Tudor vianu studii de literatura universala şi comparata

*~

năsturaş», după mărturia doctorului Herzenstube, un < mos şi plin de generozitate. Dar, domnilor juraţi, la ce b cercetăm mai îndeaproape această «calamitate», la ce b repetăm inutil lucruri pe care toată lumea le cunoaşte? r ^ fost dat clientului meu sa vadă întorcîndu-se în oraşul n în casa părintească? Şi de ce, de ce trebuie neapărat sa-l c siderăm o fiinţa nesimţitoare şi egoistă, un monstru? î_ntr devăr, e irascibil, e sălbatic, e turbulent, tocmai de aceea a ajuns acum în faţa tribunalului, dar cine trebuie tras 1 răspundere pentru destinul lui, a cui este vina daca, înzestrat cu atîtea însuşiri remarcabile, cu un suflet nobil şi cu multa sensibilitate, a primit totuşi o educaţie atît de absurdă? L-a învăţat oare cineva cum trebuie să se poarte, a avut grija cineva să-i lumineze mintea, i-a arătat cineva măcar un pic de dragoste în copilărie? Clientul meu a crescut cum a dat Dumnezeu, întocmai ca o sălbăticiune. Poate că abia aştepta să se întîlnească cu tatăl lui după ani şi ani în care trăiseră departe unul de altul, poate că de mii de ori pînă atunci căutase să scuture amintirile vagi, întrezărite ca prin vis, ale copilăriei, să alunge fantomele hîde ce i-au întunecat pruncia, dorind din tot sufletul să-şi ierte şi să-şi îmbrăţişeze părin­tele! Dar ce se întîmplă? Tînărul este întîmpinat cu ironii pline de cinism, cu suspiciuni şi sîcîieli pe socoteala banilor rămaşi în litigiu; discuţiile şi preceptele pe care le aude îl scîrbesc şi zilnic e nevoit să asculte aceleaşi poveşti «la un păhăruţ de coniac»; în sfîrşit, descoperă că tatăl încearcă sa-i răpească iubita cu propriii lui bani, banii cu care-i rămăsese dator - o, domnilor juraţi, trebuie să recunoaşteţi că lucrurile astea sînt pe drept cuvînt revoltătoare, monstruoase. ? bătrînul mai îndrăzneşte încă să se plîngâ la toată lumea fiu-său nu-i poartă respect şi este brutal cu dînsul, m^{m m} chiar, îl vorbeşte de rau peste tot, îi pune fel de fel de v^ie îl calomniază, ajunge pînă acolo, încît îi răscumpăra pol¹' ca sâ-l poată băga la închisoare! Domnilor juraţi, a

KARAMAZOV

649

fiinţe

crude în aparenţă, nestăpînite şi violente, cum este

„tul meu, de cele mai multe ori ascund o inimă nespus de -_oasă, pe care însă nu ştiu sa şi-o arate. Nu rîdeţi, vă rog, rideţi de aceasta aserţiune! Adineauri, eminentul acuzator blic a amintit cu o necruţătoare ironie de admiraţia pe care

lientul meu i-o poartă lui Schiller şi de dragostea lui pentru tot ce este «frumos» şi «sublim». In locul dumisale aş fi ezi­tat să-mi bat joc de aceste lucruri! Da, inimi ca a lui - o, îngăduiţi-mi să iau apărarea acestor inimi rareori înţelese şi de cele mai multe ori nedreptăţite - inimile acestea sînt ade­sea însetate de afecţiune, de sublim, de dreptate, poate tocmai prin contrast cu propriul lor temperament, vijelios şi brutal, sînt însetate, deşi nu-şi dau seama, dar rîvna asta există totuşi in adîncul lor! Pătimaşe şi crude în aparenţă, sînt totuşi capa­bile să iubească, de pildă, o femeie, să fie mistuite de dragoste, o dragoste eterată, ideală. O, nu, nu zîmbiţi, vă rog! Vă asigur că aşa se întîmplă în majoritatea cazurilor cu asemenea temperamente! Atîta doar că nu pot să-şi ascundă patima, de multe ori manifestată cu brutalitate — este tocmai ceea ce te izbeşte la ele, lucrul pe care toată lumea îl observă, fără să pătrundă mai adînc în sufletul omului, să caute a vedea ce se petrece în realitate acolo! Dar patimile lor se sting tot atît de repede cum s-au şi aprins, toate fără excepţie; doar dacă se întîmplă să întîlnească o fiinţă superioară şi să ^s'ea în preajma ei, oamenii aceştia, în aparenţă brutali şi ^cnizi, caută să se primenească, să se îndrepte, se străduiesc să

^ie mai buni, să devină la rîndul lor superiori şi sublimi, da, superiori şi sublimi», oricît ar fi fost de ridiculizate aceste

^ficative! Spuneam adineauri că ar fi o nedelicateţe din ^ea mea să insist asupra romanului de dragoste al clientu-

