Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

^S ea ? i

ineze! Interesant e că de obicei visele astea nu le au scri--j _cj _omul de pe stradă, funcţionari, foiletonişti, popi... E har o problemă demnă de studiat; un ministru mi-a mărtu­risit odată că ideile cele mai fericite îi veneau în timpul som­nului. Acelaşi lucru probabil s-a întîmplat şi acum. Cu toate câ de fapt, nu sînt decît o nălucire a minţii tale, o halucinaţie, la fel ca într-un coşmar, se întîmplă să spun lucruri originale, care nici prin gînd nu ţi-ar fi trecut; aşa încît, fără să împru­mut deloc gîndurile tale... nu sînt nimic mai mult decît un vis urzit de închipuirea ta.

- Minţi! Scopul tău este să mă convingi câ ai o existenţă cu totul independentă, şi nu c-ai fi o fantasmagorie plăsmuită de mintea mea, aşa cum tu însuţi ai declarat adineauri.

- Dragul meu, azi m-am hotărît să folosesc o metodă nouă, pe care am să ţi-o explic mai tîrziu. Stai, unde am rămas? Da, şi cum îţi spuneam, am răcit, dar nu aici, la voi, ci încă de cînd mă aflam dincolo...

- Unde dincolo? Spune, cît mai ai de gînd să stai la mine? Nu mai vrei să pleci odată?! exclama Ivan aproape disperat.

Sătul de atîta plimbare între patru pereţi, se aşeză pe ^lvan şi, punînd din nou coatele pe masă, îşi strînse fruntea în ^{P me}- Smulse apoi prosopul ud cu care se legase la cap şi-l ^{1 cît c}°lo înciudat: vedea că nu-i folosea la nimic.

- Ai nervii zdruncinaţi, observă gentleman-ul cu un aer S jat şi familiar şi, în acelaşi timp, cu o evidenta

oinţâ. Acum te-ai supărat pe mine pentru c-am avut

_n- . ^sa răcesc. Şi totuşi, sa ştii ca răceala asta nu avea

supranatural. Eram grăbit sa ajung la o serata diplo-

maticâ dată de o doamnă din elita Petersburgului intrase în cap sa ajungă ministru. Eram, bineînţeles - f " cu cravată albă şi mânuşi, dar mă aflam Dumnezeu sti "^ şi, ca să ajung pe pâmînt, trebuia să străbat un spaţiu im Natural, pentru mine nu era vorba decît de o clipa d "■' lumina pe care o răspîndeşte soarele are nevoie, totuşi d minute ca să atingă faţa pamîntului, şi gîndeşte-te că eu eram decît cu fracul pe mine şi cu o jiletcă subţire! De obic ' duhurile nu suferă de frig, dar atunci cînd se întrupează luînd chip omenesc... într-un cuvînt, am fost destul de uşuratic ca să plec la drum, aşa îmbrăcat, prin spaţiu, prin eter, prin „fluidul ce se întinde ca o pînză deasupra pamîntului învîrtoşat", şi era un ger... dar ce vorbesc eu: o sută cincizeci de grade sub zero, asta nu se mai cheamă ger! Ştii, poate, cum obişnuiesc fetele de la ţară să-şi bată joc de cîte un băiat mai nătîng, punîndu-l în toiul iernii să lingă toporul cînd afară-i prăpăd, treizeci de grade sub zero; limba i se lipeşte pe loc de fierul securii şi, căznindu-se s-o dezlipească, nătărăul şi-o jupoaie pînă la sînge. Asta la treizeci de grade! închi-puieşte-ţi însă ce poate să fie la o sută cincizeci! Cred câlao temperatură atît de scăzută e destul să atingi securea cu un deget ca să rămîi fără el... Numai... numai să ai o secure...

- Dar ce să caute o secure acolo? îi tăie brusc vorba Ivan Fiodorovici, plictisit şi cu gîndul aiurea, silindu-se din răsputeri să se împotrivească delirului şi să nu se lase cu totul furat de iureşul nebuniei.

