Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

Şi s_e le

ca plumbul, respirînd liniştit şi egal. Alioşa lua o pema ' întinse pe divanul celălalt, fără să se mai dezbrace. înaim a adormi, se rugă lui Dumnezeu pentru fraţii săi Ivan Dmitri. Găsise acum o explicaţie lămurită pentru boala 1 • Ivan: „E zbuciumul unui om înarmat cu o voinţa mîndră- s~ frâmîntările unei conştiinţe puternice şi adinei! Dumnezeu î care nu crede, şi adevărul lui au început să-i cîştige inima c se îndărătniceşte să nu se supună. Da, se gîndea Alioşa stînd culcat pe divan, acum că Smerdiakov nu mai există, o să mai creadă cineva o iotă din declaraţiile lui Ivan? Şi totuşi, stat sigur c-o să se ducă să depună mărturie la proces! Alioşa zîmbi. Dumnezeu o să învingă! Iar Ivan... Ivan ori se va scula din morţi la lumina adevărului... ori se va prăbuşi mistuit de ură, căutînd să se răzbune pe sine însuşi şi pe toată lumea pentru că s-a pus în slujba unei idei în care nu crede", se gîndi cu amărăciune tînărul şi se mai rugă o dată pentru Ivan.

CARTEA A DOUĂSPREZECEA O EROARE JUDICIARĂ

I

ZIUA FATALĂ

A doua zi după evenimentele înfăţişate în capitolul prece­dent, la ora zece dimineaţa, tribunalul declară şedinţa deschisă şi începu procesul lui Dmitri Karamazov.

Mă simt dator să spun din capul locului un lucru asupra căruia ţin să insist şi anume, că nu sînt în măsură să redau chiar toate incidentele petrecute în cursul procesului şi nici nu respect ordinea în care s-au desfăşurat dezbaterile. Ca să reconstitui totul punct cu punct şi să dau toate explicaţiile necesare, ar însemna, cred, sâ mă apuc să scriu o carte întreagă - şi încă una destul de voluminoasă. De aceea, îi rog pe cititori să nu se supere dacă în cele ce urmează nu voi menţiona decît faptele care m-au impresionat în mod deosebit şi mi-au rămas întipărite în minte. Se prea poate, bineînţeles, ca în felul acesta să atribui o importanţă nemeri­tată unor amănunte ce ar fi trebuit să treacă pe planul al doilea şi să omit tocmai ceea ce este esenţial, semnificativ şi necesar... De altfel, nici nu ştiu dacă are vreun rost să-mi cer ^a 'tea scuze. Am să fac aşa cum ma pricep mai bine şi cititorii ^v°r putea să constate singuri că mi-am dat toată osteneala.

In primul rînd, înainte de a pătrunde în incinta tribunalu-•> vreau să atrag atenţia asupra unui fapt care m-a surprins

^{e mas}urâ în ziua respectivă, şi nu numai pe mine, dar şi

P^e numeroşi alţi concetăţeni ai mei - cum s-a dovedit ulterior.

