Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

32

DOSTOIEVSK1

care i-o lăsase discuţia cu Ivan începuse să se agite în adîncul său, cerînd tot mai imperios să iasă la iveală. Trecînd în amurg prin păduricea de pini din preajma schitului, Rakitin îl zări la un moment dat lungit pe jos, cu faţa la pămînt, nemişcat, ca şi cînd ar fi dormit. Se apropie şi-l strigă.

- Tu eşti, Aleksei? Cum... dădu el să spună uimit, dar se opri, fără sâ-şi isprăvească vorba. „Cum, pînâ aici ai ajuns?" era gata să-l întrebe.

Alioşa nici nu se uită la dînsul, dar după o mişcare uşoară pe care o făcu în momentul acela, Rakitin se dumeri câ-l aude totuşi şi-l înţelege.

- Ce-i cu tine? se miră el, dar în aceeaşi clipă, în locul surprizei, pe faţa lui începu să se întindă un surîs ironic din de în ce mai accentuat. Ascultă, sînt două ore şi mai bine de cînd te caut. Ai dispărut de parc-ai fi intrat în pămînt. Ce faci aici? Ce sînt prostiile astea? Uitâ-te măcar la mine...

Alioşa se ridică în capul oaselor şi se rezemă cu spatele de copac. Nu plîngea, dar i se citea pe chip suferinţa şi avea privirea încruntată. Nici de astă dată însă nu-şi ridică ochii spre Rakitin, ci-i întoarse într-o parte.

- Parcă eşti alt om acum. Unde e faimoasa ta blîndeţe? Cine te-a supărat? Te-a jignit cineva?

- Lasă-mâ! se burzului Alioşa, continuînd să privească lăturalnic şi fâcînd un gest ostenit cu mîna.

- Oho, de ăştia mi-eşti? Ai început şi tu să te oţârăşti ca muritorii de rînd! Tu, îngeraşule! Zău, mă uimeşti! Alioşka, îţi spun cu toată sinceritatea, deşi de mult am ajuns să nu mă mai mir de nimic. Şi eu, care te credeam un om instruit...

Alioşa se învrednici, în sfîrşit, sâ se uite la el dar cu o privire absentă, ca $1 cînd n-ar fi priceput ce spune.

- Şi toate acestea numai pentru că bâtrînul a început să miroasă a hoit? Serios? Credeai într-adevăr c-o să facă cine ştie ce minuni? Cum se poate?! exclamă Rakitin, pe faţa căruia se întipări din nou cea mai adîncă surpriză.

FRAŢII KARAMAZOV

- Am crezut şi cred, fiindcă vreau să cred şi am sâ cred în vecii vecilor! Mai vrei ceva? răbufni enervat Alioşa.

- Nu, absolut nimic, iubitule. Ei, fir-ar să fie, nici un şcolar de treisprezece ani nu mai poate să creadă aşa ceva în ziua de azi! Ce dracu¹!... Te-ai supărat pe Domnul-Dum-nezeul tău, vasăzică, eşti făcut foc, ai început să te răzvrăteşti împotriva lui! Se poate oare una ca asta: să nu-l avanseze pe bietul om şi să nu-i dea o decoraţie de sărbători?! Ei, batâ-te să te bată, de ăştia mi-eşti?!

Alioşa se uită lung la el, mijind ochii, şi în privirea lui scapără deodată ceva... un fulger de mînie ce nu părea deloc să fie iscat de Rakitin.

- Nu mă răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu, dar nu vreau sâ „accept lumea" aşa cum a creat-o el, atîta tot! rosti tînârul cu un surîs crispat, apăsînd pe cuvinte.

- Ce vrei sâ zici? făcu ochii mari Rakitin, încercînd să-l priceapă. Ce aiureală mai e şi asta?

Alioşa nu-i mai răspunse nimic.

- Bine, bine, sâ lăsăm asta. Am trăncănit destul, să tre­cem la lucruri mai serioase: ia spune, ai mîncat ceva azi?

- Nu mai ştiu... mi se pare că da.