- O secure? se miră musafirul.

- Ei da, ce s-ar întîmpla acolo cu ea? stărui cu o apnga încâpâţînare Ivan Fiodorovici aproape strigînd, exagerat. ^

- Ce s-ar întîmpla cu o secure în spaţiu? Quelle ia^ee-Dacă ar ajunge cumva acolo, presupun că, la o aseme depărtare, ar începe să se rotească în jurul pamîntului în c

1 Ce idee! (Fr.)

481

t Astronomii ar calcula cu precizie ora cînd apune şi

iar Gattuk¹ l-ar înscrie în calendar, atîta tot. înd răsar"' ^L

Tare mai eşti prost, zău! Prost ca noaptea! îl repezi Ivan

t Cel puţin încearcă să minţi mai cu haz, altfel să ştii ⁱⁿ te ascult. Ce-ţi închipui, c-o să mă dai gata cu realismul o să mă faci să cred că exişti într-adevăr? Ei, uite că nu Treâu sa cred. Şi n-am să cred!

_ Zău dacă mint, tot ce ţi-am spus este adevărat, numai

• din păcate, adevărul aproape niciodată n-âre haz. Cum

văd eu, te-ai fi aşteptat de la mine la cine ştie ce lucruri

grandioase, dacă nu chiar sublime. îmi pare foarte rău, dar nu

pot să-ţi ofer decît ceea ce am...

-Lasă-te de filosofie, măgarule!

- Crezi că de filosofie îmi arde mie?! Cînd îţi spun că-mi înţepenise toată partea dreaptă, de-mi venea să urlu de durere!... M-am gîndit atunci să apelez la ajutorul ştiinţei medicale; doctorii însă se pricep de minune să pună un diag­nostic, să-ţi analizeze boala exact cum scrie la carte, atîta numai că nu se pricep s-o şi lecuiască. Am dat peste un stu­dent, un exaltat. Ce crezi că mi-a spus: „Dacă n-o să mai aveţi zile de trăit, cel puţin o să ştiţi precis de ce boală aţi avut parte să muriţi!" Ce să mai vorbim de mania asta pe care ° au toţi să te trimită la specialişti! „Eu, zice, nu am decît calitatea de a pune diagnosticul, dar dacă te duci la cutare sau cutare specialist, acela cu siguranţă c-o să te facă bine." Nu Ştiu dacă ai remarcat că medicul de modă veche care practica

icina generală a dispărut cu desăvîrşire. Acum nu mai ^{CXlstă dec}« specialişti, după cum se poate vedea din ^rec amele publicate în toate ziarele. Dacă ai ceva la nas, ţi se ^comandă să mergi la Paris, unde, zice-se, s-ar afla un spe-_n ^{St cu re}nume european care cunoaşte toate metehnele

^{n Or}- ^Te duci, aşadar, la Paris, şi faimosul specialist îţi

• Gatţuk, editorul unui calendar ce apărea la Moscova (1876-l890).

