunoscut în oraşul acela. - Aha, să nu spun că m-am închinat pînă la pămînt pentru banii aceia! îşi aminti ea, rîzînd cu amărăciune. Pentru cine i-e teamă, pentru el sau pentru mine? Ce crezi? Să menajez-spune el — dar pe cine anume? Pe el sau pe mine? Răspunde, Aleksei Fiodorovici. Alioşa o privea încordat, căutînd să înţeleagă ce vrea. - Şi pe dumneata, şi pe el, răspunse el încet. - Asta este! răbufni ea cu ură, înroşindu-se toata. Dumneata încă nu mă cunoşti, Aleksei Fiodorovici! continua apoi pe un ton ameninţător. Şi nici eu n-am ajuns încă să ma cunosc prea bine. Cine ştie cu ce ochi ai să mă priveşti după interogatoriul de mîine! O să fii, poate, în stare să mă sfîşii în bucăţi. - Să spui cinstit adevărul, zise Alioşa, asta-i tot ce P se cere. - Femeia de multe ori e necinstită, rosti ea printre dfflP-Nu e nici un ceas de cînd credeam c-o să-mi fie groaza num ^ să mă ating de tîlharul acela... ca de o năpîrcă... şi totuşi, n A rămas încă şi acum tot un om pentru mine! Dar să fiec adevărat că el a ucis? El a ucis într-adevăr? strigă ea iste" " întorcîndu-se brusc spre Ivan Fiodorovici. Alioşa 1Ş1 seama într-o clipă că această întrebare ea i-o rnai p fratelui sau, Ivan Fiodorovici, poate chiar cu un minut m ^ de venirea lui, că nici atunci nu era pentru prima, ci Pe mmmr- KARAMAZOV 419 irobabil că i-o punea şi că, pîna la urmă, ajunseseră certe. Am fost la Smerdiakov... Tu, numai tu ai căutat să mă . j Câ-i un paricid! Şi am crezut, fiindcă mi-ai spus tu! C° tnuâ ea, adresîndu-se mai departe lui Ivan Fiodorovici. ^esta schiţă un zîmbet forţat. Alioşa tresări surprins cînd o auzi pe Katerina Ivanovna unîndu-i: tu. Nici nu bănuise pînâ atunci că relaţiile dintre ei le îngăduiau să se tutuiască. -Ajunge! i-o reteză Ivan. Mă duc. Am să mai trec mîine si, întorcîndu-se pe loc, ieşi din odaie şi se îndreptă spre scară.
Katerina Ivanovna îl apucă de ambele mîini pe Alioşa cu un gest autoritar. -Du-te după el! Caută sâ-l ajungi! Nu-l lăsa singur nici o clipă, şopti ea precipitat. E nebun. Ce, nu ştiai? Nu e-n toate minţile. Are febră cerebrală, delirează! Mi-a spus doctorul, du-te, du-te repede după el... Alioşa sări ca împins de un resort şi fugi după Ivan Fiodorovici care nu apucase să facă nici cincizeci de paşi. - Ce vrei? întrebă el cînd Alioşa îl ajunse din urmă. Te-a trimis după mine fiindcă sînt nebun? Ştiu torul pe dinafară, adăugă el iritat. ~ Exagerează, fireşte, dar totuşi are dreptate să spună că eştl bolnav, răspunse Alioşa. Mă uitam la tine adineauri, cînd eram sus, şi într-adevăr ai o figură de om bolnav, da, da, bolnav, Ivan! van îşi văzu mai departe de drum, fără să se oprească. Allosasetinudupâel. ^pune-mi, Aleksei Fiodorovici, tu ştii cum înnebunesc Pot r U" ^ întret>â din senin Ivan, cu o voce schimbată, jjj. .' feni urmă de enervare; dimpotrivă, tonul lui nsea cea mai candidă curiozitate. j - Poţi să-ţi dai seama singur că eşti pe cale sa r minţile? pIer*i - Bănuiesc ca în asemenea cazuri nu mai eşti chiar lucid ca sa poţi observa singur, răspunse mirat Aliosa tăcu cîteva clipe. ^ - Daca vrei să putem sta de vorbă, schimba, te subiectul! spuse el deodată răstit. *= - Era să uit, am o scrisoare pentru tine, îl anunţa tim h Aliosa, scoţînd din buzunar şi înmînîndu-i scrisoarea Lizei Tocmai ajunseseră în dreptul unui felinar. Ivan recunosc numaidecît scrisul. - A, e de la drăcuşorul acela, rînji el răutăcios şi, farâ sa mai deschidă plicul, îl rupse în bucăţi pe care le arunca în vînt. Hîrtioarele se rispirâ care încotro. Nici măcar n-a împlinit şaisprezece ani şi se şi oferă! spuse el dispreţuitor. mergînd mai departe. - Cum adică? exclamă Aliosa. - Cum? Foarte simplu. Aşa cum se oferă femeile pierdute. - Cum poţi să vorbeşti aşa, Ivan?! îi luă apărarea Aliosa Nu e decît un copil, se poate să insulţi, să înjoseşti un copil1 E bolnavă, sărăcuţa, tare bolnavă, mi-e teamă că n-o sa rămînă