72
DOSTOIEVSKl
şi i-am furat banii ca să pot fugi în lume cu Gruşenka, sa încep o viaţă nouă şi cinstită! N-aş putea sa suport una ca asta!" hotărîse el în cele din urmă, scrişnind din dinţi; aşa ca într-adevăr avea toate motivele să se teamă uneori c-o sa sfîrşească lovit de apoplexie. Şi totuşi, nu voia încă să se dea bătut...
Ce ciudaţi sînt oamenii cîteodatâ! S-ar fi spus că, de vreme ce ajunsese la această concluzie, nu-i mai rămînea decît să-şi frîngă mîinile de disperare; de unde să ia un coa-te-goale ca el o sumă de bani atît de mare? Cu toate acestea, pînă în ultima clipă sperase c-o să facă rost de parale, ca poate au sâ-i pice din cer. Cam asta este îndeobşte mentalitatea celor de teapa lui Dmitri Fiodorovici, care nu ştiu decît să cheltuiască şi să azvîrle pe fereastră bănetul primit de-a gata, drept moştenire, şi care nici habar n-au cum se poate cîştiga un gologan. După ce se despărţise de Alioşa totul începuse să se învălmăşească în capul lui într-un vîrtej fantastic în care îi erau prinse toate gîndurile. Aşa se explică de ce prima tentativă pe care o puse la cale era fără doar şi poate un lucru absurd. Atunci cînd le ajunge cuţitul la os, oamenii ca el au probabil impresia că soluţiile cele mai fanteziste şi mai imposibile sînt în acelaşi timp şi cele mai uşor de realizat. Mitea se decise, aşadar, să se ducă la negustorul Samsonov, protectorul Gruşenkăi, pentru a-i propune un anumit „plan", în schimbul căruia spera să capete pe loc suma de care avea nevoie, fiind pe deplin convins că, din punct de vedere comercial, „planul" în chestiune prezenta toate garanţiile. Singurul lucru asupra căruia plana un semn de întrebare era felul în care Samsonov avea sa primească această propunere, în cazul cînd punctul său de vedere nu va fi strict comercial. Mitea, deşi-l văzuse adesea pe Samsonov, nu-l cunoştea personal şi nici nu avusese ocazia să stea vreodată de vorbă cu el. Dăr cine ştie de ce - şi asta încă de mai de mult - era convins că bătrînul craidon, acum cu un picior în groapă, n-o să aibă nimic împotrivă ca Gruşenka să-şi facă un rost cinstit în viaţa măritîndu-se cu „un om demn de
"nciedere". I se părea că bătrînul n-avea de ce să se opună, ba din contra, dorea el însuşi lucrul acesta, fiind gata chiar sâ_l faciliteze dacă s-ar fi ivit un prilej. Din cine ştie ce zvonuri ce-i ajunseseră la ureche sau poate din spusele Gruşenkăi, dedusese că bătrînul l-ar fi preferat lui Fiodor Pavlovici. Poate că unora dintre cititori ideea de a solicita ajutorul acestui om şi intenţia de a recurge la dînsul ca şi cînd ar fi vrut să-şi primească mireasa, ca să zicem aşa, chiar din mîinile protectorului ei li se va fi părînd cinică, dacă nu chiar grosolană. Tot ce pot să spun este că Mitea considera trecutul Gruşenkăi definitiv înmormîntat. Se gîndea la el cu o nemărginită milă şi, în focul patimii ce-i dogorea inima, îşi închipuia că în momentul cînd Gruşenka îi va mărturisi că-l iubeşte şi că vrea să se mărite cu el, va ieşi la iveală o nouă Gruşenka şi o dată cu ea un Dmitri Fiodorovici renăscut, un om dezbărat de toate metehnele, înzestrat cu cele mai alese virtuţi, şi că amîndoi vor trece atunci cu buretele peste păcatele săvîrşite mai înainte de fiecare dintre ei, începînd o altă viaţă. în ceea ce-l privea pe Kuzma Samsonov, Mitea nu se îndoia că omul acesta jucase un rol funest în trecutul Gruşenkăi, dar în acelaşi timp era încredinţat că ea nu-l iubise niciodată şi se putea spune deci, pe bună dreptate, că-i „apusese steaua" demult, că era un om sfîrşit, căruia nu-i mai Tâmăseserâ decît sapa şi lopata. Pe deasupra, nici nu mai putea fi considerat bărbat decît doar cu numele: tot oraşul ştia că Samsonov ajunsese o biată epavă, măcinată de boli, şi că legăturile pe care le avea acum cu Gruşenka erau, cum s-ar zice> ^părinteşti", că nu mai păstrau nici o urmă din ceea ce fusese între ei altădată, şi asta încă de mult, poate chiar de mai bine de un an. în această privinţă trebuie să recunoaştem ca Mitea, care cu toate viciile lui era un om grozav de credul,
adea dovadă de o mare naivitate. Şi tot din naivitate avea certitudinea că, pregâtindu-se să treacă în lumea celor drepţi,
°S Kuzma se caia sincer de relaţiile lui din trecut cu şi ca, inofensiv acum, dat fiind vîrsta lui înaintată,
74
bătrînul rămăsese totuşi cel mai devotat prieten şi ocrotitor al ei.