examinează nasul, ca sa-ţi declare în cele din urma- p pot să-ţi dau un tratament, dar numai pentru nara d fiindcă asta e specialitatea mea. Ramîne ca ^J un drum pîna la Viena; acolo există un „_r stingă, şi el o să-ţi trateze şi nară cealaltă". Ce puteam s' ţ"" N-ar strica, mi-am zis eu, să încerc şi nişte leacuri băbest'■ doctor neamţ m-a sfătuit să mă duc lă băiă de aburi«; c • ung cu miere şi sare. M-am grăbit să-i urmez povaţa fimn aveam astfel prilejul să mai merg o dată la baie; m-am sd ' deci cu miere din cap pînă-n picioare, dar tot fără nici u folos. Disperat, i-ăm scris atunci la Milano contelui Mattei care mi-a trimis o carte şi nişte picături; m-am lipsit şi le-am lăsat în plata Domnului! Şi ştii cu ce m-am vindecat? Cu extractul de malţ al lui Hoff! L-am cumpărat aşa, într-o doară, am consumat un flacon şi jumătate, şi parcă mi-a luat durerea cu mîna! Eram numai bun să merg la bal! Mă gîndisem chiar, pentru a-mi arăta recunoştinţa, să public o scrisoare de mulţumire în ziare, dar şi de astă dată am avut ghinion; nici o redacţie n-a vrut să mi-o publice! „E ceva retrograd, mi s-a explicat Ja toate gazetele, nimeni n-o să creadă, fiindcă le diable n 'existe point!^] Doar dacă vreţi s-o publicaţi fără semnătură." Dăr ce valoare mai poate să aibă o scrisoare de mulţumire anonimă? „In secolul nostru, le-am răspuns rizînd, e retrograd într-adevăr să crezi în Dumnezeu, numai că eu, vedeţi dumneavoastră, sînt drac, şi, după cîte ştiu, în dracu' oricine poate să creadă." „Aveţi dreptate, au recunoscut ei, cine nu crede în diavol? Totuşi ne pare rau, dar nu vă putem publica scrisoarea. Ni-e teamă sa nu ne compro­mitem. Doar aşa, dacă vreţi, sub o formă umoristică." Mi-a"¹ dat seama însă că o mulţumire scrisă pe un ton hazliu n-mai avea nici un efect. Aşa că m-ăm lăsat păgubaş. Ma crez ■ ingratitudinea asta mi-a rămas că o piatră pe inimă p"¹ 1 Dracul nu exista (fr.). •

KARAMAZOV

483

azi-' Cele mai frumoase simţăminte, cum ar fi,

^zlUa * recunoştinţa, mie îmi sînt interzise, şi asta numai bunăoară,

1 pricina situaţiei mele sociale.

Iar ai dat în doaga filosofiei! scrişni plin de venin Ivan.

Ferească Sfînrul! Dar cum să nu te plîngi de atîta nedrep-

? Sînt nedreptăţit. Tu, bunăoară, nu mă mai scoţi din

t Ca să vezi ce înseamnă să judeci ca un om tînăr şi

necopt la minte! Dragul meu, află că inteligenţa nu-i totul pe

lume! Am inimă din născare şi sînt vesel din fire, cum s-ar

zice şi eu mă îndeletnicesc cu vodeviluri¹..." Am impresia

ca tu mă iei drept un Hlestakov încărunţit. Totuşi, destinul

meu este mult mai tragic. In virtutea nu ştiu cărui decret, dat

înainte de începutul începutului, şi a cărui raţiune n-am putut

niciodată s-o pricep, a rămas definitiv stabilit ca menirea mea

pe lume să fie aceea de a „nega" totul. Deşi, în realitate, sînt

atît de blajin şi nu-mi place deloc să fiu negativist. Nu, mi s-a

spus, asta ţi-e menirea, du-te şi tăgăduieşte totul; fără negaţie

n-ar mai exista critica şi ce haz ar mai avea atunci o revistă

fârâ un „foileton critic"? Gîndeşte-te numai ce s-ar face

omenirea dacă n-ar mai avea posibilitatea să critice? Ar

însemna ca toată lumea să cînte necontenit „osanale"? - Dar

e posibil, oare, să urzeşti viaţa numai din „osanale", decît

doar dacă le-ai trecut mai înainte prin flacăra îndoielilor, şi

aşa mai departe, mereu pe aceeaşi strună. De altfel, sînt

ucruri care nu mă privesc pe mine, nu sînt eu acela care a

plăsmuit lumea şi deci n-am nici un fel de răspundere în

privinţa asta. Nu ştiu însă de ce m-au ales tocmai pe mine ţap

^ISPaşitor, punîndu-mă să scriu zi de zi foiletonul critic! Şi aşa

apărut viaţa pe lume. îmi dădeam prea bine seama cum era

Jgnebată toată comedia şi atunci, fără să stau mult pe

^{un> am} cerut pur şi simplu sa fiu suprimat. „Nu, mi s-a

^î^^ieneaparat _sa trăieşti, fiindcă fără tine n-ar mai fi

^{ephcâ a iw} Hlestakov din Revizorul de Gogol (actul HI, scena 6).