- Aşa cum arăţi, trebuie neapărat sâ mânînci ceva, ca sâ mai prinzi puteri. Mi se rupe inima cînd mă uit la tine. Am auzit că n-ai închis ochii toată noaptea, aţi avut acolo nu ştiu ce sobor. Şi, colac peste pupăza, au mai venit şi emoţiile şi daraverile astea... Sînt sigur că n-ai luat nimic în gură decît un pic de anafura. Uite, dacă vrei, am aici în buzunar o bucată de cîmat, l-am luat cu mine, aşa, ca sâ fie, cînd am pornit la drum, dar probabil câ n-o sâ...

- Dă-l încoace.

- A! De ăştia mi-eşti! Păi bine, nenişorule, asta-i răscoala în toată legea... baricade! Aşa ceva nu se întîmplă chiar în fiece zi. Vino la mine... Mi-aş stropi şi eu beregata cu un

34

DOSTOIEVSKI

păhărel de vodcă, sînt obosit mort. Dar tu n-ai pune, Doamne fereşte, nici picătură de votcă pe limbă... sau poate că vrei şi tu?

— Fie şi vodcă, dâ-mi orice vrei.

— Ei! Mare minune, nenişorule! Rakitin îl măsură din ochi nedumerit. Bine, vodcă sau cîrnat, n-are a face, dar, cum văd eu, e treabă serioasă aici, aş zice chiar un act de curaj, aşa că n-are rost să mai pierdem vremea. Haidem!

Alioşa se sculă şi porni după el fără un cuvînt.

— Ce mutră ar face frăţiorul tău Vanecika sâ te vadă acum! Dar, fiindcă veni vorba, ai aflat că frate-tău, Ivan Fiodorovici, a şters-o azi-dimineaţă la Moscova? Ştiai că pleacă?

— Ştiam, răspunse nepăsător Alioşa şi în aceeaşi clipă îi apăru fulgerător înaintea ochilor chipul lui Dmitri. Dar tot aşa de fulgerător se şi mistui; îşi aminti atunci brusc că avea de făcut ceva urgent, un lucru care nu suferea nici o întîrziere, că trebuia neapărat să se achite de o anumită obligaţie, să împlinească o datorie imperioasă; gîndul acesta nu trezi în el nimic, zburîndu-i din minte fără sâ pătrundă mai adînc în inimă, aşa încît îl uită pe loc. De multe ori însă, mai apoi, impresia aceasta fugitivă avea să revină, înfiripîndu-se din nou în el.

— Frăţiorul tău Vanecika a spus într-o zi despre mine că nu sînt decît „o tinichea liberală, fără un pic de talent", iar pe tine altă dată te-a luat gura pe dinainte şi mi-ai dat sâ înţeleg cum c-aş Fi „necinstit"... Fie! Lasă, c-o sâ vedem noi cîte parale fac talentul şi cinstea voastră (ultimele cuvinte Rakitin le rosti printre dinţi, ca pentru sine). Ştii ce, continuă el cu glas tare, ia sâ ocolim noi frumuşel mînăstirea şi să mergem aşa, drept înainte, spre oraş. Hm! Ar fi trebuit să trec mai înainte pe la Hohlakova. Am ţinut-o la curent cu tot ce s-a întîmplat şi ce crezi că mi-a răspuns printr-un bilet scris cu creionul (teribil îi mai place cucoanei ăsteia să scrie bileţele!): „Niciodată, zice, nu m-aş fi aşteptat la una ca asta

FRAŢII KARAMAZOV

35

de la o persoană venerabila ca părintele Zosima!" „Una ca asta!" exact aşa cum îţi spun, negru pe alb! Cum vezi, şi dumneaei s-a făcut foc. Ce ţi-e şi cu voi, ăştia!... Ia stai! strigă el deodată, şi-l apucă pe Alioşa de umăr, silindu-l să se oprească. Ştii ce, AlioşkaL. izbucni Rakitin ca luminat de o idee subită. Şi se uită iscoditor în ochii lui. Se silea să pară jovial, dar se vedea cît de colo că se temea sâ-i mărturisească gîndul ce i se năzărise din senin, neştiind încă lămurit ce să creadă despre starea de spirit atît de ciudată a lui Alioşa, care îl surprinsese chiar şi pe dînsul. Ştii unde ar fi mai bine să mergem? îngâimâ el intimidat şi rugător.