zdravănă la minte... N-aveam încotro, trebuia să-ţi înmînez scrisoarea... Şi eu, care aşteptam un cuvînt de latine. ceva... ca s-o pot scăpa. - N-ai ce aştepta de la mine. O fi ea copil, eu însă, w orice caz, nu sînt dădaca ei. Taci, Aleksei, nu insista! Nu nu interesează. O bucată de vreme, nici unul, nici celălalt nu mai spu nimic. - Acum toată noaptea o să se roage la Maica Domn ca s-o înveţe ce să facă mîine la proces, rosti sarcastic cu înverşunare. - Vorbeşti despre... Katerina Ivanovna? - Da. în ce postură să apară: în chip de geniu bun sa o cobe pentru Mitenka? Cu lacrimi în ochi are sa roage Y
te şi s"° ac*orrn! Katerina Ivanovna te iubeşte, observa Alioşa cu o brâ de melancolie - Se prea poate. Numai că eu n-am nici un chef. _ Suferă. De ce îi spui... uneori... cuvinte care-i întreţin eranţele? îl dojeni cu sfială Alioşa. Fiindcă ştiu că i-ai dat speranţe... iartă-mâ că-ţi vorbesc aşa, se grăbi el să se scuze. - Nu pot să fac ceea ce ar trebui, adică s-o rup definitiv cu dînsa şi să dau cărţile pe faţă! răspunse iritat Ivan. Sînt nevoit să aştept verdictul. Dacă o rup cu ea în momentul ăsta, ca să se răzbune, ar fi în stare sâ-i dea la cap banditului, pentru că-l urăşte şi ştie foarte bine că-l urăşte. E numai minciună, minciună şi iar minciună! Atîta timp cît n-am rupt încă legăturile şi mai poate spera, n-o să-i facă nici un rău criminalului, ştiind cît de mult ţin să-l scap din impasul ăsta. Ah, numai de s-ar pronunţa odată şi blestemata aceea de sentinţă! Epitetele „criminal" şi „bandit", aplicate lui Mitea, avură un ecou dureros în sufletul lui Alioşa. - Dar cum ar putea să-i dea la cap lui Mitea? întrebă el, cîntarind în minte cuvintele lui Ivan. Ce poate, oare, să spună ca să-l nenorocească pe fratele nostru? - Tu n-ai de unde să ştii. Deţine un act scris de mîna lui Mîtea, un document care dovedeşte cu cea mai mafe precizie ca el l-a omorît pe Fiodor Pavlovici. -Imposibil! strigă Alioşa. ~ Cum imposibil? L-am citit cu ochii mei. - Nu se poate să existe un document ca ăsta, repetă cu are Alioşa. Nu se poate, din moment ce nu este el
~ Ştii tu cine, răspunse domol, dar convins, Alioşa. 422
- Cine? Crezi cumva în fabula cu cretinul acela Smerdiakov? 6pileP«c tălpi.
Alioşa se simţi străbătut de un fior din creştet Pîna-n
— Ştii tu cine... şopti el din nou, istovit de put ■
sine suflarea tăiată. - Cine, cine? strigă furios Ivan. Toată stâpînirea d pe care o dovedise pînă atunci îl părăsise într-o clipa - Eu nu ştiu decît atît, continuă tot în şoaptă Alioşa P tata nu tu l-ai ucis! Ivan rămase ca împietrit. - Nu tu! Cum adică nu tu? - Nu tu l-ai ucis pe tata, nu tu! repetă hotărît Alioşa. Tăcură şi unul, şi altul, cîteva clipe. - Asta ştiu şi eu că nu l-am ucis pe bătrîn! Aiurezi? întrebă Ivan cu o umbră de zîmbet crispat. Se uita la Alioşa cu o privire sfredelitoare. Se opriseră tocmai sub un felinar. - Şi, cu toate astea, Ivan, de cîte ori nu ţi-ai spus că tu eşti ucigaşul... - Cînd am spus?... Eu am fost la Moscova... Cînd am spus? bîigui pierdut Ivan. - De cîte ori, în aceste două luni de restrişte, cînd rămîneai singur, nu ţi-ai spus că tu eşti vinovatul, continua Alioşa cu acelaşi glas molcom, dar limpede ca şi mai înainte. Părea că vorbeşte ca în transă, mînat de o voinţă străină, supunîndu-se unei implacabile porunci. Te-ai acuzat singur şi ai recunoscut în sinea ta că numai tu eşti ucigaşul. Dar nu l-ai ucis tu, nu, te înşeli, nu eşti tu criminalul, auzi? Nu tu. Dumnezeu mă trimite să-ţi spun. Tăcură amîndoi îndelung; un minut întreg, nici unul dintre ei nu mai rosti un cuvînt. Se priveau ochi în ochi, amin"0 palizi la faţă. Deodată, Ivan începu să tremure şi-şi "a^si degetele în umărul lui Alioşa. - Ai fost la mine! şuieră el printre dinţi. Ai fost la mine J" noaptea cînd a venit... Mărturiseşte... l-ai văzut, nu-i aşa ă văzut? l-ai
KARAMAZOV 423