A doua zi după discuţia pe care o avusese pe cîmp cu Alioşa şi din pricina căreia toată noaptea nu putuse să închidă ochii, Mitea se înfiinţa, pe la orele zece dimineaţa, acasă la Samsonov şi ceru să fie anunţat. Era o casă cu etaj, veche, mohorîtă, spaţioasă şi cu o mulţime de acareturi. La parter locuiau cei doi feciori ai lui Samsonov, amîndoi însuraţi, sora lui, femeie destul de vîrstnicâ, şi una dintre fiicele sale care rămăsese nemâritată. O altă clădire, mai mică, din curte era ocupată de doi vechili, dintre care unul, tot aşa, avea o familie numeroasă. Atît odraslele lui, cît şi vechilii stăteau înghesuiţi ca vai de lume, claie peste grămadă, în timp ce bâtrînul locuia singur la etaj; nu îngăduise nimănui să stea cu dînsul, nici chiar fetei sale, care-l îngrijea şi care trebuia să fie la cheremul lui, urcînd în grabă scările - deşi biata femeie suferea de astm - şi asta nu numai la anumite ore dinainte stabilite, ci ori de cîte ori taică-său trimitea după ea. Apartamentul de la etaj era compus din mai multe saloane vaste, mobilate după moda veche, ca mai toate casele de negustori, cu interminabile şi anoste şiruri de jilţuri şi scaune de mahon cît se poate de incomode, aşezate de-a lungul pereţilor, cu policandre de cristal acoperite cu huse şi oglinzi posomorite între ferestre. Toate aceste încăperi erau pustii, fiindcă bolnavul nu locuia decît într-o singură odăiţă izolată, iatacul lui, fiind servit de o slujnică bătrînâ cu basma pe cap şi de un „fecior" care dormea pe o laviţă în antreu. Samsonov abia dacă se mai putea mişca din cauza picioarelor umflate; cînd şi cînd doar se ridica din jilţul îmbrăcat în piele, ca să facă o dată sau de două ori ocolul camerei, cu ajutorul slujnicei care-l ţmea de braţ. Era un om aspru de felul lui şi zgîrcit la vorbă chiar şi cu bătrînica asta. La început, cînd i se anunţa vizita „căpitanului", refuza sâ-l primească. Mitea însă nu se lăsă, insistînd să fie anunţat din nou. Kuzma Kuzmici îl des-cusu în amănunţime pe fecior; cum arată musafirul, "u cumva venise băut? Făcea scandal? Şi cînd auzi că „nu era
DOSTOIEySKj pp aŢIIJCAR AM AZOV
75
t dar nu vrea în ruptul capului să plece", îi trimise şi de rtata asta vorbă că nu poate să-l primească. Mitea, care se steptase să întîmpine rezistenţă şi-şi luase de acasă o bucată de hîrtie şi un creion, scrise doar cîteva cuvinte: „Intr-o chestiune foarte importantă care o interesează direct pe Agrafena Aleksandrovna", şi trimise biletul. După cîteva clipe de gîndire, bătrînul îi spuse feciorului să-l primească pe musafir în salon şi-o trimise pe slujnică după băiatul mai mic al lui, cu porunca să vină neîntîrziat. Fiu-său, un om voinic cît un munte şi înzestrat cu o forţă extraordinară, care obişnuia să umble bărbierit şi purta straie nemţeşti (în timp ce bâtrînul Samsonov nu lepădase nici caftanul, nici barba), se supuse numaidecît, fără să crîcnească. Băieţii tremurau în faţa tatălui lor. Negustorul îl chemase nu pentru că s-ar fi temut cumva de căpitan - nu era chiar aşa de slab de înger de felul lui - ci numai ca să aibă un martor. Şi aşa, escortat de fiu-său care-l ducea de braţ şi de fecior, bătrînul apăru în sfîrşit în salon. Putem fi