484

nimic. Daca totul ar decurge în chipul cel mai pas • pamînt, nu s-ar mai întîmpla nimic într-adevar. Fara t" ^ s-ar produce nici un fapt divers şi viaţa are nevoie ab de fapte diverse." Aşa ca, neavînd încotro, îmi îmnr ^a obligaţiile împotriva voinţei mele, scornesc tot felul de f diverse" şi, din ordin superior, mă ţin numai de ticăloşii r oamenii iau toată comedia asta în serios, chiar daca * înzestraţi cu o incontestabilă inteligenţă. Tocmai în _ast constă tragedia lor. Şi bineînţeles suferă, dar... trăiesc, trăiesc cu adevărat, nu numai în imaginaţie, fiindcă suferinţa înseamnă viaţă. De altfel, cum ar mai putea să simtă plăcerile vieţii dacă n-ar suferi? întreaga lor existenţă s-ar desfăşura ca o interminabilă liturghie care, oricît ar fi ea de sfîntâ,'' ar deveni totuşi plicticoasă. Dar eu? Sufăr şi eu din păcate, chiar dacă nu trăiesc. Eu sînt x-ul dintr-o ecuaţie cu o necunoscută. Un fel de fantomă a vieţii, care nu ştie nici de unde vine, nici unde se duce, care a uitat chiar şi cum o cheamă. Rîzi?... Ba nu, nu rîzi, văd eu că eşti iarăşi furios. Mereu te înfurii pe mine, ai vrea să-ţi spun numai lucruri raţionale, şi eu care îţi repet întruna c-aş da toată existenţa mea astrală, toate gradele şi toate onorurile ca să iau înfăţişarea unei precupeţe de o sută zece kilograme, să pot aprinde şi eu o luminare la biserică!

- Nici tu nu mai crezi în Dumnezeu? întrebă cu un rînjet veninos Ivan.

- Cum să-fi spun... dacă vorbeşti serios...

- Există Dumnezeu său nu există? îl soma Ivan sa răspundă, cu o implacabilă stăruinţă.

- A, vasăzică, vorbeşti serios? Dragul meu, zau nu ştiu şi te rog sa mă crezi că ti-am făcut o mărturisire grava.

- Cum adică nu ştii, cînd îl vezi pe Dumnezeu.- ^ acum îmi dau seama, tu nu ai o existenţa de sine stătătoare, nu eşti decît eul meu, nimic mai mult! O fantasmagorie. născocire a propriei mele imaginaţii!

__________________________485

n că vrei, amîndoi avem aceeaşi filosofie, asta e 1 Je pense, donc je suiş¹, e tot ce pot sa-ţi spun cu . j-_ne- restul - adică ceea ce se află în jur, toate lumile ^C£ Dumnezeu şi chiar Satana însuşi - n-au o existenţa ^a aha nu se ştie daca există în sine sau nu este decît o • _a spiritului meu, o dezvoltare consecventă a eului care dăinuieşte prin propriile-i forţe dinainte de începutul vremurilor... Gata, am terminat, nu mai scot un _cuvînt, am impresia că iarăşi te mănîncă palmele!

- Mai bine mi-ai spune o anecdotă! gemu exasperat Ivan.