^"7T cine-i vorba... de Mitea? întreba Alioşa nedumerit. "isfu je el, dâ-l dracului de bandit! urla Ivan ca scos din 7 cjjjj că el vine la mine? Cum ai aflat? Spune! Care el? Nu ştiu despre cine vorbeşti, îngâimă Alioşa sf ga ştii... altfel, cum ai fi... Nu se poate să nu ştii... Dar deodată, făcu parca un efort să se stâpînească. Stătea lui ca şi cînd ar fi cumpănit ceva în minte. Un surîs ciu-dat îi schimonosea gura. _ Frăţioare, continuă Alioşa cu un tremur în glas, ţi-am ous asta ştiind că ai încredere în mine. Ţi-am spus acum o dată pentru totdeauna: nu eşti tu ucigaşul, nu eşti tu! Auzi? O dată pentru totdeauna! Dumnezeu m-a îndemnat să ţi-o spun, chiar dacă în clipa asta ar fi să mă urăşti toată viaţa... Ivan Fiodorovici izbuti, în sfîrşit, să-şi redobîndească sîngele rece. - Aleksei Fiodorovici, zise el cu un zîmbet glacial, ştii foarte bine că niciodată n-am putut să sufăr prorocii şi epilepticii, şi cu atît mai puţin pe trimişii lui Dumnezeu. Din momentul ăsta nu mai vreau să am de-a face cu dumneata nici acum, nici în vecii vecilor. Drumurile noastre se despart aici, la răscruce, te rog, să pleci imediat. De altfel, mi se pare câ asta e chiar ulicioara ce duce acasă la dumneata. Şi mai ales fereşte-te să vii cumva la mine astăzi! Ai auzit? Ivan se întoarse şi porni mai departe cu paşi apăsaţi, fără sa se mai uite îndărăt. ~ Frăţioare! strigă după el Alioşa. Dacă ţi se întîmplă ceva azi, gîndeşte-te întîi şi întîi la mine!... m însă nu mai catadicsi sâ-i răspundă. Alioşa rămase în Wl străzii, lingă felinar, pînă ce fratele său se mistui în aPte. Abia atunci se urni din loc, îndreptîndu-se agale spre casă.
easa Nici el,
nici Ivan Fiodorovici nu voiseră să locuiască în Pustie a lui Fiodor Pavlovici şi şedeau acum separat, i 5a încll*riase ° cameră mobilată la o familie de tîrgoveţi; n Fiodorovici se instalase în pavilionul din curtea iar 424
unei case arătoase, proprietatea unei văduve de fui i ^ oarecare avere, unde ocupa un apartament spaţios si h confortabil, atîta doar ca locuia cam departe de Treburile gospodăreşti i le făcea o băbuţa, o fem ■ • bătrînă, surdă ca o ciubotă şi cam beteagă din pricina r ^ tismului, care se culca o dată cu găinile şi se scuja i ^ dimineaţa. în ultimele două luni, Ivan Fiodorovici dev ** puţin pretenţios şi-i plăcea singurătatea. Pînă şi odaia în '^ dormea şi-o deretica singur, iar în celelalte încăperi nu in decît foarte rar. Sosind acasă, apucă şnurul clopoţelului de l poartă, dar în aceeaşi clipă se răzgîndi. Se simţea în -fremătînd de indignare $i tremura scuturat de fiori din creştet pînă-n tălpi. Lăsă din mînă şnurul, scuipă şi se întoarse în loc întinzînd din nou pasul la drum, spre celălalt capăt al oraşului, unde, la o depărtare de două verste de casa lui, se afla o căsuţă de bîrne, povîrnită într-o rînă; acolo şedea acum Măria Kondratievna, fosta vecină a lui Fiodor Pavlovici, aceea care venea mereu la el, în bucătărie, după cîte un castron de supă, şi căreia Smerdiakov îi cînta la chitară. îşi vînduse căscioara şi se mutase cu maică-sa într-un fel de bojdeucă ţărănească, unde după moartea lui Fiodor Pavlovici se aciuase şi Smerdiakov, grav bolnav. La el se ducea acum Ivan Fiodorovici, mînat de un imbold ce se trezise în el brusc, dar irezistibil. VI PRIMA ÎNTREVEDERE CU SMERDIAKOV Era pentru a treia oară că se ducea la Smerdiakov de cîni se întorsese de la Moscova. După nenorocire, dăduse pen prima oară ochii cu el şi stătuseră de vorbă chiar în ziua c sosise în oraş; mai fusese apoi o dată pe la Smerdiakov, săptâmîni mai tîrziu. Pe urmă, adică după cea de-a întrevedere, nu-şi mai făcuse drum pe acolo, aşa ca trecuse o jCARAMAZOV 425