_c ^{? le ca} procesul era aşteptat cu mult interes de atîta lume

ardea de nerăbdare sa asiste la dezbateri, ca de două luni

încoace înalta societate a oraşului era exclusiv preocunf" proces, toate discuţiile se învîrteau în jurul lui, numai d asta se vorbea, formulîndu-se tot felul de ipoteze, duna ^C se cunoaşte, de asemenea, vîlva ce o stîrnise în toata t ^ Nimeni totuşi nu-şi poate închipui cît de puternic, cit de f tunos a fost zguduită opinia publica de aceasta crima şi numai în partea locului, ci pe tot cuprinsul Rusiei, aşa cum ieşit la iveală cu toată claritatea în ziua procesului. Cu acest prilej, sosiseră în localitate o seamă de vizitatori, şi nu numai din capitala guberniei, dar şi din alte oraşe, chiar şi de la Moscova şi Petersburg, jurişti, în primul rînd, la urmă o serie de persoane marcante, ba chiar şi cîteva cuconiţe. Fusese bătaie pentru invitaţii. Oaspeţilor simandicoşi - oameni de vază, respectabili - li se rezervaseră, în mod cu totul excepţional, locuri în spatele mesei la care şedea tribunalul: ca niciodată pînă atunci, spaţiul respectiv era ocupat de un şir întreg de fotolii în care se instalaseră notabilităţile, ceea ce sub nici un motiv nu s-ar fi admis mai înainte. în sală, cuconetul, fie de la noi din oraş, fie de aiurea, părea sa întrunească un număr precumpănitor; cred că cel puţin jumătate din asistenţă era alcătuită numai din femei. Pe de alta parte, veniseră atîţia jurişti din toate colţurile ţării, încît nu se ştia cum şi unde puteau fi plasaţi, mai cu seamă ca locurile fuseseră de mult timp solicitate, reţinute, distribuite. în cele din urma, se înjghebase la repezeală în capătul sălii, dincolo de estrada pe care stătea completul de judecată, un fel de ţarc, unde încăpură toţi oamenii legii, fericiţi să asiste la dezbateri chiar şi aşa, stînd în picioare (fiindcă, din economie de spaţiu, nu exista nici un scaun în ţarc), înghe­suiţi ca vai de lume, umăr lîngă umăr. Unele cucoane, ma¹ ales cele anume venite în oraş pentru proces, îşi făcuseră apariţia în galeriile sălii gătite foc; majoritatea însă nu fuse­seră chiar aşa preocupate de toaleta. Pe chipurile lor se citea aceeaşi avida curiozitate, o curiozitate isterica, morbida. Li na dintre particularităţile publicului ce împînzise incinta tri­bunalului (şi cred că merita să fie menţionata aici, mai al^es

-----------.-------------------------------509

Iţ _s-a dovedit mai tîrziu, lucrul acesta a fost remar­ca, aşa _muj_ta lume) o constituia simpatia vădita pe care o °^at f tau mai toate cucoanele, sau cel puţin marea lor majo-^m ntm Mitea şi rîvna cu care doreau sa fie achitat —

' tocmai din pricină ca avea reputaţia unui donjuan. Se P° , _asemenea, că urmau sa apară în faţa instanţei două ⁵ ' • două rivale. Una dintre ele, Katerina Ivanovna, era ot'ată cu un interes palpitant - atîtea lucruri extraordinare, ele aproape de domeniul legendei, se auziseră despre dînsa ■ despre dragostea pătimaşă pe care continua s-o poarte lui Mitea chiar după ce săvîrşise crima. Se vorbea despre mîndria ei (nu era în vizita aproape cu nimeni de la noi din oraş) şi despre „legăturile ei în lumea mare". Se spunea c-ar avea de gînd să ceară guvernului autorizaţia de a-l urma pe criminal la locul de ispăşire a pedepsei, pentru a se cununa cu el undeva în fundul pămîntului, în cine ştie ce galerie de mină. Aceeaşi vîlvă se făcuse şi în jurul Gruşenkăi, rivala Katerinei Ivanovna, care de asemenea trebuia să apară la pro­ces, întîlnirea celor două femei în instanţă - a trufaşei fete din înalta societate şi a „hetairei" - era aşteptata cu o curiozi­tate morbidă; de altfel, pe Gruşenka, „piaza-rea care-l dusese de rîpă pe Fiodor Pavlovici şi-l nenorocise şi pe băiatul său, bistul de el", doamnele din localitate o cunoşteau mai bine decît pe Katerina Ivanovna, fiindcă mai avuseseră prilejul s-o vadă, şi toate, fără excepţie, se mirau peste măsură cum de putuseră amîndoi, şi tatăl, şi fiul, sâ-şi piardă minţile pentru o temeie de rînd, o simplă tîrgoveaţa, care nu era nici măcar frumoasă. într-un cuvînt, clevetirile nu mai conteneau. Ştiu chiar cu certitudine că din cauza lui Mitea se iscaseră con-

serioase în cîteva case. Mai multe cucoane avuseseră un imb de păreri asupra acestei crime înfiorătoare cu soţii Mnealor, cu care se certaseră rau; bineînţeles ca în urma