^nieu cu doamna Verhovţeva. Totuşi, pot să-mi îngădui b

servaţii: bunăoară, ceea ce am avut prilejul să auzim

^{e e} ob

Wainte n-a fost o depoziţie, ci strigătul exaltat al unei ¹ dornice de răzbunare, cu toate că dînsa nu avea în nici

un caz dreptul sa-i reproşeze c-a înşelat-o, deoarece la - "~~ său i-a trădat dragostea! Daca ar fi avut cît de cît rag_a ^U' chibzuiasca, n-ar fi făcut aceasta depoziţie! O, nu punet' -^ un temei pe cuvintele sale, nu, clientul meu nu este «_Ur, u ^1C' dit», cum l-a numit dînsa! Cel care-i iubea pe oameni presus decît pe sine însuşi şi a fost răstignit, pregatindu-se ' ia crucea, a spus: «Eu sînt păstorul cel bun. Pastorul cel b viaţa şi-o pune pentru oile sale, ca nici una sa nu prăpădească...» Să nu prăpădim şi noi fără rost un suflet om nesc! Am întrebat adineauri ce este un tată şi am declarat cu toată convingerea că este un cuvînt preţios, o noţiune măreaţă. Dar, domnilor juraţi, noi trebuie să folosim cinstit acest cuvînt şi, pentru ca totul să fie mai lămurit, îmi voi permite să spun lucrurilor pe nume: un tată cum a fost răposatul Karamazov nu poate fi şi nici nu merită a fi considerat aşa Dragostea filială este imposibilă, mai mult chiar, absurda atunci cînd tatăl căruia îi e acordată nu justifică acest senti­ment. Nu-i cu putinţă să creezi dragoste din nimic, din nimic nu poate făuri decît Dumnezeu. «Şi voi, părinţilor, nu întărîtaţi la mînie pe copiii voştri», scrie apostolul cu inima înflăcărată de iubire. N-am pomenit cuvintele Sfintei Scripturi de dragul clientului meu, ci am ţinut să le reamintesc tuturor părinţilor. în ce calitate îmi îngădui să dau învăţăminte părinţilor, cine m-a împuternicit s-o fac? Nimeni. Dar ma adresez lor ca om şi cetăţean: vivos voco!¹ Petrecerea noastră printre cele pămînteşti este de scurtă durată, dar, cît ar fi ea de scurta, avem totuşi timpul să săvîrşim atîtea lucruri rele şi sa rostim atîtea vorbe nesocotite! Sa căutăm deci să folosim orice moment în care ne aflam împreună pentru a ne spune unii altora măcar un cuvînt bun. Aşa şi eu am căutat sa ma folosesc de faptul că mă aflu aici. De aceea doar ne-a ft^s dăruita din voinţa suveranului aceasta tribună, pentru ca de înălţimea ei toată Rusia să ne poată auzi. Aşadar, nu pe^ntr 1 Grăiesc către cei vii' (Lat.)

KARAMAZOV

651

—' -tii ^{care se a}^^{a a}*^c*' '^{n sa}'^a' ^{am vor}b^' °i ^ma adresez P celor care au copii şi le spun: «Şi voi, părinţilor, nu îtaţi la niînie pe copiii voştri!» Da, să împlinim noi ■ _e rnai întîi învăţătura lui Hristos şi abia după aceea să _m acelaşi lucru copiilor noştri. Altfel, nu ne putem numi rinţii. ci duşmanii lor, iar ei nu sînt copiii noştri, ci duş­ii noştri, pe care noi înşine ni i-am făcut vrăjmaşi! «Cu jnăsură măsuraţi vi se va măsura!» — asta iarăşi nu v-o

spun

eu, ci cuvîntul Evangheliei, care ne învaţă să măsurăm

cu aceeaşi măsură de care am avut parte noi. Putem noi, oare, _sâ-i acuzăm pe copii cînd ne întorc, măsură pentru măsură, ceea ce le-am oferit noi? Recent, în Finlanda, o fetişcană, slujnică, a dat de bănuit c-ar fi adus pe lume în taină un prunc. A fost pusă sub urmărire şi, în cele din urmă, în podul casei, dosită într-un cotlon după nişte cărămizi, s-a descoperit o ladă de a cărei existenţă nu ştia nimeni. Lada a fost des­chisă şi înăuntru s-a găsit micuţul cadavru al unui nou-născut pe care tînăra îl omorîse cu mîinile ei. In aceeaşi ladă se mai aflau scheletele altor doi prunci ucişi, aşa cum ea însăşi a mărturisit, îndată după naştere. Domnilor juraţi, vă întreb, era oare femeia aceea mama copiilor ei? Da, e adevărat, ea îi adusese pe lume, dar era oare mama lor în înţelesul deplin al cuvîntului? S-ar încumeta cineva dintre noi să rostească numele sfînt de mamă vorbind despre ea? Trebuie să privim adevărul în faţa cu tot curajul, domnilor juraţi, să lăsăm ^oparte orice reticenţă, sîntem datori să procedăm aşa în ^c"Pa asta, nu trebuie să ne temem de anumite expresii sau noţiuni, ca precupeţele moscovite, care pretutindeni văd ^numai «duhuri rele» şi «stafii». Dimpotrivă, să dovedim că P^r°gresul realizat de omenire în ultimii ani a influenţat şi

^v°luţia noastră şi să spunem deschis: nu ajunge să dai viaţă ^Ul copil pentru a fi tatăl lui, mai e necesar să şi arăţi că eşti