- Mi-e totuna... unde vrei tu.

- Ce-ai zice să mergem la Gruşenka, vrei? rosti în sfîrşit Rakitin, tremurînd tot de sfială şi de nerăbdare.

- Bine, haidem la Gruşenka, răspunse liniştit, fără să stea pe gînduri, Alioşa.

Primise propunerea lui atît de calm şi de prompt, încît, uluit, Rakitin se dădu un pas înapoi.

- Măi, măi! se minună el şi, apucîndu-l strîns de braţ, îl trase după el pe potecă, de teamă să nu se râzgîndeascâ.

Păşeau amîndoi în tâceTe. Rakitin aproape că nu mai îndrăznea să deschidă vorba.

- Ce bine o sâ-i pară... dădu el să spună şi se întrerupse. Fireşte că nu de dragul bucuriei pe care se gîndea c-o să

i-o prilejuiască Gruşenkăi ţinuse sâ-l ia pe Alioşa cu el; Rakitin era un om cu capul pe umeri şi nu făcea decît ceea ce ştia că poate sâ-i aducă vreun folos. De astă dată urmărea un îndoit scop: în primul rînd, voia să se răzbune cumva, să vadă cu ochii lui „terfelirea unui cuvios", să asiste la „căderea" neîndoielnică a lui Alioşa „din rîndul sfinţilor printre păcătoşi", şi-i rîdea inima numai gîndindu-se dinainte la delectarea ce-l aştepta, iar în al doilea rînd nădăjduia să °bţinâ şi un oarecare profit material cît se poate de avantajos

36

DOSTOIEVSKI

pentru dînsul, dar despre asta vom avea ocazia să vorbim mai încolo.

„Aşadar, a sosit momentul, se gîndea el cu o bucurie răutăcioasă. Să-l înşfăcâm de guler, fiindc-a picat tocmai la tanc!"

III UN FIR DE CEAPĂ

Gruşenka locuia în centrul oraşului, aproape de Piaţa Soborului, la văduva unui negustor, Morozova, care-i închinase căsuţa de bîrne aflată în curtea din spate. Corpul principal de case era mare, de piatră, cu etaj, o construcţie veche şi părăginită; acolo trăia izolată proprietăreasa, femeie în vîrstă, împreună cu două nepoate, amîndouâ fete bătrîne. Morozova, de fapt, nici nu avea nevoie să închirieze odăile din curte, dar toată lumea ştia că acceptase s-o primească pe Gruşenka (asta se întîmplase în urmă cu patru ani) numai de hatîrul unei rubedenii ale sale, Samsonov, un negustor care era, oficial, protectorul Gruşenkăi. Gura lumii vorbea că bătrînul gelos îşi instalase „protejata" la Morozova cu o anu­mită socoteală, gîndindu-şe că ochiul ager al proprietăresei va fi mereu aţintit asupra tinerei chiriaşe. Foarte curînd însă vigilenţa ei se dovedi de prisos, şi în ultimul timp Morozova se vedea destul de rar cu Gruşenka şi nu-i mai făcea zile fripte spionînd-o pas cu pas. Ce-i drept, trecuseră patru ani de cînd bătrînul adusese din capitala guberniei o copilă de optsprezece ani, timidă, ruşinoasă, subţirică, plăpîndâ, tristă şi gînditoare, şi între timp cursese multă apă pe gîrlă. La noi în oraş nu se prea ştia mare lucru despre viaţa fetişcanei, şi nici mai tîrziu, cînd unii şi alţii începuseră să se intereseze de „femeia nostimă" în care se preschimbase, în aceşti ani, Agrafena Aleksandrovna; nimeni nu reuşi să afle ceva mai