• jnai bine de cînd nu-l mai văzuse şi nici nu mai auzise 'U" • despre el- h/an Fiodorovici se înapoiase de la Moscova ■ ' zile după moartea tatălui sau, aşa încît nu mai apu-o-i vadă nici măcar în coşciug, deoarece bătrînul fusese Ci rmîntat chiar în ajun. întîrzierea se datora faptului că neştiind unde să-l anunţe printr-o depeşă, se gîndise neleze la Katerina Ivanovna, care nu-i cunoştea nici ea , a şj telegrafiase la rîndul său surorii şi mătuşii sale, fiind auiă că Ivan Fiodorovici se va duce pe la ele imediat ce va si în localitate. Acesta însă nu se învrednicise să le viziteze decît după patru zile, şi cum citise telegrama, fără să mai piardă o clipă, pornise la drum, grăbindu-se să se înapoieze acasă. Primul om cu care se văzuse lâ noi, în oraş, fusese Alioşa. în cursul discuţiei pe care o purtaseră împreună, Ivan Fiodorovici constatase, spre marea sa mirare, că mezinul nu avea nici cea mai mică suspiciune în privinţa lui Mitea, fiind absolut convins că ucigaşul nu putea fi decît Smerdiakov - ceea ce era în deplină contradicţie cu opinia publică din oraşul nostru. Ivan stătuse apoi de vorbă cu ispravnicul şi cu procurorul şi aflase în amănunţime împrejurările arestării şi acuzaţiile aduse lui Mitea. Cu atît mai mult fusese surprins de convingerea lui Alioşa, deşi era încredinţat fără îndoială că se datora dragostei frăţeşti ce se revărsase acum în toată plenitudinea ei şi compătimirii pentru soarta lui Mitea, la care - după cum ştia el - Alioşa ţinea foarte mult. Şi fiindcă veni vorba e sentimente, trebuie să spunem o dată pentru totdeauna că van nu avea nici cea mai mică afecţiune pentru Dmitri, pe are nu putea să-l sufere; cel mult dacă simţea uneori un fel a pentru el, o milă amestecată însă cu un dispreţ adînc e se îngemăna cu dezgustul. Totul la Mitea, începînd cu fişarea, îi trezea antipatia, iar dragostea Katerinei na pentru el i se părea pur şi simplu revoltătoare. Se cînri e tOtUş' sa~l vac*a Pe Mitea la închisoare chiar în ziua °sise în oraş şi această întrevedere, departe de a-i 426________________________________ zdruncina certitudinea că era într-adevar
decît să i-o consolideze. îl găsise pe fratele sau am^ "Cuse stare de surescitare maladivă. Mitea era foarte voluhi părea distrat, cu gîndurile împrăştiate; îl acuza me ' ^ Smerdiakov şi se încurca la tot pasul. Insista mai aW ^e
banii mei, banii mei, repeta el întruna. Şi chiar daca f " furat, eram în dreptul meu." Nu combătea nici una di probele acumulate împotriva lui şi dacă încerca să exn]' faptele în avantajul său, pierdea şirul la un moment dat începea să bată cîmpii; în totul însă făcea impresia că nu simte nevoia să se dezvinovăţească nici în faţa lui Ivan, nici în faţa oricui ar fi fost. Dimpotrivă, îşi ieşea din sărite respingea cu mîndrie toate acuzaţiile şi, furios şi înfierbîntat, dădea drumul la o ploaie de înjurături. îşi bătea joc de mărturia lui Grigori care susţinea că uşa fusese deschisa: „Probabil a deschis-o Sarsailă", zicea el, fără să poată totuşi da faptului o explicaţie cît de cît plauzibilă. Ba pînă la urma, cu prilejul acelei vizite, izbutise chiar să-l jignească pe Ivan Fiodorovici, spunîndu-i de la obraz că n-are de dat socoteală celor care susţin că „totul e permis" şi că aceştia n-au dreptul nici să-l bănuiască, nici să-l ancheteze. în general nu se arătase cîtuşi de puţin amabil cu dînsul. în ziua respectivă, ieşind de la închisoare, Ivan Fiodorovici se duse întins la Smerdiakov. în tren, în timp ce se întorcea de la Moscova, se gîndise necontenit la el şi la discuţia pe care o avuseseră împreuna in ajunul plecării. Erau atîtea lucruri care îl puneau pe gîndun, atîtea altele care-i trezeau suspiciuni... Totuşi, în depoziţiaP care o făcuse în faţa judecătorului de instrucţie, Iyan Fiodorovici socotise de cuviinţă să treacă sub tăcere - a camdată, cel puţin - această discuţie. Voia sa dea ochi întîi cu Smerdiakov care se afla internat în spital. La m tentele lui, atît Herzenstube, cît şi medicul Varvinski, cu
427