^0T dispute soţii respectivi care asistau la proces nutreau _tQ^Vaditâ antipatie faţă de inculpat, ba chiar îl detestau din _s "urna. In general, putem afirma că, spre deosebire de

slab, publicul masculin era în unanimitate ostil acuza-

tului. Pretutindeni vedeai feţe severe, încruntate, l duşmănoase; şi asta în majoritate. Este adevărat însă cînd se statornicise la noi în oraş, Mitea izbutis ' jignească personal pe mulţi dintre concetăţenii n "' Bineînţeles, o parte din asistenţă era cu totul indiferentă f de soarta delincventului, avea o înfăţişare senina, părea eh' bine dispusă; în schimb, toată lumea era nerăbdătoare asiste la proces şi să audă sentinţa. Majoritatea bărbaţilor ar f vrut ca ucigaşul să fie condamnat, în afară poate de oamenii legii, pe care îi interesa nu latura morală a procesului ei aspectul juridic de strictă actualitate a lucrurilor. Sosirea renumitului avocat Fetiukovici făcuse mare vîlvă. Se vorbea despre el ca de un talent consacrat, a cărui faimă se râspîndise în toată ţara, şi nu era prima oară că venea în provincie soli­citat ca apărător în procese penale răsunătoare. Datorită ple­doariilor lui, procesele respective deveneau subiectul la ordinea zilei în tot cuprinsul ţării, şi multă vreme după aceea lumea încă mai pomenea despre ele. în oraş circulau o mulţime de anecdote pe socoteala procurorului şi a preşedin­telui de tribunal. Se vorbea, de pildă, că procurorul tremura în faţa lui Fetiukovici, că erau vechi adversari, încă din primele timpuri ale carierei lor, pe care amîndoi şi-o înce­puseră la Petersburg, că ambiţiosul Ippolit Kirillovici, pentru care faptul că talentele lui nu fuseseră apreciate la justa lor valoare era o rană veşnic deschisă, se simţise puternic stimu­lat de procesul Karamazov şi visa să redreseze în sfîrşit o carieră ratată, dar că stătea cu inima pierită din pricina lui Fetiukovici. în ceea ce priveşte teama lui de Fetiukovici, vă pot încredinţa că părerea concetăţenilor nu corespundea întru totul adevărului. Procurorul nostru nu se lăsa chiar aşa lesne intimidat de un pericol, dimpotrivă, făcea parte dintre oamenii a căror ambiţie creşte şi prinde aripi cu cît primejdia e mai mare. Trebuie să spunem ca, în general, procuroru nostru era mult prea inimos din fire şi de o sensibilitate aproape maladivă. Punea atîta suflet în unele procese si c»^e tuia atîta energie, îneît ai fi zis că tot viitorul şi toată avere

_KARAMAZOV

511

""" deau de sentinţa finala. De aceea în lumea juriştilor lui dep ^_esp_{re e}j _{cu un} zîmbet uşor ironic, deşi tocmai prin ^{se V}? a care dădea dovada îşi făcuse oarecum o reputaţie. ■ dacă această reputaţie nu era atît de larga, numele lui

¹₁ mei mult mai cunoscut decît şi-ar fi putut închipui pra tom?¹

judecind după situaţia modestă pe care o avea in

^C bea noastră. Se făcea haz mai ales de pasiunea lui pentru hologie, ceea ce după mine era o greşeală; impresia mea e

nrocurorul nostru avea un fond mult mai serios decît îl aprecia lumea. Numai că, din păcate, omul acesta bolnăvicios n-a ştiut să se impună de la început, şi din cauza asta a fost nevoit să suporte toată viaţa consecinţele.