FRAŢII KARAMAZOV

37

mult. Umbla, bunăoară, zvonul că la şaptesprezece ani ar fi fost sedusă de un ofiţer care o părăsise curînd după aceea; seducătorul se mutase din garnizoană şi se însurase cu alta, lâsînd-o năpăstuită să se zbată în mizerie, acoperită de ruşine. Se spunea că, deşi bâtrînul o scosese din cea mai cumplită sărăcie, protejata lui era totuşi dintr-o familie onorabilă, de preoţi, fata unui diacon sau cam aşa ceva. în patru ani de zile, dintr-o biată orfană slabă de înger, nefericită şi umilită, răsărise o frumuseţe în toată puterea cuvîntului, cu trăsături tipic ruseşti, o femeie rumenă şi înfloritoare, energică şi îndrăzneaţă, mîndră, ba chiar arogantă, o femeie care se pri­cepea de minune să facă bani şi să-i şi chivernisească, strînsă la mînâ şi calculată. Se ştia de asemenea că, prin mijloace mai mult sau mai puţin cinstite, reuşise să agonisească ceva părăluţe. In schimb, toată lumea putuse să se convingă pe deplin de un singur lucru, şi anume, că era greu de tot să se apropie cineva de dînsa şi că, în afară de bătrînul ocrotitor, nici un alt bărbat nu se putea lăuda c-ar fi obţinut unele favoruri de la ea în toţi aceşti patru ani. In privinţa asta nu mai încăpea nici o îndoială, cu atît mai mult, cu cît în ultimii doi ani se găsiseră destui martori care-şi încercaseră norocul. Dar toate tentativele lor se irosiseră în zadar, ba încă unii din­tre cei care suspinau după farmecele sale fuseseră nevoiţi să bată în retragere în chip ruşinos, făcîndu-se de rîs în urma răspunsului sarcastic şi tăios pe care îl primiseră din partea tinerei femei care arăta atîta fermitate. De un an încoace, pre­cum se aflase, începuse să facă aşa-numite „gheşefturi", îndeletnicire pentru care dovedise aptitudini, aşa încît multă lume spunea că trebuie să fie „ovreică sadea". Propriu-zis nu dădea bani cu camătă, în schimb se ştia bunăoară că o bucată de vreme fusese asociată cu Fiodor Pavlovici Karamazov, cumpârînd împreună cu el pe nimica toată diferite poliţe, pentru care plătea numai o zecime din valoarea lor reală, pen­tru ca apoi sâ-şi scoată banii înzecit. Bâtrîn şi văduv, şi pe

38

DOSTOIEVSKI

deasupra bolnav, Samsonov, care nu mai ieşea de mult din casă, beteag cum era de picioare, terorizîndu-şi feciorii în puterea vîrstei, om cu avere de sute de mii de ruble, zgîrcit şi hapsîn, sfîrşise prin a fi cu totul robit de farmecele ispititoare ale protejatei sale, faţă de care în primii ani se purtase cu o mînă de fier, dîndu-i doar atît cît îi trebuia ca sâ trăiască destul de modest, o ţinuse adică „la post", cum vorbeau unii mucaliţi. Gruşenka izbutise totuşi să se emancipeze, inspirîndu-i totodată o încredere oarbă în fidelitatea ei faţă de el. Bătrînul (azi decedat), care învîrtea afaceri pe picior mare, era şi el un caracter foarte voluntar, dur ca o cremene, şi mai ales un cărpănos fără pereche. Deşi o sorbea din ochi pe Gruşenka şi n-ar fi putut trăi fără ea (mai ales în ultimii doi ani), nu o procopsise cu cine ştie ce avere şi ar fi rămas tot atît de strîns la pungă, chiar dacă l-ar fi ameninţat că-l părăseşte. Se mulţumise să-i dăruiască o sumă oarecare de bani, ceea ce făcuse multă vîlvă în oraş. „Te ştiu o femeie chibzuită, o dăscălise bătrînul, încredinţîndu-i vreo opt mii de ruble, poţi să lucrezi pe contul tău, dar ţine minte ce-ţi spun, în afară de întreţinere, care ramîne, ca şi pînă acum, pe cheltuiala mea, nu mai capeţi de la mine, pîn-oi închide ochii, nici o leţcaie. Şi nici prin testament să nu te aştepţi c-am să-ţi las ceva." Bâtrînul îşi respectase cuvîntul, lăsîndu-şi toată averea feciorilor, pe care în timpul vieţii îi ţinuse pe lîngă sine, cu neveste şi copii, ca pe nişte slugi, fără a pomeni măcar în testament de Gruşenka. Toate acestea se aflaseră mai tîrziu. în schimb, o sfătuia mereu ce să facă şi cum să-şi fructifice „capitalul", indicîndu-i cîteva chilipiruri. Cînd Fiodor Pavlovici - care la început se asociase cu Gruşenka pentru a vîna împreună un „gheşeft" - amorezat lulea, aproape că-şi pierduse capul din pricina ei, bătrînul Samsonov, care era cu un picior în groapă, făcuse mult haz pe socoteala lui. Curios este că tot timpul cît ţinuse legătura cu Samsonov, Gruşenka fusese cu desăvîrşire cinstită faţă de el; se pare