- Ştiu o anecdotă care se potriveşte de minune cu discuţia noastră. La drept vorbind, nu este chiar o anecdotă, ci o legendă. De cîteva ori pînă acum mi-ai reproşat lipsa mea de credinţă: „Vezi, şi totuşi nu crezi!" spuneai mai adineauri. Dar, dragul meu, nu sînt singurul în cazul ăsta; la noi e o harababură întreagă de cînd cu ştiinţa asta a voastră. Atîta timp cît au existat numai atomi, cele cinci simţuri şi cele patru stihii, a mai mers cum a mers. Atomii erau cunoscuţi şi în antichitate. Dar de cînd s-a aflat c-aţi descoperit „molecula chimică", „protoplasma" şi dracu¹ mai ştie ce încă, toată lumea la noi a început să umble cu coada între picioare. E un haos întreg, superstiţiile au răsărit ca ciupercile, aşijderea şi bîrfelile, fiindcă să ştii ca şi la noi bîrfeala e în floare, la fel ca şi pe meleagurile voastre, dacă nu chiar mai mult. Şi, în sfîrşit, denunţurile, că doar şi noi avem o secţie unde se primesc anumite „informaţii". îţi spuneam, aşadar, de o veche legendă medievală - e vorba de evul nostru mediu, nu de al vostru - o ^egendă atît de absurda, încît nu mai găseşte crezămînt nici la

'. decît doar la precupeţele dolofane; mă gîndesc iarăşi la ^; noastre, nu la cele de pe faţa pămîntului.- Fiindcă ^e există la voi există şi la noi deopotrivă; e un secret pe -ii din prietenie, deşi n-avem voie să suflăm un

tot ce,
latui_â. r ^CSC' ^^{6CI exist} (^^en^ Descartes); teza expnmata de fapt de autor în

cuvînt. în legenda pe care am sa ţi-o povestesc se ~~ " despre rai. Cică ar fi trăit cîndva pe lume un mare fii ^ gînditor, care „nega totul, legile, conştiinţa, credinţa •'^Un cu seamă viaţa de apoi"¹ Murind, filosoful nostru era c ^ai c-o să se mistuie cu totul în beznă, în nefiinţă, şi, cînd col ^S trezit pe lumea cealaltă. S-a minunat, dar în acelaşi tim ' şi-a putut stăpîni indignarea: „Imposibil! a exclamat el a contrazice toate convingerile mele!" Fapt pentru care a f osîndit... Te rog să mă ierţi, dar nu fac decît să reproduc întocmai ceea ce am auzit şi, în fond, trebuie să te gîndeşti c nu este decît o legendă... Cum îţi spuneam, deci, a fost osîndit să străbată prin beznă un cvadrilion de kilometri (şi l_a noi s-a introdus în ultima vreme sistemul vostru metric) şi abia după ce va fi parcurs în întregime această distanţă, porţile raiului să se deschidă în faţa lui şi să i se ierte toate păcatele...

- Şi ce alte cazne mai există pe lumea cealaltă, în afară de cvadrilionul acela? îl întrerupse Ivan cu o însufleţire neaştep­tată.

- Ce cazne? Ah, nu mă mai întreba. Odinioară a mai fost , cum a mai fost, dar acum se folosesc tot mai mult torturile

morale, cum ar fi, bunăoară, „mustrările de conştiinţa" şi alte asemenea bazaconii. E şi asta o modă pe care tot de la voi am împrumutat-o, de cînd cu „îmblînzirea moravurilor" voastre! Şi cine crezi că profită de pe urmă lor? Numai cei lipsiţi de conştiinţă, pentru că, din moment ce nu există conştiinţă, nu mai poate fi vorba nici de remuşcâri. Şi cine suferă in schimb? Oamenii de treabă, care au mâi păstrat un pic de conştiinţă şi de onestitate... Ca să vezi care sînt rezultate e reformelor cînd sînt înfăptuite pe un teren nepregătit şi cin • pe deasupra, sînt copiate aidoma după diferite instiWP străine! Consecinţele sînt pur şi simplu dezastruoase! Foc

1 Replica a lui Repetilov din piesa lui Griboedov Prea multa minte stric³ actul IV, scena 4.

487

gheenei

pe vremuri cred câ-i de preferat. Dar să ne gdecii- ^ filosoful osîndit să meargă pe jos un cvadrilion ^ÎIlt0-i metri. A stat el un timp locului aşa, uitîndu-se jur-îm-

• i în cele din urmă s-a culcat de-a curmezişul drumu-P^r ' _{ce s}ă-mi bat picioarele, zice, nu vreau uite-aşa, din

"oiu!" Ia sufletul unui ateu cultivat, rus, şi amestecă-l cu ^ fi tul prorocului Iona, care a boscorodit trei zile şi trei

ri încheiate în pîntecele chitului, şi ai să-ţi dai seama ce f 1 de om era gînditorul care s-a întins de-a curmezişul dru­mului.