^enin de acest nume. O, fireşte, exista şi altă concepţie, o altă ^erpretare dată acestui cuvînt, potrivit căreia tatăl, chiar
652

daca este o fiara, chiar daca este duşmanul pron •■> copii, ramîne totuşi tatăl lor numai şi numai pentru ca ] ^ dăruit viaţa. Dar asta este o concepţie pe care aş num' ^ curînd mistica, pe care n-o pot accepta cu raţiunea ci ^ cu credinţa sau, mai clar, trebuie să cred pe cuvînt ca as ^ după cum cred atîtea lucruri pe care nu le înţeleg, dar în ^C totuşi religia îmi porunceşte să cred. O asemenea conce t"* însă nu poate avea nici o contingenţă cu domeniul v' • reale. Domeniul acesta, domnilor, nu beneficiază numai rl drepturi, ci, în acelaşi timp, ne impune şi mari datorii şi da vrem să fim umani, să fim adevăraţi creştini în sfîrşit, sîntem datori, sîntem obligaţi să promovăm numai convingerile jus­tificate de raţiunea şi experienţa noastră, convingeri ce au fost trecute prin focul analizei; într-un cuvînt, să procedăm cu o matură judecată şi nu în mod iraţional, ca în vis sau în delir, ca să nu pricinuim vreun neajuns semenilor noştri, sa nu-i facem să sufere şi să nu-i nenorocim. Iată ce înseamnă a face o faptă cu adevărat creştinească, săvîrşită nu sub oblă­duirea misticismului, ci a raţiunii, o faptă menită a dovedi iubirea noastră de oameni..."

In momentul acela, în sală izbucniră aplauze furtunoase, dar Fetiukovici dădu din mîini, ca şi cum ar fi implorat galeria să nu-l întrerupă, lăsîndu-l sâ isprăvească ceea ce avea de spus Publicul se linişti numaidecît şi oratorul putu să continue:

„Credeţi oare, domnilor juraţi, că odraslele noastre, care au atins vîrsta adolescenţei şi au început sâ judece lucrurile, nu-şi pun la rîndul lor aceste întrebări? Fără îndoială, şi nu le putem pretinde, fireşte, să le ocolească, fiindcă ar însemna sa le cerem un lucru imposibil! Priveliştea pe care i-o oferă un tată nevrednic în comparaţie cu părinţii, taţii altor copii, de o seamă cu el, toţi oameni de ispravă, trezeşte în mintea adoles­centului, fără voia lui, unele întrebări dureroase. întreban '^a care primeşte răspunsuri stereotipe: «El ţi-a dat viaţa, eş sînge din sîngele lui şi, deci, dator sa-l iubeşti». Fara sâ vrea-

KARAMAZOV

653

scentul cade pe gînduri: «Dar oare el m-a iubit atunci ⁱ⁰° j._a dat viaţă? se întreabă el din ce în ce mai nedumerit, m-a zămislit de dragul meu? în clipa cînd, cuprins de şi poa^fe înfierbîntat de băutură, m-a conceput, nici nu • cunoşt^ea> nu ştia măcar dacă am să fiu băiat sau fată, cel lt mi-^a transmis darul beţiei, singurul dar pe care l-am •nit de la el... De ce atunci trebuie să-l iubesc? Numai pen-câ m-a adus pe lume, ca după aceea nici să nu se mai uite _jjj_e7» O, poate că aceste întrebări vi se par prea brutale crude, dar să nu pretindem de la o minte tînâră o ,_umpâtare ce nu-i stă în fire. «Nu te pune cu firea: o dai afară pe uşă şi-ţi infră pe fereastră?»¹ zice proverbul, şi apoi - şi asta în primul rind - să nu ne fie teamă să spunem lucrurilor pe nume şi să rezolvăm problema ăşa cum ne dictează raţiunea şi dragostea de oameni, nu ideile mistice. Dar cum s-o rezolvăm? Iată cum: băiatul să vină în faţa tatălui său şi sâ-l întrebe cu toată seriozitatea: «Tată, spune-mi, de ce tre­buie să te iubesc? Dovedeşte-mi, tată, că se cuvine într-a­devăr să te iubesc!» Şi dacă tatăl va avea puterea, se va simţi în stare să-i răspundă, sâ-i dovedească lucrul acesta, atunci vom putea spune că avem de-a face cu o adevărată familie, o familie normală, care se bizuie nu numai pe o simplă super­stiţie, pe o idee mistică, preconcepută, ci pe temelii raţionale, sigure şi adînc umaniste. în caz contrar, dacă tatăl nu va fi în măsură să dovedească nimic, familia nu mai există ca atare; tatăl nu se mai poate numi aşa, iar fiul capătă dreptul şi liber­tatea să-l socotească pe viitor un străin, dacă nu chiar un duşman. Tribuna noastră, domnilor juraţi, trebuie sâ fie o Şcoală a adevărului şi a ideilor sănătoase!"

Un ropot nestăvilit de aplauze frentice întrerupseră ^f|ocinţa cuvîntâtorului. Fireşte, nu toată lumea aplauda, în °nce caz însă o jumătate din sală îşi manifesta entuziasmul.

5 ^C'^{tat din stud}w' scriitorului Nikolai Karamzin (1766-l826), intitulat Storul şi nepăsătorul: doua caractere.