vorba acolo, râspunsesera categoric ca nu putea sa ■ nici un dubiu în privinţa diagnosticului şi că pacientul ®c jntr-adevar de epilepsie şi se arătaseră chiar foarte sU ■ ci atunci cînd îi întrebase dacă nu cumva Smerdiakov (urpru1' ■ , , i cp o criză in ziua cînd se intimplase nenorocirea. taseră atunci să-i explice că era vorba de un acces de o ■ lentă excepţională, care ţinuse cu intermitenţe cîteva zile ir că bolnavul fusese chiar la un pas de moarte şi că de-a-. acuni, după o îngrijire foarte serioasă, se putea afirma că acientul va scăpa cu viaţă. „Totuşi (adăugase doctorul Herzensfube), o să rămînă probabil cu oarecare deficienţe mentale, dacă nu pentru toată viaţa, cel puţin pentru o bună bucată de vreme." Şi cum Ivan Fiodorovici se grăbise să întrebe nerăbdător: „Prin urmare, acum este nebun?", i se răspunsese că „deocamdată nu chiar complet, dar prezintă unele anomalii". Ivan Fiodorovici hotărîse să verifice personal ce era cu ăşa-zisele anomalii. I se îngăduise fără nici o greutate să vadă imediat bolnavul. îl găsise pe Smerdiakov culcat în pat, într-o rezervă. în cel de-al doilea pat zăcea un tîrgoveţ bolnav de dropică, un biet om căruia medicii nu-i mai dădeau de trăit decît cel mult o zi, două, şi care, deci, nu putea să le stingherească discuţia. Văzîndu-l pe Ivan Fiodorovici, Smerdiakov rînjise cam neîncrezător, şi la început se arătase chiar intimidat. Cel puţin aşa i se păruse Statorului. Asta însă numai în primul moment, pentru că duPă aceea, pînâ lă plecare, Smerdiakov îl uluise pur şi sim-Plu prin calmul de care dăduse dovadă. Dintr-o ochire, Ivan '° orovki putuse să-şi dea seama de starea gravă în care se ( bolnavul: Smerdiakov era scofîlcit, vlăguit, prăpădit de • vorbea tărăgănat, ca şi cum abia şi-ar fi mişcat limba în
minute rît *-» , iun ' statuse la el, se plînsese că avea dureri de cap şi S iuri în oase. Chipul lui stafidit, de castrat, se micşorase • Pumnul, avea părul zbîrlit la tîmple, iar din moţul de pe ----———^ frunte nu mai rămăsese decît o şuviţă subţirica D sting, pe jumătate închis, ce clipea mereu ca şi cî d °Cfl'111 făcut semn, era singurul indiciu care îl ani- ^fi Smerdiakov cel de odinioară. „E o plăcere sâ stai de v * ** un om deştept!" - îşi amintise Ivan Fiodorovici în m ^ acela. Vizitatorul se aşezase pe un taburet la picioarel '"' lui. Smerdiakov se foise gemînd în pat, fâră să-i adreo, ^ , . zeWsâ mei un cuvint; se mulţumise să tacă, ca şi cum n-ar f nici cea mai uşoară curiozitate. - Poţi să vorbeşti? îl întrebase Ivan Fiodorovici. N-am te obosesc prea mult. - Pot, cum de nu! îngăimase Smerdiakov cu o voce slab De mult v-aţi întors? adăugase el cu un fel de condescendenţă, ca şi cînd ar fi vrut să-i dea curaj musafirului stingherit. - N-am sosit decît azi... Am venit să descurc încurcătura asta de maţe! Smerdiakov oftase. - De ce oftezi, doar ai ştiut dinainte!? îl luase la sigur Ivan Fiodorovici. Smerdiakov tăcuse o clipă, cu o mutră grava. - Cum să nu fi ştiut?! Se vedea lămurit din capul locului Dar cine ar fi bănuit c-o să iasă aşa? - Cum să iasă, adică? Nu mai umbla cu fofîrlica! N-ai prevăzut singur că vei avea o criză de epilepsie în momentul cînd ai să intri în pivniţă? Ai indicat precis locul, în pivniţă. - Aţi spus asta la interogatoriu? întrebase flegmatic Smerdiakov. Ivan Fiodorovici îşi ieşise din sărite. - Nu, n-am spus nimic, dar am sâ spun negreşit- Sin' ° mulţime de lucruri pe care trebuie sâ mi le explici, dragu meu, şi să-ţi intre bine în cap că nimeni nu poate sâ se. cu mine! Nu permit! KARAMAZOV 429