- Dar pe ce s-a întins acolo?

- Probabil c-o fi avut pe ce. Nu rîzi?

- Bravo lui! exclamă cu aceeaşi ciudată însufleţire Ivan, manifestînd un interes cu totul surprinzător. Şi acum ce face, tot acolo a rămas?

- Nu, tocmai asta-i nostimada. După ce-a zăcut aşa întins aproape o mie de ani, s-a sculat frumos şi şi-a luat picioarele la spinare.

-Auzi, dobitocul! exclamă Ivan, rîzînd nervos şi totodată cumpănind parcă ceva în sinea lui. Nu era acelaşi lucru să zacă o veşnicie sau să meargă un cvadrilion de verste? Asta înseamnă un bilion de ani, nu?

- Poate chiar mai mult, păcat că nu am un creion şi o hfrtie la îndemînă să-ţi fac un calcul exact. între timp însă, a ajuns de mult la ţintă; de aici încolo începe anecdota.

- Cum, a şi ajuns? De unde a scos aşa deodată un bilion de ani?

~ Tu te şi gîndeşti mereu la lumea voastră! Dar poate că 5i pămîntul pe care te afli acum şi-a repetat existenţa de un

bilion de

ori pînă acum. La un moment dat, viaţa se stinge cu

esâvîrşire, planeta îngheaţă, crapă, începe să se fărîmiţeze, ^escompunîndu-se în elementele din care a fost plămădită, acoperă din nou uscatul; apoi răsare o nouă cometă, un ⁿ°u, din care se desprinde o altă planetă. Asta

soare

înseamnă, în fond, evoluţia, viaţa se repeta mereu i ^~~ iarăşi, identic, pînă în cele mai mici amănunte. Ce plj_ct- ^Sl zau, e scandalos!...

- Bine, bine. Şi ce s-a întîmplat cînd a ajuns la ca drumului?

- Să vezi, în momentul acela porţile raiului s-au descb' lăsîndu-l sa intre înăuntru; n-au trecut însă nici două secund pe ceas (deşi, după mine, de mult ceasul lui ar fi trebuit sa strice în buzunar, desfăcxndu-se în elementele-i componente) aşadar, zic, n-au trecut nici două secunde, şi omul nostru a prins a striga sus şi tare că face într-adevăr să umbli nu un cvadrilion, ci un cvadrilion de cvadrilioane şi de un cvadri­lion de ori încă pe atîta ca să intri în rai! într-un cuvînt, a început să cînte „osana", făcînd exces de zel. Ba chiar a exagerat în asemenea hal, încît unii locatari ai raiului, cu mai multa demnitate, în primele zile nici n-au catadicsit să-i dea mîna: prea repede trecuse de partea conservatorilor! Temperament rusesc, ce să-i faci! îţi repet însă din nou, nu-i decît o legendă în fond. Ţi-o vînd aşa cum am cumpărat-o. Ca să-ţi dai seama de ideile care se mai bucură încă de oare­care credit la noi în privinţa asta.