în ceea ce-l priveşte pe preşedintele tribunalului, n-aş putea spune altceva decît că era un ins cultivat, omenos, care, practic vorbind, îşi cunoştea perfect meseria, fiind în acelaşi timp însufleţit de ideile cele mai avansate. Era destul de ambiţios, fără a fi totuşi preocupat chiar atît de mult de cari­era lui. Idealul vieţii sale era să treacă drept un om cu năzuinţe progresiste. De altminteri, avea relaţii şi era destul de înstărit. Procesul Karamazov, aşa cum am aflat mai tîrziu, îl interesa în mod deosebit, propriu-zis mai mult teoretic. îl preocupa numai fenomenul în sine, considerat ca un produs al orînduirii noastre sociale, ca o expresie a specificului local, categoria din care făcea parte, concluziile pe care le-ar putea trage etc, etc. Faţă de latura particulara a cazului, de tragedia ce se desfăşura în instanţă, ca şi faţă de principalii ei actori, începînd cu inculpatul, avea o atitudine destul de indiferentă, ^{aş Zlce c}hiar abstractă, probabil aşa cum şi trebuia, de altfel.

Lu mult înainte de intrarea completului de judecată, sala gemea de lume. Tribunalul nostru este înzestrat cu cea mai imoasă sală din oraş: înaltă, încăpătoare, cu o acustică

irabilâ. în dreapta curţii, care îşi avea locul ei pe estradă,

^se instalată o masă cu două rînduri de fotolii pentru o alt- ^stîng^{a s}e aflau boxa acuzatului şi a apărătorului. Pe masa, la mijloc, în faţa completului de judecată, stăteau ^e '.corpurile delicte". Printre ele se puteau vedea

^e

halatul de mătase albă al lui Fiodor Pavlovici, pij_n , funestul pisălog de aramă cu care se presupunea ca f "^se' ucis bâtrînul, cămaşă lui Mitea cu mîneca mînjita de sîno ^Se şi haina pătată lă spate, în dreptul buzunarului în car' ^a vîrîse batista îmbibată de sînge, în sfîrşit, batista scorţo ' din pricina sîngelui ce se închegase, capătînd o culoare caf nie, pe urmă pistolul, pe care Miteă îl încărcase sub ochii 1 ' Perhotin, zicînd că vrea să-şi zboare creierii, şi pe care Trifo Borisovici i-l şterpelise pe nesimţite la Mokroe, plicul legat cu panglicuţă roz, în care fuseseră cele trei mii de ruble desti­nate, după cum arăta inscripţia, Gruşenkăi, precum şi alte multe obiecte de care nu-mi mai amintesc acum. Ceva mai încolo, spre fundul sălii, se aflau băncile pentru public, iar în faţa balustradei fuseseră aşezate mai multe scaune pentru martorii care trebuiau să rămînâ mai departe în sală, după ce îşi vor fi făcut depoziţiile. La orele zece, intră curtea alcătuită din preşedinte, un membru supleant şi un judecător de pace care se bucura de multă consideraţie printre concetăţeni. Bineînţeles, procurorul îi însoţea. Scund de stat, cu o figură de om suferind de hemoroizi, preşedintele era o persoană robustă, în vîrstă de vreo cincizeci de ani, cu părul pe jumătate cărunt, tuns scurt, şi purta la butonieră panglica roşie a nu mai ştiu cărui ordin. Procurorul mi se păru - şi nu numai eu, ci toată lumea avu aceeaşi impresie - foarte palid, aproape livid, cu obrajii supţi, ca şi cînd s-ar fi tras la faţă peste noapte; îl văzusem cu două zile înainte de proces şi arăta cu totul altfel. Preşedintele începu cu întrebarea de rigoare adresată grefierului: „Toţi juraţii sînt prezenţi?--- ^ dau seama însă că mi-ar fi imposibil să continuu în ritmu acesta; în primul rînd, pentru că sînt o mulţime de lucrun ce mi-au scăpat, fie că nu le-am auzit, fie că nu le-am înţeles prea bine, după cum sînt atîtea amănunte pe care le-am uita, pe urmă, fiindcă, ăşa cum am mai arătat, n-aş avea nici ti pul, nici spaţiul necesar pentru a relata tot ce s-a spus şi ce s întîmplat la proces. Ştiu numai că atît acuzarea, cît 5 apărarea, adică atît procurorul, cît şi avocatul pledant n-