654

Şi printre cei care-i ovaţionau erau destui părinţi, m taţi. De sus, unde şedeau doamnele, se auzeau ţi_Pet ⁶ " dente, aclamaţii. Se fluturau batiste. Preşedintele atm ⁿ răsputeri clopoţelul. Era pur şi simplu indignat de portarea publicului, totuşi, nu îndrăzni sa evacueze sala cum ameninţase cu puţin înainte, fiindcă oratorul era ani dat şi încurajat cu fluturâturi de batiste chiar şi de persoan simandicoase, care ocupau locuri în spatele tribunei comnl tului de judecată, pe scaunele special instalate acolo ocazia procesului; majoritatea oameni în vîrsta, decoraţi cu ordine înalte, aşa încît, atunci cînd larma se mai potoli preşedintele se mulţumi să avertizeze din nou, în mod sever asistenţa cu «evacuarea» sălii, iar Fetiukovici, emoţionat şi triumfător, îşi continuă pledoaria.

„Domnilor juraţi, vă amintiţi, desigur, de noaptea fatală,

care a revenit mereu în discuţie în cursul acestui proces, cînd

fiul a escaladat gardul casei părinteşti şi, pâtrunzînd în odaia

tatălui său, s-a trezit la un moment dat faţă în faţă cu cel care

i-a dăruit viaţa, cu duşmanul lui, cu omul care îi făcuse

numai rău de cînd venise pe lume. Insist din nou: nu după

bani venise acolo în noaptea aceea; acuzaţia de tîlhărie este

cu desâvîrşire absurdă, aşa cum âm arătat mai înainte! Şi nici

cu gîndul de a ucide n-a dat buzna în casă; dacă ar fi preme-

diat crima, ar fi căutat cel puţin să se înarmeze din timp, pe

cînd el n-a avut în mînă decît pisălogul de aramă pe care-l

apucase instinctiv, fără să ştie ce face. Să zicem că şi-a înşelat

tatăl, folosind ilicit semnalul, să zicem că pînâ la urma a

pătruns totuşi în casă - am spus şi repet că nu acord nici un

credit acestei versiuni, dar să presupunem c-âr fi fost aşa

Domnilor juraţi, pe tot ce am mai sfînt vă jur că daca rivalu

sau ar fi fost un străin şi nu propriul lui tată, inculpatul ar 1

străbătut în goană odăile şi, convingîndu-se că nu exista ni

o femeie în casă, ar fi plecat valvîrtej, fără sâ-i facă nici

rau. Poate ca cel mult l-ar fi lovit sau l-ar fi îmbrîncit, a i

KARAMAZOV

655

fiindcă numai de el nu-i ardea atunci, fiindcă nu avea nici '" Voâ de pierdut, trebuia neapărat sa afle unde este dînsa. rivalul acesta era tatăl, era părintele lui! O, totul a pornit aici, din momentul cînd a văzut înaintea ochilor chipul

tatălui

său, al omului care l-a urît din copilărie, care l-a

a «niănit şi a căutat sâ-l jignească la tot pasul, ca pînă la jjpă să i se aşeze de-a curmezişul drumului, devenind rivalul său odios! Fără să vrea, s-a simţit dintr-o dată cotropit ,j_e o ură nestăvilită care nu i-a mai lăsat nici un răgaz să mdece: într-o clipă, totul a fost răscolit din adîncuri în sufle­tul său! O nebunie subită a pus stăpînire pe el, dar în acelaşi timp s-a produs şi o puternică reacţie psihică fiindcă natura se răzbună cu o nestăvilită forţă şi inconştient, ca orice fenomen natural, ori de cîte ori legile ei eterne sînt nesocotite. Dar ucigaşul n-a sâvîrşit nici de astă dată o crimă - declar sus şi tare, afirm cu toată convingerea lucrul acesta — nu, şi-a agitat doar mîna în care ţinea pisălogul, într-un gest de revoltă şi scîrbă, fără nici o intenţie criminală, neştiind că va ucide. Să nu fi avut în mînă blestematul acela de pisălog, poate că l-ar fi snopit în bătaie pe bătrîn, fără să-l ucidă totuşi. Luînd-o apoi la goană, nici măcar nu şi-a dat seama că bătrînul care zăcea doborît de el era mort. Nu, o crimă săvîrşită în condiţiile astea nu mai are caracterul unei crime. Şi în nici un caz nu se poate numi paricid. Nu, cînd victima e un tată de genul acesta, crima nu mai poate fi socotită un paricid decît dintr-o prejudecată. Dar în cazul de faţă poate fi vorba de o crimă? Vă întreb iarăşi din adîncul conştiinţei mele! domnilor juraţi, noi îl vom condamna, şi atunci cu siguranţă °sînditul îşi va spune: «Oamenii aceştia n-au căutat în nici un ^e' să-mi schimbe destinul, n-au avut grijă de educaţia, de "^lvâtătura mea, nu şi-au dat osteneala să devin mai bun, să ^Ca un om din mine. Nu m-au hrănit, nici nu mi-au dat să ^au» am zăcut gol în temniţă şi n-au venit la mine, iar acum ^ei mă trimit la ocnă. Sîntem chit, aşadar, nu le mai datorez