- Te-am prins! strigă încîntat Ivan cu o vioiciune aproape copilărească, ca şi cînd şi-ar fi reamintit brusc de un lucru precis. Anecdota asta cu cvadrilionul de ani eu am inventat-o! Aveam şaptesprezece ani pe atunci, eram încă în liceu... Da, eu am inventat-o, şi i-am şi povestit-o chiar unui coleg, Korovkin. Asta se întîmpla la Moscova... E un lucru atît de original, încît nu se poate s-o fi citit undeva, în vreo carte. Uitasem de ea... probabil însă că în momentul asta nu-a răsărit inconştient în minte; n-aveai de unde s-o ştii ^{ca s} mi-o mărturiseşti! Aşa cum în drum spre eşafod ţi îmbulzesc fără să vrei în minte mii şi mii de gînduri... Mi-amintit de ea ca prin vis. înseamnă că vorbesc cu tin somn! Şi deci nu eşti decît un vis, nu exişti!

489

Ardoarea cu care mă renegi, rîse gentleman-ul, e o dă că totuşi crezi în existenţa mea! Cîtuşi de puţin! Nu cred nici măcar o sutime! Oricum însă o miime tot crezi. Dozele homeopatice sînt cele mai puternice. De ce nu vrei să mărturiseşti cinstit? r i totuşi în existenţa mea cît de cît, fie chiar numai a zecea parte dintr-o miime.

_ Nici atît! protestă Ivan furios, dar numaidecît adăugă cu un aer misterios: deşi aş vrea să cred că exişti!

- Ce declaraţie! Dacă-i aşa, am să fiu atît de bun şi am să-ţi dau o mînă de ajutor. Ascultă, nu tu, ci eu te-am prins pe tine acum! înadins ţi-am povestit anecdota inventată de tine, dar pe care o uitaseşi, ca să-ţi spulber şi ultimul strop de credinţă în realitatea existenţei mele!

- Minţi! De ce mi-ai apărut acum dacă nu ca să mă convingi că exişti?

-Aşa e. Dar şovăielile, neliniştea, lupta dintre credinţă şi îndoială pentru un om conştient înseamnă uneori o suferinţă atît de cumplită, încît e de o mie de ori mai bine pentru el să-şi pună ştreangul de gît! Ştiind că tu crezi totuşi cît de cît în existenţa mea, intenţionat ţi-am povestit acea anecdotă, ca să-ţi sporesc îndoielile cu încă puţin , o doză infimă, dar' deci­sivă. Te fac mereu să oscilezi între certitudine şi îndoială, purtîndu-te alternativ de la una la alta, dar cu un scop foarte precis. Este o nouă metodă. Aşa cum te cunosc eu - şi te cunosc destul de bine - îţi garantez câ, în momentul cînd n-o ^{Sa mai ai} nici cea mai mică certitudine că exist, ăi să căuţi tu ^suti să mă convingi că nu sînt deloc o fantasmagorie, ci ^1S in realitate, şi atunci să ştii ca mi-am atins scopul, me să-ţi spun că e vorba de un scop nobil. Vreau sa ^{nc astfel} în sufletul tău sămînţa credinţei, o sămînţâ sculă, din care însă va creşte un stejar, şi încă ce stejar!

Şi cînd ai

să te vezi cocoţat sus, în vîrful lui, o să-ţi vină pofta

r«p

490

------- „-------^x «iimnici şi f_emei

neprihănite"¹, fiindcă în sufletul tău doreşti din rasput • fii deopotrivă cu ei; ai sâ te hrăneşti cu aguridă, ai sâ-fi * în pustietate mîntuirea sufletului!

- Nu cumva vrei să spui, ticăloşiile, că te străduieşti n tru mîntuirea sufletului meu!?

- Trebuie să fac şi eu măcar o singură faptă bună. Păzeai Cum văd eu, iar ţi-a sărit ţandăra!

- Măscărici! Ai încercat vreodată să-i ispiteşti pe cei care se hrănesc cu aguridă şi stau de se roagă cîte şaptesprezece ani în cine ştie ce pustietate pînă prind mucegai?