FRAŢII KARAMAZOV

39

chiar câ era singurul om cu care căutase să fie cinstită. Mai apoi însă cînd intrase în joc şi Dmitri Fiodorovici, şi el tot atît de îndrăgostit, Samsonov încetase să mai rîdă. Dimpotrivă, într-o zi, o sfătuise foarte serios pe Gruşenka, atrâgîndu-i atenţia cu oarecare severitate: „Dacâ-i vorba să alegi între tată şi fiu, rămîi cu bătrînul, dar numai cu condiţia ca ticălosul să te ia de nevastă şi, măi cu seamă, înainte de nuntă să treacă pe numele tău măcar o parte din avere. Nu-ţi încurca zilele cu căpitanul, fiindcă n-o să faci nici o pri­copseala." Iată, vorbă cu vorbă, povaţa pe care bătrînul desfrînat i-o dăduse cu gura lui, simţind că i se apropie sfîrşitul. Şi într-adevăr, la vreo cinci luni după aceea se şi prăpădise. în treacăt fie spus, deşi multă lume în oraş cunoştea pe atunci rivalitatea absurdă şi monstruoasă dintre pasiunea amîndurora pentru Gruşenka, prea puţini îşi dădeau seama de natura reală a raporturilor ei cu cei doi bărbaţi -Fiodor şi Dmitri Karamazov. Pînâ şi cele două slujnice âle sale (în urma nenorocirii întîmplate, despre care vom avea prilejul să vorbim mai încolo) au arătat la proces că Agrafena Aleksandrovna îl primea pe Dmitri Fiodorovici numai de frică, pentru că ar fi ameninţat-o „c-o omoară". Gruşenka avea două servitoare, o bucătăreasă bătrînă de tot, bolnavă şi aproape surdă, pe care o adusese din casa părin­tească, şi pe nepoata acesteia, o fetişcană de vreo douăzeci de ăni, destul de dezgheţată, care era, chipurile, jupîneasâ. Gruşenka era mînă strînsă şi trăia cît se poate de modest. Locuinţa pe care o ţinea cu chirie nu avea decît trei încăperi, mobila fiind tot a proprietăresei, o mobilă veche, de mahon, după moda de la o mie opt sute douăzeci. Deşi se înserase de mult afară, în momentul cînd Rakitin şi Alioşa ajunseră acolo, nicăieri în odăi nu era lampa aprinsă. Gruşenka se odihnea la ea în salon, culcată pe o canapea largă şi butucănoasă cu speteaza din imitaţie de mahon, tare şi avînd îmbrăcămintea de piele roasă şi ciuruită peste tot. îşi pusese

40

DOSTOIEVSKI

sub cap două perne luate de pe pat şi stătea întinsă pe spate, fără să facă nici o mişcare, cu braţele încolăcite sub ceafă. Era dichisită, ca şi cum ar fi aşteptat o vizită, cu o rochie de mătase neagră şi o bonetă spumoasă de dantelă, care-i şedea grozav de bine, şi cu un şal tot de dantelă, aruncat pe umeri şi prins la piept cu o broşa de aur masiv. Aştepta desigur pe cineva dorit cu înfrigurare. Palidă la faţă, cu buzele dogori­toare şi ochii aprinşi, bătea nerăbdătoare cu vîrful piciorului drept în braţul canapelei. în clipa cînd Rakitin şi Alioşa intrară, în casă se produse un mic incident", auzind un zgomot în antreu, Gruşenka sări în picioare înfricoşată, dînd un strigăt: „Cine-i acolo?" Jupîneasa, care ieşise să întîmpine musafirii, o linişti însă imediat:

- Nu-i dumnealui, e altcineva, nu vă speriaţi.