^în vecu la

_________________________— ^o 1

nimic şi n-am sa mai fiu cu nimic dator nimănui vecilor. Sînt rai, am sâ fiu şi eu tot aşa. Sînt cruzi am c *■ rindul meu crud». lata ce-şi va spune în sinea lui, dom ■ juraţi! Şi, vă jur, osîndindu-l nu veţi face decît sa-l scanat' * o povară, să-i uşuraţi conştiinţa, şi-n loc sâ se căiască blestema sîngele pe care l-a vărsat. Şi totodată veţi pierd' suflet care încă mai putea să renască la o viaţă nouă, fii_ncj omul vă râmîne surd şi orb toată viaţa. Vreţi, în schimb sa " daţi o pedeapsă muk mai grea, o osîndâ cumplită, cea m cumplită din cîte există, în aşa fel ca să-l salvaţi de la pieire să-i regeneraţi defintiv sufletul? Dacă dă, atunci copleşiţi-i cu mărinimia dumneavoastră! Veţi vedea cum se va înfiora cum se va cutremura toată fiinţa lui: «Voi fi în stare să suport atîta dragoste, atîta bunătate? Merit eu oare toate astea?» se va întreba. O, îi cunosc inima şi ştiu cît e de nobilă, pe cît e de sălbatică, domnilor juraţi! însetată de un ăct măreţ de iubire, se va prosternă în faţa supremei dumneavoastră gene­rozităţi şi, cuprinsă de înflăcărare, se va reîntoarce la viaţă pe veci! Există suflete mici care, în meschinăria lor, acuză o lume întreagă. Faceţi însă ca sufletul acesta să fi uluit de îndurarea dumneavoastră, dovediţi-i dragostea dumnea­voastră, şi îşi va blestema fapta, fiindcă în el există în germene atîtea însuşiri bune! Orizontul se va deschide vast în faţă să, şi sufletul lui îşi vă da seama dintr-o dată cît de milostiv este Dumnezeu şi cît de buni şi drepţi pot fi oamenii. Căinţa şi datoria nemăsurată pe care o va avea de răscum­părat îl vor face să se cutremure în sine, covîrşit. Şi nu va mai spune atunci: «Sîntem chit», ci: «Sînt vinovat în faţa tuturor oamenilor şi nevrednic sînt, cel mai nevrednic dintre toţi»- 9¹ va striga cu obrajii scăldaţi în lacrimi de pocăinţă şi cu inima mistuită de o sfîntâ înduioşare: «Oamenii sînt mai buni deci mine, fiindcă nu m-au osîndit, ci au căutat sâ mă iz^ba vească!» O, pentru dumneavoastră este atît de uşor să ft^ce acest act de clemenţă, fiindcă, în lipsă unor probe care să ai

KARAMAZOV____________________________657

—.----------------------------------------------------------

o aparenţă de veridicitate, veţi ezita desigur să ¹¹¹ laraţi' *^^{a> es}'^e vinovat»- Mai bine să scape zece vinovaţi depsiti decît ^sa ^^e pedepsit un singur nevinovat! Auziţi, " tj oare măreţul glas al secolului trecut, glasul ce răsună ■ vremuri din cuprinsurile glorioasei noastre istorii? T»buie> oare, ca eu, un biet om neînsemnat, să vă aduc minte că justiţia rusă nu înseamnă numai osîndirea, dar şi ■ hâvirea unui om rătăcit? Lăsaţi popoarele celelalte să se rină cu stricteţe de litera legii, noi urmărim în primul rînd spiritul şi sensul ei, mîntuirea şi regenerarea morală a celor care au pornit pe calea pierzaniei. Şi dacă este aşa, dacă într-a­devăr ţara noastră şi justiţia au asemenea năzuinţe, fie ca Rusia să meargă tot înainte, n-o mai speriaţi, o, vă rog, n-o mai alarmaţi cu troicile dumneavoastră năprasnice, de care se feresc cu spaimă şi cu repulsie toate popoarele! Nu o troică vijelioasă, ci un măreţ car triumfal rus, care se îndreaptă maiestuos şi liniştit spre ţelul său. Soarta clientului meu este în mîinile dumneavoastră şi tot în mîinile domniilor voastre se află şi soarta adevărului nostru rus! Şi dumneavoastră îl veţi salva, veţi lupta pentru el, dovedind că are cine să-l apere şi că se află în mîini bune!"

XIV MUJICII S-AU ŢINUT TARE

Cu aceste cuvinte, domnul Fetiukovici îşi încheie ple­doaria şi de astă dată entuziasmul publicului se dezlănţui 'Jwios, cu o putere nestăvilită. Orice încercare de a-l stăpîni ^ h fost inutilă; femeile plîngeau, plîngeau chiar şi bărbaţii, ^a am văzut şi doi demnitari cu ochii umezi de lacrimi. ^esemnat, preşedintele nu se mai grăbi să-şi agite clopoţelul, fi fost un adevărat sacrilegiu să înfrînezi un entuziasm ca > argumentau mai apoi cu înfocare doamnele noastre.
Oratorul însuşi era sincer mişcat. în momentul acela I Kirillovici se ridică de la locul lui, intenţionînd să „vorb " în replică". Intervenţia lui fu primită cu ostilitate; „Cum') r* înseamnă asta? Mai îndrăzneşte să spună ceva?" ciri • doamnele. Dar chiar dacă ar fi ciripit tot cuconetul de pe f pămîntului, începînd cu onorata doamnă procuror, soţia ] • Ippolit Kirillovici, nimic nu l-ar fi putut opri să ia cuvîntni Era palid şi înfrigurat de emoţie; primele fraze pe care le rost aproape că nu se desluşiră; gîfîia, nu reuşea să articuleze corect cuvintele, se încurca. îşi reveni însă repede. Din cel de-al doilea discurs al său voi spicui doar cîteva fraze.