- Dragul meu, nici n-am făcut altceva de cînd mă ştiu. Sufletul unui pustnic e cîteodată mai preţios pentru noi decît o constelaţie întreagă, fiindcă avem şi noi aritmetica noastră şi atunci, fireşte, faci tot ce poţi ca să pui mina pe un briliant atît de scump; pentru el eşti în stare să uiţi nu numai lumea asta, dar toate lumile cîte există în univers. îţi dai seama ce poate să însemne asemenea victorie? Aş putea chiar să-ţi spun că unii dintre schimnicii ăştia au tot atîta cultură ca şi tine, dar sînt sigur că n-ai să mă crezi. De-âi şti ce haos există în sufletul lor, ce amestecătură de credinţă şi de îndoieli! Zău, uneori îţi face impresia c-ar fi destul să intervină ceva, un flecuşteţ, pentru ca toată credinţa lor „să se dea peste cap", cum zice actorul Gorbunov².

- Spune-mi, de cîte ori ţi s-a întîmplat în asemenea ocazii să-ţi scurteze cineva lungul nasului?

- Dragul meu, replică sentenţios musafirul, cîteodatâ-i mai bine să umbli cu nasul ceva mai scurt decît să rămîi de tot fără el, după cum mărturisea mai zilele trecute un conte

Ka _{şl femei neprihanite}_ ^ _m£. _{dg puşkjn (im}

¹t' °^orbunov (183l-l895), actor Ia Malii Teatr «i 1» ski Dostoievski 1a

Teatral AlftT^V1t' °^orbunov (183l-l895), actor Ia Teatrul Aleksandnnski. Dostoievski l-a cunoscut personal

7\₀ fi tratat şi el la vreun specialist) duhovnicului ^b0 _Dreot iezuit. Eram şi eu de faţă la spovedanie, a fost ^saU' _{devâr 0} nostimadă întreaga. „Daţi-mi înapoi nasul!" se ^m ontele, bătîndu-se cu pumnul în piept. Părintele dădea

■ lt în colţ: „Fiule, căuta el să-l liniştească, necunoscute

■ it pentru noi tainicele căi ale puterii cereşti care rînduieşte ml după dreapta ei cumpănă! De multe ori o nenorocire

bătătoare la ochi aduce cu sine cine ştie ce neasemuite foloase, chiar dacă acestea nu se văd pentru moment. Dacă o soartă nemiloasă a vrut să rămîi fără nas, oricît de nenorocită ar fi împrejurarea asta, totuşi, are şi părţile ei bune; aşa, de pildă, cît vei trăi, nimeni n-o să mai poată spune că ai nasul prea lung şi ar trebui să ţi-l mai scurteze cineva." „Cucernice părinte, asta nu poate fi o consolare! a strigat tînărul disperat. Aş fi fericit să fie cît de scurt, numai să-l ştiu acolo, la locul lui!" „Fiule, i-a răspuns duhovnicul suspinînd, nu poţi cere toate deodată; vorbind aşa cum ai făcut dumneata, înseamnă să cîrteşti împotriva Celui-de-Sus, care totuşi e atît de îndurător faţă de noi, muritorii, şi nu ne dă nici o clipă uitării; chiar în cazul de faţă, dorinţa dumitale a fost împlinită. Ziceai c-ai fi fericit să ai nasul cît de scurt; de ce l-ai mai purta atunci de prisos daca te încurcă într-atît, încît ai vrea să-l scurtezi?..."

-Ptiu, ce tîmpenie! exclamăIvan.

- Dragul meu, am vrut numai să te fac să rîzi, dar îţi jur ^{ca întl}"-adevăr ăsta este tipicul cazuisticii iezuite şi că tot ce

m P°^vestit s-a întîmplat exact aşa, punct cu punct, cum P-am povestit eu! întîmplarea e destul de recentă şi să ştii că "u-a dat multă bătaie de cap. în cele din urmă, bietul tînar s-ă

^rs acasă şi în aceeaşi noapte şi-a zburat creierii; am stat

. ^{ga e}l pînâ în ultima clipă... Cît priveşte confesionalele

> pot să-ţi spun ca nu există distracţie mai plăcută pen-

^{mine m} momentele cînd ma cuprinde uritul. Poftim un alt