sâ ma joc, păcatele mele, cînd toată speranţa mea dumneavoastră? Cred în domnia voastră ca în ! rostise tot atît de imperturbabil Smerdiakov, S o clipa ochii. în primul rînd, îl încolţise Ivan Fiodorovici, după cîte un atac de epilepsie, nu poate fi prevăzut niciodată cu 5 - nrecizie- M-am interesat, nu mai face pe prostul! Nimeni oate spune dinainte ziua şi ceasul cînd o să se producă. . ce minune ai ajuns tu, atunci, să cunoşti atît de exact . ş| Ceasul, ba chiar să-mi indici şi locul, adică în pivniţă? Cum puteai sâ ştii din vreme c-o să te apuce criza tocmai în nivniţă şi c-o să-ţi pierzi cunoştinţa în momentul cînd o să intri înăuntru, dacă e adevărat că n-ai simulat? - în pivniţă oricum trebuia să cobor, mă duceam doar de cîteva ori pe zi acolo, răspunsese liniştit Smerdiakov. Anul trecut am căzut, tot aşa, din pod. Este adevărat că nu poţi să ştii cînd îţi vine criza, nici cu o zi, nici chiar cu un ceas înainte, totuşi, se poate să ai o presimţire şi cam aşa se întîmplă mai întotdeauna. - Dar tu mi-ai spus precis ziua şi ceasul! - în legătură cu boala mea, puteţi să vă interesaţi la doctorii din spital. întrebaţi-i, vă rog, pe dînşii dacă m-am prefăcut sau nu, eu nu pot să vă spun mai mult despre ea. - Şi cum rămîne cu pivniţa? De unde ştiai c-o să ţi se întîmple în pivniţă? - Ce v-o fi căşunat cu pivniţa asta? Mi-era o frică ^ozavâ cînd am intrat înăuntru; stăteam cu inima împietrită °cmai fiindcă mă ştiam părăsit; dumneavoastră eraţi plecat
"Daca o fiind să mă apuce acum, am sâ cad sau n-am să cad?" şi,
instrucţie Nikolai Parfionovici şi tot atunci am despre discuţia pe care am avut-o cu dumneavoastră ajun, la poartă, cînd v-am împărtăşit teama mea şi y ' 'n bit şi despre pivniţa. Toate astea s-au trecut în proces ^ bal. Domnul doctor Varvinski, care m-a îngrijit, a ar ^ faţă cu toată lumea ca aşa se întîmplă de obicei şi ca t 6 pornit de la teama aceea, adică m-a apucat criza n * fiindcă m-am gîndit tot timpul dacă „am să cad jos sau n ' să cad". Şi, într-adevăr, chiar acolo m-a şi apucat. Asa scris şi dumnealor, că trebuia neapărat să păţesc asta numai numai fiindcă mi-a fost frică. Isprăvind de vorbit, Smerdiakov începuse să răsufle din greu, ca şi cînd oboseala i-ar fi sleit toate puterile. - Cum, ai declarat aşa ceva? întrebase Ivan Fiodorovici oarecum derutat. Crezuse c-o să-l sperie ameninţîndu-l ca va da în vileag discuţia lor din ajunul nenorocirii şi, cînd colo, el i-o luase înainte. - De ce să-mi fie teamă? N-au decît să scrie tot ce vor din moment ce ăsta e adevărul, răspunsese, fără nici o şovăiala Smerdiakov. - Şi ai spus tot? Ai raportat cuvînt cu cuvînt discuţia noastră din poartă? - Ei, nu chiar aşa, cuvînt cu cuvînt... - Ai spus că ştii să simulezi o criză, aşa cum te-ai lăudat faţă de mine atunci? - Nu, asta n-am spus. - Atunci, să te întreb altceva: de ce ai ţinut morţiş să ntf duc la Cermaşnea? - Mă temeam să nu plecaţi la Moscova; fiindcă Cermaşne oricum e mai aproape. - Minţi! Tu singur m-ai îndemnat să plec: „Du-te, z'ce fugi de păcat!" - V-am spus asta numai din prietenie faţă de duron ^ voastră şi pentru ca va sînt din toată inima cred 431
»n asa, ca are sa se întîmple o nenorocire acasă, şi-mi «■aflic ' u de dumneavoastră. Dar, la drept vorbind, mai mila V^ a-miera ^e mine decît de dumneavoastră. D-aia v-am P°a atunci: plecaţi, fugiţi de păcat. Credeam c-o sa mă 51 1 „Pti unde băteam, o să vă dea prin gînd că s-ar putea inteiegw , . . . . , - ola vreun bucluc aici, acasă, şi o sa ramineţi sâ-l apăraţi ^ tatăl domniei voastre. _ Atunci de ce n-ai spus pe şleau, dobitocule? se răstise la 61 Ivan Fiodorovici. - Păi, gîndiţi-vă, puteam eu sa vă spun pe şleau? De fapt, în mine vorbea numai frica şi, pe urmă, cine ştie dacă nu v-aţi fi supărat? Aveam toată dreptatea, fireşte, să mă tem că Dmitri Fiodorovici o să facă iarăşi scandal şi o să pună mîna pe banii ăia de care zicea că-s ăi dumnealui, dar cine putea sâ-şi închipuie că încurcătura asta o să se sfîrşească printr-un omor? Credeam doar c-o să şterpelească alea trei mii de ruble pe care boierul le ţinea într-un plic, sub saltea. Niciodată nu m-aş fi gîndit c-o să-i ridice zilele! Nici dumneavoastră nu puteaţi să bănuiţi ce-o să se întîmple, domnule. - Din moment ce tu singur spui că nimeni nu putea să bănuiască, cum puteam eu atunci să-mi dau seama şi să râmîn acasă? Ce o tot scalzi aşa? răspunsese Ivan Fiodorovici după o clipă de chibzuinţă. - Puteaţi să vă daţi seama atunci pentru că v-am îndemnat să plecaţi nu la Moscova, ci la Cermaşnea! ~ Cum adică, nu înţeleg! Smerdiakov părea sleit de oboseală, şi se oprise cîteva cliPe să răsufle. ~ Puteţi sa vă gîndiţi; de vreme ce staruiam atîta să nu Plecaţi la Moscova şi să vă duceţi mai bine la j a$nea, însemna ca ţineam să fiţi cît mai aproape de noi, PWa la Moscova era cale lungă. Poate că, ştiindu-vă pe undeva n • ■ tu ■ r ' Pe~aici, prin împrejurimi, Dmitri Fiodorovici n-ar