„... Am fost acuzaţi adineauri c-am fi născocit romane peste romane. Dar ce a făcut, la rîndul său, apărarea decît să fabuleze tot timpul, oferindu-ne un ciclu întreg de romane? Mai lipseau doar versurile. în aşteptarea iubitei, Fiodor Pavlovici rupe plicul şi-l aruncă pe jos. Sînt citate chiar şi cuvintele pe care le-ar fi rostit în această palpitantă ocazie. Puteţi să spuneţi, oare, că nu este un poem? în ce fel ni se poate dovedi c-a scos banii, din plic, cine l-a auzit vorbind? Smerdiâkov, un biet neisprăvit slab de minte, devine ca prin miracol un erou de tip byronian, care vrea să se răzbune pe întreaga societate pentru faptul că este copil din flori - oare asta cum se cheamă, dacă nu tot un poem? Cit priveşte povestea cu fiul care dă buzna în casa părintească şi care îşi omoară tatăl, fără că să-l omoare totuşi, aici nu mai este vorba nici de un roman, nici de un poem, ci de un sfinx care ne propune o serie de enigme atît de dificile, încît nu le poate rezolva cu siguranţă nici el. Din moment ce a ucis, înseantfi că e vorba de o crimă. Cum poate să ucidă cineva fără sa W criminal, aşa ceva depăşeşte înţelegerea noastră! Ni se spun apoi că tribuna noastră este o tribună a «noţiuni sănătoase» şi a adevărului, şi iată că de la înălţimea ace tribune închinate «noţiunilor sănătoase» ni-e dat să au pronunţîndu-se sub pecetea jurămîntului axioma ca a n

KARAMAZOV

659

pari' prej

id fapta unui fiu care-şi asasinează tatăl nu este decît o udecată! Dar daca paricidul este o prejudecată şi dacă

are copil îşi va supune tatăl la un interogatoriu, somîndu-l ■ _rj_Spundă: «Tată, de ce trebuie să te iubesc?», gîndiţi-vâ de o să ajungem, ce o să se întîmple cu temeliile societăţii oastre, ce soartă o să aibă familia noastră? Paricidul, asâmite, e unul şi acelaşi lucru cu «stafiile» precupeţei moscovite! Cele mai preţioase, cele mai sfinte precepte pe care se sprijină menirea justiţiei ruse şi de care depinde viitorul ei sînt denaturate, interpretate alandala, numai pentru ca oratorul să-şi atingă scopul, să obţină absolvirea pentru o faptă ce nu poate fi absolvită. «O, copleşiţi-l cu mărinimia dumneavoastră!» exclamă apărătorul, e tocmai ceea ce aşteaptă şi criminalul, şi mîine chiar toată lumea o să vadă ce copleşit va fi! Nu crede oare apărătorul că exigenţele dumisale sînt prea modeste atunci cînd cere numai achitarea inculpatului? De ce n-ar pretinde instanţei instituirea unei burse care să poarte numele paricidului, pentru ca fapta lui să rămînă de-a pururi săpată în memoria posterităţii şi a tinerei generaţii? Apărarea îşi permite chiar să aducă unele corective Evangheliei şi religiei: «Toate astea, declară ea, sînt concepţii mistice, pe cînd noi propovăduim adevăratul creştinism, verificat de raţiune, trecut prin focul analizei şi al noţiunilor sănătoase». Şi iată, în faţa noastră începe să se contureze o imagine a lui Hristos! «Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura», proclamă apărarea, pentru a conchide apoi că Mîntuitorul ^ne-ar fi poruncit să întoarcem tuturor măsura pe care am Primit-o de la ei - şi toate astea proclamate sus şi tare, de la noţiunilor sănătoase! Apărarea nu deschide Evanghelia în ajunul proceselor, ca să arate apoi cît de profund o operă, orice s-ar zice, atît de originală, care poate Pnndă bine la nevoie, să fie de efect în anumite împre-^âri. după necesităţi, fireşte, totul după necesităţi! Iar ^tos ne-a poruncit să procedăm tocmai invers, să ne ferim

660

a ne lua după oamenii răi, sa iertăm celor care ne-au _gr ■ să le întindem obrazul, iar nu să le plătim măsura n ^ măsură. Iată ce ne învaţă Dumnezeul nostru, şi nicid c-ar fi o prejudecată să-i împiedicam pe copii a săvîr nelegiuire, omorindu-şi părinţii. Noi nu ne încumetăm corectăm de la înălţimea tribunei adevărului şi a noţiuni sănătoase Evanghelia, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeul n tru, pe care apărarea nu binevoieşte să-l numească decît «cel care a iubit omenirea mai presus decît pe sine însuşi şi a fost răstignit», cînd toată Rusia pravoslavnică îl preamăreşte spunîndu-i: «Tu eşti Domnul-Dumnezeul nostru!»"