513

foarte puţini juraţi. Ţin minte însă precis ca recuza _us din doisprezece membri, dintre care: patru

J^urlU. gji de la noi din oraş, doi negustori şi şase ţărani şi ^ ti din localitate. îmi amintesc de asemenea că înainte ^tîr° es o mare parte din asistenţă, şi în primul rind cucone-

i au întrebat cu mirare: „Cum e posibil ca un caz atît de ^tU' nlicat, cu atîtea întortocheate subtilităţi şi ascunzişuri ^C hologice, să fie supus judecăţii unor conţopişti sau unor

incari? Ce poate să priceapă din toată istoria asta un biet arhivar, darmite un ţăran?" într-adevăr, cîteşipatru funcţio­narii pe care sorţii îi desemnaseră în ziua aceea să facă parte din juriu erau nişte inşi foarte modeşti, cu posturi insignifi­ante, cărunţi - în afară de unul singur ceva mai tînăr - pe care elita oraşului abia dacă-i cunoştea. Toţi, oameni simpli, trăind ca vai de lume cu o leafă de mizerie, avînd probabil nişte neveste trecute, cu care se sfiau să iasă în lume, şi o liotă de copii, care poate umblau chiar desculţi; oameni pen­tru care singurul mijloc de a-şi omorî urîtul era să joace din cînd în cînd cîte o partidă de cărţi şi care, desigur, nu citiseră nimic toată viaţa. Cei doi negustori aveau o mutră gravă, erau nefiresc de tăcuţi şi şedeau ca înşurubaţi în jilţuri; unul dintre ei era bărbierit la faţă şi venise îmbrăcat în straie nemţeşti. Celălalt avea o bărbuţă căruntă şi purta la gît o medalie atîrnatâ cu o panglică roşie. Despre tîrgoveţii şi ţăranii din juriu n-aş putea spune mare lucru. Tîrgoveţii din Skotoprigonievsk, de fapt, nu se deosebesc prea mult de Pâtura rurală, unii chiar îşi cîştigâ pîinea lucrînd pămîntul.

°i ^dintre ei purtau haine nemţeşti, şi de aceea, poate, apăreau mai jerpeliţi şi erau mai puţin prezentabili decît _ alţi. Aşa încît, pe bună dreptate, văzîndu-i, mi-am pus

■)« ^area: "*~^{e au sa} înţeleagă ei din toată încurcătura asta de

• Cu toate acestea, figurile lor severe, încruntate, pro-au o impresie destul de ciudată, aveau ceva impunător . > a chiar o înfăţişare aproape fioroasă.

mi r- ^ll' P^re$edintele deschise şedinţa, primul proces de asasinarea consilierului titular Fiodor Pavlovici