puteaţi sa va întoarceţi mai repede sa-mi luaţ. fiindcă v-am spus doar ca Grigori Vasilici e bolnav • are' teama sa nu ma apuce vreo criză. Cînd v-am martu ' ^ "^ că nimeni nu putea pătrunde în casă decît daca bate - ^ anumit fel în geam şi ca Dmitri Fiodorovici cunost * ^ mine semnalul, am crezut c-o să vă treacă prin gînd & ^ nealui o să facă negreşit vreo boroboaţa, şi atunci n-o m plecaţi nicăieri, nici chiar la Cermaşnea. ^ „Tot ce spune stă în picioare, socotise în sinea lui I deşi nu prea are şir în vorbă. Dar de ce zicea oare doct Herzenstube că nu e totuşi normal!" - I-ascultă, să nu faci pe şmecherul cu mine, ca te dracu'! se burzuluise el furios. - Pe cinstea mea dacă n-am fost sigur atunci c-aţi înţeles ce vreau să spun! ripostase, nevinovat ca un prunc, Smerdiakov. - Dacă aş fi înţeles, fără îndoială c-aş fi rămas! izbucnise Ivan din ce în ce mai întăritat. - Şi eu care mă gîndeam c-aţi înţeles şi de-aia aţi şi plecat aşa de repede, ca să scăpaţi de bucluc, c-aţi fugit, fiindcă vi-era frică! - Dar ce-ţi închipui, că toată lumea e fricoasă ca tine? - Iertaţi-mă, dar credeam că şi dumneavoastră sînteţi ca mine. Ivan Fiodorovici rămăsese descumpănit. - Fireşte, trebuia să-mi dau seama. De altfel, simţeam ca unelteşti tu ceva necurat... Dar nu, minţi, iarăşi minţi! se dezmeticise el brusc, fulgerat de un gînd. Ţii minte cum ai venit atunci lînga trăsura şi mi-ai spus: „E o plăcere sa stai de vorbă cu un om deştept!" îţi părea bine, deci, ca plecam, alt fel de ce m-ai fi linguşit? Smerdiakov suspinase o dată şi încă o dată. O umbra roşeaţă îi apăruse în obraji. KARAMAZOV 433
. ■ oarea bine, fireşte, rostise el gîfîind, fiindcă plecaţi asnea, nu la Moscova, cum aţi avut de gînd la Era mai aproape; iar vorbele alea nu vi le-am spus ca • guşesc, ci erau mai curînd o mustrare. Nici asta n-aţi % mustrare? Cum asta? Uite-aşa, fiindcă, deşi aţi simţit că ne pîndeşte nenoro-v-aţi îndurat totuşi să-l părăsiţi pe tatăl dumneavoastră, C i 'r «a fi stat aici, să ne apăraţi; că doar şi eu puteam să In ioc Ja m în bucluc pentru alea trei mii de ruble, să cadă pe mine păcatul că le-aş fi furat. _ Du-te dracului! îl bruftuluise Ivan. Cînd te-au anchetat, le-ai spus ceva judecătorului sau procurorului despre povestea asta cu bătaia în geam? - Cum de nu! Le-am spus tot. Ivan se mirase din nou în sinea lui. - Dacă m-am gîndit atunci la ceva, e că s-ar putea să cloceşti cine ştie ce ticăloşie, începuse el. Dmitri este într-adevăr capabil să omoare un om, dar în ruptul capului nu l-aş fi crezut în stare să pună mîna să fure... Pe cînd din partea ta ma puteam aştepta la orice murdărie. Tu singur mi-ai mărturisit că ştii să te prefaci bolnav; pentru ce mi-ai spus asta? -Am vorbit şi eu aşa, din prostie. Fiindcă în viaţa mea nu m-am prefăcut, m-am lăudat numai faţă de dumneavoastră că Ştiu să mă prefac. Era o copilărie. Ţineam foarte mult la dumneavoastră şi vă spuneam tot ce-mi trecea prin cap. - Fratele meu aruncă vina pe tine, zice că tu l-ai ucis pe ta(a şi l-ai prădat. ~ Păi ce i-a mai rămas de făcut? rînjise cu amărăciune rdiakov. Mai poate cineva sa-l creadă cînd sînt atîtea 21 • Grigori Vasilievici zice c-a văzut uşa deschisă după ^a dumnealui. Dar ce sa mai vorbim, Dumnezeu sa-l ierte! I P f • • • -e rncâ şi nu ştie cum să scape... şi după o clipa de 'ca Şi cînd i-ar fi venit o idee noua în minte, adăugase: 434