„Ce-o fi păţit?" se gîndi Rakitin, trăgîndu-l de braţ pe Alioşa după dînsul în salon. O găsiră pe Gruşenka stînd în picioare lîngă canapea, încă nedezmeticitâ din spaima pe care o trăsese. O şuviţă de păr castaniu scăpată de sub bonetă îi atîrna pe umărul drept. Gruşenka însă nici nu băgă de seamă: abia după ce se uită mai bine la oaspeţi şi-i văzu cine sînt se gîndi să şi-o aşeze cum trebuie.

- Tu eşti, Rakitka? Mi-a sărit inima din loc. Cu cine eşti? Pe cine mi-ai adus? Doamne, ia te uită cine a venit! exclamă ea, recunoscîndu-l pe Alioşa.

- Spune să aducă luminările, porunci Rakitin cu aerul degajat al unui obişnuit de-al casei, care îşi poate permite să dea dispoziţii.

- Luminări... a... sigur că da, luminări... Fenia, adu-i o luminare... Tocmai acum ţi-ai găsit să vii cu el! îl luă ea la rost pe Rakitin, făcînd un semn cu capul spre Alioşa. Apoi, ducîndu-se la oglindă, îşi potrivi cu amîndouă mîinile părul scăpat de sub bonetă. Părea contrariata.

- Pai n-ai vrut tu aşa? întreba Rakitin, gata sa se supere.

FRAŢII KARAMAZOV

41

- Nu-i nimic, Rakitka, m-ai speriat, atîta tot, şi Gruşenka se întoarse zîmbind către Alioşa. Nu te teme de mine, dragul meu Alioşa, nici nu ştii ce bine-mi pare c-ai venit aşa, pe neaşteptate. Vai, cum m-ai speriat, Rakitka! Am crezut că-i Mitea şi vrea să intre buzna în casă. L-am păcălit deunăzi, l-am pus să jure pe onoarea lui că nu se îndoieşte de mine, şi uite că l-am minţit. I-âm spus că trebuie să stau în seara asta cu moşneagul meu, Kuzma Kuzmici, să număr banii. Mă duc o dată pe sâptâmînă la dînsul şi râmîn pînă seara tîrziu, fiindcă avem de făcut socoteli. Ne încuiem în odaie, dînsul face socoteli pe abac, iar eu trec cifrele în registre; numai în mine are încredere. Mitea e convins că sînt acolo, iar eu stau cu uşile zăvorite şi aştept o veste. Nu ştiu cum v-a lăsat Fenia să intraţi! Fenia, Fenia! Dă fuga pînă la poartă, deschide-o şi vezi dacă nu e căpitanul pe afară. Poate c-o fi stînd ascuns undeva şi mă pîndeşte! Mi-e o frică de el azi!

- Nu-i nimeni, Agrafena Aleksandrovna, m-am uitat bine peste tot. Mereu mă uit pe gaura cheii, că şi eu tremur toată.

- Ai închis obloanele? Ar trebui să tragem şi perdelele, uite-aşa! şi Gruşenka se şi duse să împreune draperiile grele. Să nu-i dea cumva prin gînd să intre înăuntru, văzînd lumină. Nici nu ştii ce frică mi-e azi de frăţiorul dumitale, Alioşa! Gruşenka vorbea tare şi, deşi i se citea spaima pe faţă, părea în acelaşi timp stăpînită de un fel de înfrigurare.

- De ce ţi-o fi aşa teamă de Mitenka azi? o iscodi Rakitin. Nu te-am pomenit chiar atît de fricoasă, şi pe urmă cine nu ştie cum îl joci tu pe degete!