pe

514

Karamazov, sau cam aşa ceva, nu mai mi-aduc amim """"' termenii. Aprodul primi dispoziţia să-l introducă pe acu ^ o clipă mai apoi, uşa se deschise şi Mitea intra în sala s ^' o tăcere atît de adîncă, încît se putea auzi musca bîzîind n^ ştiu care va fi fost părerea celorlaţi, mie personal însă M' " îmi făcu o impresie mai mult decît penibilă. Era extrem / elegant, ca scos din cutie. Mai tîrziu am aflat că-şi com ^C dase special pentru această ocazie un rînd de haine la fost său croitor de la Moscova, care-i păstrase măsurile. p_Urta mânuşi negre de piele, noi-nouţe, şi rufârie de cea mai fin calitate. Acuzatul străbătu cu paşi mari incinta, privind ţinta drept înainte, şi se aşeză la locul lui fără să se arate cîtuşi de puţin intimidat. O dată cu el îşi făcu apariţia şi vestitul Fetiukovici, apărătorul său; un murmur înăbuşit tâlâzui de la un capăt la celălalt al sălii. Avocatul era un om înalt şi slab, cu nişte picioare deşirate şi uscăţive, cu degete lungi, fine şi foarte albe, bărbierit la faţă, cu părul scurt şi lins, cu buze subţiri, pe care mijea cînd şi cînd un zîmbet uşor, ce se preschimba uneori într-o grimasă ironică. Să tot fi avut patruzeci de ani. Altminteri, o figură destul de simpatică dacă n-ar fi fost ochii mici, inexpresivi şi atît de apropiaţi, încît ai fi zis că-i desparte numai osciorul fragil al nasului prelung şi ascuţit. într-un cuvînt, semăna în chip surprinzător cu o pasăre, şi asemănarea aceasta îţi sărea în ochi din primul moment. Fetiukovici era în frac şi cu cravată albă la gît. Mi-a­duc aminte că la primele întrebări pe care preşedintele le adresă inculpatului în legătură cu numele, ocupaţia etc, Mitea răspunse răstit şi pe un ton atît de ridicat, încît preşedintele tresări şi se uită la el uimit. Se citi apoi lista per­soanelor chemate pentru îndeplinirea procedurii, adică a mar­torilor şi experţilor din proces. Era un pomelnic întreg; patru dintre martori lipseau; Miusov, care între timp plecase din nou la Paris, dar a cărui declaraţie, luată în cursul instrucţiei preventive, se afla la dosar, doamna Hohlakova şi moşieru Maksimov — pe motiv de boală - şi în fine Smerdiakov, cărui moarte subită fusese constatată de poliţie într-un p^r

KARAMAZOV

515

■""— hal Vestea morţii lui Smerdiakov stîrni rumoare în _ces-ve^r ^_stenţ_ej Episodul acesta neprevăzut era o surpriză ri" multă lume, care nu aflase încă nimic despre sinu-P^en q^ _ceea ce îi ului pe toţi fu reacţia intempestiva a lui ^cl.^e 'jjjjj _auzi că Smerdiakov îşi pusese capăt vieţii. Fără să oale de pe scaun, inculpatul strigă în gura mare de Juna toată sala:

_ Cîinele! Nu putea să moară decît ca un cîine!

în momentul acela apărătorul se întoarse brusc spre el, iar

dintele _u ameninţă că dacă va mai avea încă o ieşire ca

asta va fi nevoit să ia măsuri drastice. Mitea dădu din cap

precipitat, dar fără să arate cîtuşi de puţin c-ar regreta cumva

vorbele sale, şi-i spuse de cîteva ori avocatului cu glas

scăzut:

- Nu, zău, nu mai fac! Mi-a scăpat fără să vreau! N-o să se mai întîmple a doua oară.

Acest mic incident, fireşte, nu avu darul să cîştige cît de cît bunăvoinţa juraţilor şi a publicului faţă de el. Acuzatul îşi dăduse arama pe faţă, recomandîndu-se singur. în atmosfera creată de gestul său, grefierul citi actul de acuzare. Destul de concis, actul cuprindea toate detaliile necesare. Deşi se rezuma doar la expunerea principalelor motive pentru care inculpatul fusese pus sub urmărire, deferit justiţiei etc, etc, ascultîndu-l, simţii totuşi că mă trec fiorii. Grefierul citea cu glas tare, clar şi răspicat. întreaga tragedie se desfăşura din nou, puternic reliefată, în faţa auditoriului, redusă la esenţă şi scăldată într-o lumină sinistră, necruţătoare. Ţin minte că, îndată ce se termină lectura, preşedintele, ridicînd glasul, îl întrebă autoritar pe Mitea:

- Acuzat, recunoşti că eşti vinovat?