Sâ zicem c-ar fi aşa; dumnealui vrea cu tot dinadin scoată pe mine vinovat, sub cuvînt că eu aş fi sâvîrsit ** n am mai auzit treaba asta; să zicem chiar c-aş fi şti OrUl" prefac; gîndiţi-vă numai, cum aş fi putut eu sâ spun a nia dacă într-adevăr îi pusesem gînd rău tatălui dumnea ^ Dac-aş fi chitit cumva să-l omor, trebuia sâ fiu Un j ,. l fără pereche ca sâ mă dau de gol faţă de cineva, şi înc- f °° de cine? De fiul victimei! Păcatele mele! Cine poat creadă una ca asta? Nu, în vecii vecilor nu s-ar fi în^ aşa ceva şi nici nu-i de crezut! Nimeni în afară deT nu poate să audă ce vorbim acum, dar dacă aţi vrea sâ 1 explicaţi asta procurorului sau lui Nikolai Parfionovici s' le-aţi spune: „Cum poate fi atît de zevzec un criminal ca sâ se dea de gol înainte chiar de a fi săvîrşit crima?" aţi risipi orice bănuială. Fiindcă dumnealor şi-ar da seama numaidecît. Impresionat de acest ultim argument, Ivan Fiodoroviei se ridicase în picioare, hotărît să încheie discuţia. - Ascultă, îi spusese el, n-am de ce sâ te suspectez şi, după părerea mea, acuzaţia ce ţi se aduce e ridicolă... Mai mult chiar, îţi sînt recunoscător pentru că m-ai liniştit. Trebuie să plec, dar să ştii c-am să mai vin să te văd. Rămîi cu bine şi fă-te mai curind sănătos. N-ai nevoie de nimic? - Vă mulţumesc frumos. Marfa Ignatievna are toată grija şi, milostivă cum e, mă ajută de cîte ori am nevoie de ceva; de altfel, zilnic vine cîte cineva pe la mine - oameni de omenie - La revedere. Cred că nu e cazul sâ spun că ştii să te prefaci... şi te-aş sfătui şi pe tine să nu vorbeşti despre asta. adăugase pe neaşteptate Ivan Fiodoroviei. - Prea bine, am înţeles. Dacă dumneavoastră n-o sa pomeniţi despre asta, nici eu n-am să spun nimic din ce vorbit atunci la poartă... Plecînd, Ivan Fiodoroviei abia apucase să facă vreo z paşi pe coridor şi i se păruse deodată că ultimele cuvint lui Smerdiakov aveau un subînţeles jignitor. Se gîndise s
435
drum, dar nu fusese decît o impresie trecătoare într-o clipă. „Prostii!" murmurase el şi ieşise tal. Realitatea era că se simţea cu sufletul cînd se convinsese că vinovatul nu era , ci fratele său, Mitea; ceea ce, pe drept cuvînt, destul de paradoxal. Nu se mai ostenea să caute însă P ,-caţja acestui fapt, dimpotrivă, avea o adevărată repulsie orice încercare de a-şi analiza sentimentele. Voia să . cît mai repede. în următoarele zile, cunoscînd mai • deaproape şi mai pe larg probele ce se constituiseră 'mpotriva lui Mitea, dobîndise certitudinea deplină a vinovăţiei lui. Existau în primul rînd o serie de declaraţii categorice, făcute de nişte oameni neînsemnaţi, cum ar fi, bunăoară, Fenia sau mama acesteia, ale căror mărturii erau pur şi simplu zdrobitoare. Ca să nu mai vorbim de depoziţiile lui Perhotin, ale băieţilor de prăvălie de la Plotnikov, ori ale martorilor din Mokroe! Amănuntele, mai cu seamă, erau covîrşitoare. „Bătăile" misterioase în uşă reţinuseră atenţia judecătorului de instrucţie şi a procurorului aproape în aceeaşi măsură ca şi depoziţia lui Grigori, care susţinea că văzuse dinspre grădină uşa deschisă. Soţia lui Grigori, Marfa Ignatievna, pe care Ivan o descususe, îi răspunsese lămurit că Smerdiakov zăcuse toată noaptea în odăiţa vecină „la trei paşi de patul nostru" şi că, deşi ea dormise adînc, se trezise e cîteva ori din pricina gemetelor lui: „Tot timpul s-a văitat 5' a gemut, săracul!" Stătuse apoi de vorbă cu Herzenstube, caruia îi împărtăşise îndoielile sale cu privire la nebunia lui merdiakov, mărturisindu-i că pacientul lui nu i se părea cîtuşi de puţin anormal, ci numai extrem de slăbit; opinia lui "Sese întîmpinată însă cu un zîmbet fin de bătrinul medic. P u cu Ce se îndeletniceşte acum? îl întrebase el pe Ivan rovici. învaţă pe de rost cuvinte franţuzeşti; are sub . n caiet 'n care nu ştiu cine i-a scris cu litere chirilice
Yüklə 2,51 Mb. Dostları ilə paylaş:
|