- Nu ţi-am spus că aştept o veste, o veste ca-n poveste? Numai Mitenka îmi lipseşte acum! De altfel, nici el nu m-a crezut, îmi dau seama. N-a crezut ca ma duc la Kuzma Kuzmici. Acum probabil că sta pitit undeva în grădină, acasă, la Fiodor Pavlovici, să-mi aţină calea. Cu atît mai bine: dacă stă la pînda acolo, înseamnă c-am scăpat de el! Am fost totuşi la Kuzma Kuzmici, dar numai în treacăt, m-a condus chiar

42

DOSTOIEVSKI

Mitea pînă acolo; i-am spus c-o să zăbovesc pînă la miezul nopţii şi ne-am înţeles să treacă să mă ia pe lă douăsprezece. L-am lăsat să plece, apoi am intrat înăuntru şi am stat cu bătrînul vreo zece minute, după care am şters-o înapoi acasă. Am alergat într-un suflet, de teamă să nu mă întîlnesc cu el!

- Şi de ce te-ai gătit aşa? Mâi, mâi, ce bonetă nostimă!

- Prea eşti curios, Rakitin! Nu ţi-am spus că aştept o veste? Cînd o să vină, într-o clipa sînt în picioare şi-mi iau zborul pe loc, şi n-o să mă mai vedeţi niciodată! De aceea m-am îmbrăcat aşa, ca să fiu gata cînd o sosi.

- Şi unde vrei mâtăluţă să zbori?

- Cine ştie prea multe îmbătrîneşte curînd.

- Ei, nu mai spune!? Uite la ea, parcă-i într-al nouălea cer... Nu te-am văzut niciodată aşa. Te-ai dichisit de parc-ai merge la bal! o tot măsura de sus pînă jos Rakitin.

- Ce ştii tu de baluri?

- Dar tu?

- Ei, află că eu ăm fost totuşi la un bal. Acum trei ani, Kuzma Kuzmici şi-a însurat feciorul şi am privit toată sin­drofia de sus, de la orchestră. Dar ce mă tot ţii de vorbă, cînd am aici un musafir atît de simandicos? Şi încă ce musafir! Alioşa, drăguţule, mă uit la dumneata şi parcă nu-mi vine să-mi cred ochilor! Doamne, cum se face c-ai venit la mine?! Drept sa-ţi spun, nu m-aş fi aşteptat, nici prin minte nu mi-a trecut c-ai să vii vreodată, pentru nimic în lume n-aş fi crezut una ca asta! Deşi n-ai picat într-un moment potrivit, mă bucur dm toată inima că te văd. Şezi colea, pe divan, aşa, micul meu luceafăr. Zău, tot mi se pare că visez... Eh, Rakitka, de ce nu l-ai adus ieri sau acum două zile?... Dar nu-i nimic, sînt mulţumită şi aşa. Poate-i chiar mai bine c-ai venit azi, în clipa asta, şi nu acum două zile...

Gruşenka se aşeză zglobie pe canapea lîngă Alioşa şi rămase cu privirile aţintite asupra lui, ca în extaz. îi părea bine într-adevăr că venise şi nu minţea spunînd ca-i

mulţumită sâ-l vadă. Ochii îi străluceau şi un zîmbet fericit, blajin, îi plutea pe buze, cu duioşie. Alioşa n-ar fi crezut niciodată că faţa ei putea exprima atîta bunătate... Pînâ deunăzi nu avusese ocazia s-o vadă mai de aproape şi-şi făcuse despre ea o părere înfiorătoare; perfidia pe care i-o pusese la cale în ajun, cu atîta răutate, Katerinei Ivanovna îl cutremurase, aşa încît acum era peste măsură de mirat să întîlnească o fiinţă cu totul diferită de cea pe care se aşteptase s-o vadă. Cu toată durerea şi amărăciunea ce-i împovărau sufletul, avu răgaz s-o privească mai cu atenţie. De ieri şi pînă azi, totul la ea se schimbase în bine: nu mai avea glasul acela mieros, gesturile afectate, insinuante, din ajun... era mult mai naturală, mai spontană acum, mai sprintenă în mişcări şi mai zglobie, avea un aer deschis şi încrezător, şi în acelaşi timp părea extrem de nervoasă.