Mitea se sculă cu o mişcare bruscă în picioare.

- Recunosc că m-am făcut vinovat de beţie şi de desfrîu! s el cu o voce care-i surprinse pe toţi, cuprins parcă de

zu h ^arC ^^{a> recunosc c}"^am trăit ca un trîntor şi c-ara fost un

_d • ^^{lu> ş}* Pentru asta sînt vinovat. Mă hotărîsem tocmai să

^m un om cinstit pînă la sfîrşitul vieţii, cînd destinul, cu o

I2!K

lovitura de măciuca, m-a dat peste cap! Nu sînt vinov~"~" de moartea bătrînului, a tatălui şi duşmanului ^ neîmpăcat! Şi nici de tîlhărie nu sînt vinovat, nu l-_am ^ f" eu şi nici n-aş fi fost în stare s-o fac; Dmitri Karamazov un ticălos, dar nu şi un tîlhar! ^e

Rostind aceste cuvinte, Mitea se aşeză la locu] i. ■ tremurînd tot. Preşedintele îl mustră din nou laconic d autoritar, rugîndu-l să răspundă numai la întrebări şi sa • stăpîneascâ orice izbucnire pătimaşă şi fără rost. După car dispuse să se înceapă audierea martorilor. Aceştia fm-j introduşi pentru a presta jurămîntul. Pentru prima oara îi vedeam pe toţi laolaltă. Fraţii acuzatului fură scutiţi de această formalitate. După ce preotul şi preşedintele le adresară cuvintele de rigoare, martorii fură poftiţi să iasă din sală şi plasaţi, pe cît era posibil, la oarecare distanţă unul de altul, pentru a fi apoi chemaţi rînd pe rînd înăuntru.

II MARTORI PERICULOŞI

Nu ştiu dacă preşedintele împărţise martorii apărării şi ai acuzării în două grupe distincte şi dacă ordinea în care urma să fie chemaţi fusese stabilită în prealabil. Presupun că da. Ştiu doar atît, că martorii acuzării au fost audiaţi cei dinţii-Repet: nu am deloc intenţia de a reproduce cuvînt cu cuvînt fiecare interogatoriu în parte. De altfel, ar fi o operaţie inutilă, deoarece atunci cînd au început dezbaterile au rechizitoriul, cît şi pledoaria apărătorului au rezumat în ido concludent şi pregnant mărturiile în ordinea în care fuseseră depuse, interpretînd toate datele culese pînă atunci în aşa w. încît să scoată la lumină o anumită teză. Am avut grijă ^s notez cît mai exact aceste două remarcabile cuvîntări şi "* cu seamă unele pasaje pe care le voi menţiona la momea