Preşedintele interveni, curmînd elanul oratorului pe care-l rugă să nu exagereze, să păstreze limitele cuvenite etc, etc, făcîndu-i, adică, recomandările pe care le fac în asemenea ocazii toţi preşedinţii de tribunal. De altfel, se simţea oare­care agitaţie şi în sală. Publicul se sucea pe scaune, se auzeau exclamaţii indignate. Fetiukovici nu se arătă deloc dispus să-i dea replica; se urcă la tribună numai ca să rostească cu mîna pe inimă şi cu o voce profund jignită cîteva cuvinte pline de demnitate. Strecură din nou unele aluzii ironice la „romanele" şi „psihologia" procurorului şi găsi prilejul chiar sâ-l ia în şfichi:, Jupiter, eşti supărat? înseamnă că n-ai drep­tate", ceea ce provocă o vie ilaritate în rîndurile publicului care-şi manifestă astfel simpatia, cu atît mai mult cu cit Ippolit Kirillovici nu semăna nici pe departe cu Jupiter. Apoi. cu toată demnitatea cuvenită, Fetiukovici declară că nici nu va încerca măcar să răspundă la acuzaţia că ar permite tinerei generaţii să-şi omoare părinţii. Cît despre „falsa imagine a lui Hristos" şi faptul că n-a binevoit să-l numească Dumnezeu, ci doar „cel care a iubit omenirea mai presus decît pe sm^e însuşi şi a fost răstignit", ceea ce ar fi - zice-se - „în ^con~ tradicţie cu religia ortodoxă, şi în orice caz nu se cădea sâ n rostit de la înălţimea unei tribune a adevărului şi a noţiuni sănătoase", Fetiukovici dădu să se înţeleagă c-ar fi vorba de

KARAMAZOV

661

inuare", adăugind ca, atunci cînd acceptase sâ vina aici,

' _e convins câ tribuna noastră era cel puţin ferită de

menea acuzaţii „primejdioase pentru persoana mea, ca

ntis şi devotat cetăţean..." Preşedintele interveni din nou,

- trerupîndu-l. Fetiukovici se înclină în faţa publicului şi-şi

- cheie astfel pledoaria, în rumoarea sălii ce-şi manifesta aprobarea. Cît despre Ippolit Kirillovici - asta era cel puţin nârerea doamnelor - fusese „distrus definitiv".

Se dădu apoi ultimul cuvînt acuzatului. Mitea se sculă, dar nu avu prea multe de spus. Era răpus de oboseală trupeşte şi sufleteşte. Aerul degajat şi sfidător cu care intrase dimineaţă în sală dispăruse aproape cu desăvîrşire. Ai fi zis că încercarea prin care trecuse în ziua aceea îl zguduise pen­tru toată viaţa, câ întîmplările pe care le trăise îi deschiseseră ochii, îl făcuseră să-şi dea seamă de o mulţime de lucruri esenţiale, lucruri pe care mai înainte nu le înţelegea. îi slăbise şi glasul, nu mai vocifera ca pînă atunci. în cuvintele lui se simţea o umilinţă pe care n-o avusese mai înainte, vorbea ca un om înfrint, doborît la pămînt.

„Ce aş putea să vă mai spun, domnilor juraţi? A venit ziua cînd trebuie să dau socoteală de faptele mele, simt mîna Celui-de-Sus deasupra capului meu. Omul păcătos şi desfrînat de pînă acum nu mai există. Dar, spovedindu-mă în dipa asta în faţa dumneavoastră ca în faţa lui Dumnezeu, vă niârturisesc: N-am vărsat sîngele tatălui meu şi nu sînt vino­vat! Repet pentru ultima oară: Nu l-am omorît eu! Am fost ¹¹¹¹ descreierat, dar am preţuit totdeauna binele. Am dorit ^mereu sa mă îndrept şi totuşi am trăit ca o fiară sălbatică. îi Mulţumesc domnului procuror, am avut multe de învăţat azi ^e la dînsul, a spus o mulţime de lucruri despre mine pe care ^011:1 nu le bănuiam, dar nu este adevărat câ l-am ucis pe tata, ^{01 a} greşit! îi mulţumesc şi apărătorului meu; am plîns ^Cultîndu-l, dar nu-i adevărat câ l-am ucis pe tata, nu trebuia ¹ rnâcar să presupună aşa ceva! Nu credeţi ce spun

662

medicii, sînt în toate minţile, numai sufletul mi-e ca pi_u de greu. Daca ma veţi ierta, dacă îmi veţi da drumul mă rog lui Dumnezeu pentru domniile voastre. Voi caut fiu mai bun, va jur pe ce am mai sfînt, martor m' Dumnezeu! Iar dacă mă veţi osîndi, voi frînge cu mîin'i mele sabia deasupra capului şi voi săruta apoi frînturile! D fie-vă milă de mine, nu mă lăsaţi fără Dumnezeu; mă cunosc prea bine şi ştiu c-am să mă răzvrătesc! Mi-e sufletul greu domnilor, din cale-afară de greu... fie-vă milă de mine!"

Se prăbuşi pe bancă, glasul i se stinse brusc, aşa încît ultima frază abia dacă putu s-o îngaime.