- Doamne, ce de lucruri s-au întîmplat azi, zău! ciripi ea. Habar n-am de ce m-oi fi bucurînd aşa că te văd, Alioşa! Dacă m-ai întreba, crede-mă că n-aş şti ce să-ţi răspund!

- Ba nu, zău, chiar nu ştii de ce te bucuri? o luă în primire ironic Rakitin. Nu m-ai bătut mai înainte ia cap să ţi-l aduc: adu-l şi adu-l, prin urmare ştiai foarte bine de ce.

- Mai înainte aveam un scop, acum însă nu mă mai interesează, a trecut momentul. Să vă aduc ceva. M-am făcut mai bună acum, Rakitka. Şezi şi tu, de ce ai rămas în picioare? Ori te-ai şi aşezat? Nici o teamă, Rakitin îşi poartă singur de grijă. II vezi, Alioşa? Uite-l cum s-a îmbufnat. Şi ştii de ce? Pentru că nu l-am poftit pe scaun înainte de a te fi poftit pe dumneata! Of, of, mult e supărăcios Rakitka al nos­tru! da, da, îi sare ţandăra din orice fleac! rîse Gruşenka. Ei, lasă, Rakitka, nu fi supărat, azi am o inimă de aur. Dar dum­neata de ce eşti trist, Alioşecika, on tot te temi de mine? şi se ^uită drept în ochii lui, cu un zîmbet sprinţar şi ironic în Privire.

44

DOSTOIEVSKI

- E necăjit, bietul băiat... n-a căpătat decoraţie, interveni Rakitin, îngroşîndu-şi vocea.

- Dar ce s-a întîmplat?

- Moşneagul lui s-a împuţit.

- S-a împuţit? Ce bazaconii tot îndrugi acolo? Nu pricep! Cine ştie ce măscări îţi stau pe limbă... Fă bine şi taci, nâtârâule! Alioşa, mă laşi să stau pe genunchii dumitale? Uite-aşa! şi, cu o mişcare sprintenă, Gruşenka se cocoţă rîzînd pe genunchii lui, ca o pisicuţă zburdalnică, şi-i încolăci umerii cu braţul. Să vezi cum o să-l fac eu să rîdă pe băieţaşul meu cel cucernic! Nu zău, chiar mă laşi să stau pe genunchii dumitale? Nu te superi? Dacă vrei, ma dau jos!

Alioşa tăcea mîlc, nici nu îndrăznea măcar să clipească, nu scoase o vorbă nici chiar cînd o auzi spunîndu-i: „Dacă vrei, mă dau jos!", ca şi cum ar fi încremenit locului din senin. Cu toate astea, nu simţea nimic din ceea ce şi-ar fi putut închipui ori s-ar fi putut aştepta cineva, de pildă Rakitin, care-l pîndea de pe scaun cu o scînteiere lascivă în ochi. Durerea ce-l copleşise era prea mistuitoare ca să nu înăbuşe orice fior ce s-ar fi putut trezi în inima lui şi, dacă ar fi fost pe deplin conştient de tot ce se petrecea cu el, şi-ar fi dat seama că în momentul acela purta cea mai puternică armură împotriva tuturor ademeninlor şi ispitelor ce l-ar fi încercat. Cu toată mîhnirea lui covîrşitoare şi dezorientarea în care se afla, spre marea sa mirare, un simţămînt curios şi nou punea treptat stăpînire pe sufletul său: femeia aceasta „infer­nală" nu-l mai înspăimînta ca pînâ atunci, nu-l mai făcea sa se cutremure în sine îngrozit, aşa cum 1 se întîmpla odinioară de cîte ori se gîndea la femei; mai mult chiar, deşi se temea de ea atît de cumplit, o ţinea acum pe genunchi — ceea ce nici n-ar fi putut să conceapă mai înainte - cu braţele încolăcite după grumazul lui, fără să mai simtă nici o sfială; dimpotrivă, în sufletul lui încolţise un sentiment nou, care n-avea nimic de-a face cu spaima, o curiozitate puternică, vie, spontana.

FRAŢII KARAMAZOV