__________________________517

■"'"T"^ împreună cu un incident extraordinar şi cu totul

P^oin ' _{ut care} s-a produs cu puţin înainte de a începe dez-

^ne|7 -î _si care, fără doar şi poate, a avut o influenţă nefastă

_unţ_area cumplitei sentinţe. Trebuie să spun că de cînd

^m ti schis şedinţa a şi ieşit în evidenţă în chip inchizitor o

itâ particularitate a „cazului" respectiv, adică gravitatea

bisnuită a elementelor acuzării în comparaţie cu

■jloacele de care dispunea apărarea. Lucrul acesta s-a văzut

- câ din primul moment, cînd în austera incintă a tribunalului

faptele au prins să se grupeze şi să se acumuleze, făcînd să

iasă treptat la iveală toată monstruozitatea crimei. Cred că

toată lumea a fost din capul locului încredinţată că procesul

nu prezintă nici o enigmă, nici un dubiu, că dezbaterile sînt,

de fapt, inutile, şi dacă totuşi vor avea loc, e vorba numai de

o simplă formalitate, pentru că inculpatul era într-adevăr

vinovat, iar crima săvîrşită de el categoric şi cu prisosinţă

dovedită. Cred chiar că toate doamnele, dar toate, fără nici o

excepţie, care doreau cu atîta ardoare achitarea chipeşului

inculpat, erau în acelaşi timp pe deplin convinse de vinovăţia

lui Mitea. Mai mult încă, am impresia c-ar fi încercat o mare

decepţie dacă nu s-ar fi dovedit sută la sută culpabilitatea lui,

fiindcă atunci epilogul - adică sentinţa de achitare - n-ar mai

fi produs nici un efect. E într-adevăr curios: cuconetul nu

avea nici cea mai mică îndoială câ pînă la urmă acuzatul va fi

achitat, în virtutea următorului raţionament: „Este vinovat,

^dar nu se poate să nu-l achite, trebuie să-l achite din umani-

^ansin, pentru triumful ideilor noi, în numele sentimentelor

^e care se face atîta caz în ziua de azi etc, etc." Tocmai de

.^eea ^aduseră năvală cu atîta înfrigurare în sala de şedinţe a

"naiului. Pe bărbaţi, în schimb, îi interesa mai cu seamă

dintre procuror şi faimosul Fetiukovici. Toată lumea

mtreba nedumerită ce putea să facă într-un caz atît de dis-

' ^cu tot talentul său oratoric, chiar o somitate a baroului,

^{era c}°nsiderat apărătorul Iui Mitea? De aceea, erau toţi

518

numai ochi, urmarindu-i fiece mişcare cu o atenţie w

* coroda

Totuşi, pîna la începutul pledoariei, Fetiukovici ram enigmă pentru toată lumea. Persoanele mai experime bănuiau că avocatul proceda potrivit unei metode person câ-şi făcuse un plan de acţiune, ca avea un ţel pe care voia î atingă, dar care putea fi ţelul acesta nimeni nu era în stare ghicească. Oricum, încrederea în sine şi siguranţa pe care 1 arăta săreau în ochi. în afară de asta, de la început toată lumea avu plăcuta surpriză să constate că într-un răstimn destul de scurt - douâ-trei zile - de cînd venise la noi în oraş Fetiukovici reuşise să aprofundeze cazul cu o seriozitate într-a­devăr remarcabilă, pînă în cele mai mici amănunte. Se povestea mai apoi cu satisfacţie cum izbutise, bunăoară, sâ-i „înfunde" pe toţi martorii acuzării, făcîndu-i să se încurce în depoziţiile lor şi mai ales să-i discrediteze în aşa fel, încît mărturiile lor rămîneau sub semnul întrebării. De altfel, mulţi presupuneau că nu putea fi la mijloc decît o simplă jonglerie, o demonstraţie de virtuozitate juridică, pentru a da mai multă strălucire pledoariei, etalînd toate faimoasele chichiţe avocăţeşti. Se înţelege de la sine că prin „compromiterea" martorilor procesul nu obţinea vreun avantaj real, decisiv, că avocatul, fireşte, îşi dădea seama de asta mai bine decît toată lumea şi că, de vreme ce se hotârîse să recurgă la acest pro­cedeu, înseamnă că avea un scop bine determinat, o armă secretă pe care deocamdată o ţinea în rezervă ca s-o scoată w vileag la momentul oportun. Pînă atunci însă, conştient de puterea lui, Fetiukovici părea că se joacă, fâcînd pe grozavul. Aşa, de pildă, cînd se procedă la interogarea lui Grigon Vasilievici, fostul camerier al lui Fiodor Pavlovici, cel care, după cum se ştie, declarase un lucru de o importanţă capit» la proces, afirmînd că „uşa dinspre grădină fusese deschisa . apărătorul abia aşteptă sâ-i pună la rîndul sau întrebări, ca sa-suceascâ în fel şi chip, fără sâ-l slăbească o clipa. Trebuie s spunem ca Grigori Vasilievici intrase în sală cu foarte rn

KARAMAZOV

519