Completul de judecată stabili întrebările şi ceru părţilor să depună concluziile. Dar voi trece peste celelalte detalii. în sfîrşit, juraţii se ridicară şi părăsiră sala de şedinţe pentru a delibera. Preşedintele era extrem de obosit, aşa că se mulţumi să le adreseze doar cîteva cuvinte fără prea mare convingere: „Căutaţi să judecaţi lucrurile fără părtinire, nu vă lăsaţi influenţaţi de vorbele meşteşugite ale apărării, cîntăriţi bine totul, nu trebuie să uitaţi că aveţi o misiune grea de îndeplinit" etc, etc. Juraţii ieşiră din sală şi se luă o pauză. Publicul putea acum să-şi părăsească locurile, să facă cîţiva paşi, să-şi împărtăşească impresiile acumulate între timp, să ia o gustare la bufet. Era foarte tîrziu, aproape unu noaptea, dar nimeni nu se îndura să plece acasă. Toată lumea era cu nervii încordaţi, surescitată, nimeni nu se mai gîndea la odihnă. Fiecare aştepta cu palpitaţii verdictul, deşi nu top aveau îndoieli. Doamnele, de pildă, stăteau ca pe ghimp^L cuprinse de o nerăbdare înfrigurată, dar în sinea lor se simţeau liniştite: „Nu se poate, îşi ziceau ele, e imposibil sa nu-l achite". Toate se pregăteau pentru clipa emoţionanta cînd entuziasmul avea să cîştige întreaga sală. Mărturisesc şi printre bărbaţi foarte mulţi aveau certitudinea ca inculp^a va fi achitat. Unii se bucurau, alţii stăteau încruntaţi, iar umblau cu capul în pamînt. Ce n-ar fi dat ei ca Mitea sa

KARAMAZOV

663

ape cu o sentinţă de achitare! Fetiukovici era ferm convins , _sUcces. Lumea se înghesuia în jurul lui, primea felicitări,

_era măgulit-

pupă cum am auzit mai tîrziu, se pare că la un moment dat ar fi spus în mijlocul unui grup de spectatori:

_ Există nişte fire invizibile care-l leagă pe apărător de juraţi şi care se urzesc, se presimt încă din timpul pledoariei. Le-am simţit în timp ce vorbeam şi ştiu că există într-adevăr, procesul este ca şi cîştigat, vă garantez.

- O să vedem ce au să răspundă mujicii noştri! spuse un domn încruntat, corpolent şi ciupit de vărsat, care avea o moşie în apropierea oraşului, alăturîndu-se unui grup şi amestecîndu-se în discuţie.

- Nu sînt numai mujici. Sînt şi patru funcţionari printre ei.

- îl cunoaşteţi pe Nazariev, pe Prohor Ivanovici, negus­torul? E în juriu, ştiţi, cel cu medalia pe piept!

- Ce-i cu el?

- E deştept foc.

- Păi aproape că n-a scos o vorbă tot timpul.

- Aşa-i el, tăcut, dar poate că face mai bine. Cine să-i dea lecţii, ăsta de la Petersburg? Ştie el mai mult decît tot Petersburgul! Gîndiţi-vă, are doisprezece copii!

- Cum, credeţi că s-ar putea să nu-l achite? se miră cu glas tare, într-un grup, un funcţionar tinerel.

-Au să-l achite, cu siguranţă! rosti categoric cineva.

- Ar fi o ruşine, o infamie să nu-l achite! dădea din mîini Acţionarul. Chiar dacă ar fi ucis, există totuşi părinţi şi Pârinţi! Şi pe urmă era exasperat, ajunsese la capătul pute-^n|or... probabil că aşa s-a întîmplat, cum spunea avocatul, a

Sitat mîna în care ţinea pisălogul şi l-a lovit din întîmplare. ^u făcut totuşi o greşeală c-au încercat să dea vina pe lacheu. *°st o scenă ridicolă, atîta tot. în locul apărătorului aş fi "^Us pe şleau: da, el a ucis, dar nu este vinovat, dracu' să vă ia! ~Pâi cam aşa a şi spus, numai că nu ne-a dat dracului.

664

- Ba nu, Mihail Semionîci, e ca şi cînd ne-ar fi dat! i veni un glas piţigăiat.

- Vă aduceţi aminte, domnilor, că în postul mare a f achitată o actriţă care i-a tăiat beregata soţiei amantului ei

- Dar n-a apucat s-o ucidă!

- Da, dar totuşi a încercat!

- Ţi-a plăcut cum a vorbit despre copii? Admirabil!

- Admirabil!

- Dar povestea cu misticismul, ce zici?

- Lăsaţi încolo misticismul! exclamă cineva. Gîndiţi-vă mai bine ce-o să păţească bietul Ippolit, vai de capul lui! Doamna procuror o să-i scoată ochii mîine pentru Mitenka!

- E aici în sală?

- Nu e. Să fi fost, i-i scotea de mult. A rămas acasă. O dor dinţii. He-he-he!

într-un alt grup:

- S-ar putea totuşi ca Mitenka să fie achitat.

- Te pomeneşti că mîine, de bucurie, o să dărîme totul Ia „Stolicinîi gorod", zece zile în şir o să umble beat!

- Aşa e el, dat dracului!

- Păi sigur, trebuia să-şi vîre dracu' şi aici codiţa, că de n-ar fi fost el amestecat, nu s-ar fi întîmplat nimic.

- Bine, domnilor, să zicem: elocinţa-i elocinţă, totuşi, gîndiţi-vă, ce-ar fi dacă toată lumea ar lua cîte o greutate de cîntar şi s-ar apuca să spargă capetele părinţilor? Unde ajungem?

- Dar carul, carul triumfal, vă aduceţi aminte?

- Da, dintr-o biată căruţă a făcut un car de triumf.

- Şi mîine din carul de triumf o să facă iar o droaga-„după necesităţi, mă rog, după necesităţi"...

- Tare mai sînt şmecheri oamenii de azi! Oare mai există dreptate la noi în Rusia sau nu mai există deloc?

Se auzi sunînd clopoţelul. Juraţii deliberaseră exact o ora. nici mai mult, nici mai puţin. O tăcere adînca se lăsă după c

KARAMAZOV

665