convinşi că şi lui i se stîrnise curiozitatea. Salonul în care-l aştepta Mitea era o încăpere imensă şi sumbră, care făcea să ţi se strîngâ inima de cum păşeai înăuntru, cu două rînduri de ferestre şi o galerie de jur-împre-jur, cu pereţii în „imitaţie de marmură" şi trei policandre uriaşe de cristal învelite cu huse. Mitea se aşezase pe un scăunel lîngă uşa de la intrare, aşteptîndu-şi înfrigurat soarta. In momentul cînd negustorul se arătă în pragul uşii opuse, cam la vreo zece stînjeni de scaunul lui, Mitea sări în sus şi, cu paşi apăsaţi, „arşinici", ca la armată, veni în întîmpinarea 'ui. Era îmbrăcat cuviincios, cu un surtuc încheiat pînă sus, Cu o pălărie cu boruri şi mănuşi negre în mînă, exact aşa cum se Măţişase în urmă cu două zile la mînăstire, în chilia părintelui Zosima, unde venise să se întîlnească cu Fiodor avlovici şi cu fraţii săi pentru reglarea socotelilor familiei. ZIna Kuzmici îl aştepta în picioare cu un aer impunător şi ever $i, apropiindu-se de el, Mitea observă că bătrînul îl asura din cap pînâ în picioare. Dintru început îl izbi obrazul 1 buhăit într-un hal fără de hal în ultima vreme şi buza de
76
H
jos care, şi aşa destul de groasa, acum atîrna ca o bucată de aluat. Kuzma Kuzmici îşi salută grav şi tăcut oaspetele, [x arătă un jilţ, apoi, ţinîndu-se de braţul fiului său şi icnind de durere, se aşeză cu chiu, cu vai pe divanul din faţă. Vâzînd la ce canon îl supunea, Mitea fu cuprins de o vie căinţă şi de o delicată sfială, prilejuită de simţămîntul nimicniciei lui în faţa unei persoane atît de simandicoase pe care se încumetase totuşi s-o deranjeze.
- Ce doriţi de la mine, domnul meu? întreba negustorul după ce se aşeză. Avea ceva răstit în glas şi pronunţa rar şi răspicat fiece cuvînt, păstrînd totuşi un ton ceremonios.
Mitea tresari, dînd să se ridice de pe scaun, dar se aşeză imediat. Se apucă sâ-i explice precipitat, nervos, vorbind tare şi făcînd gesturi dezordonate, cu un fel de efervescenţă nestâpînită. Era evident că-i ajunsese cuţitul la os, că simţea cum se duce de rîpâ şi căuta o ultimă scăpare, ştiind foarte bine că, în cazul cînd nu va reuşi, nu-i mai rămînea decît să se înece. Bătrînul Samsonov înţelese desigur situaţia dintr-o aruncătură de ochi, deşi nimic nu se clinti pe faţa lui, împietrită şi rece, ca de statuie.
„Venerabilul Kuzma Kuzmici va fi auzit probabil — şi nu numai o singură data - vorbindu-se despre neînţelegerile dintre mine şi tatăl meu, Fiodor Pavlovici Karamazov, care a găsit de cuviinţă să pună mîna pe moştenirea rămasă de pe urma mamei mele... tot oraşul vuieşte... fiindcă aşa e lumea pe aici, pălăvrăgeşte vrute şi nevrute... de altminteri, putea foarte bine sâ-i fi spus chiar Gruşenka, pardon Agrafena Aleksandrovna... multstimata Agrafena Aleksandrovna, pentru care am tot respectul..." începu Mitea, pierzînd şirul de la primele vorbe. Dar cum nu credem c-ar fi necesar să repro-ducem toată poliloghia lui, ne vom mulţumi s-o rezumăm în cîteva cuvinte. Situaţia se prezenta cam aşa: încă de acum trei luni, Mitea se consultase special (intenţionat spusese „spe" cial") cu un avocat din capitala guberniei, „un eminent jurist. Pavel Pavlovici Korneplodov, Kuzma Kuzmici, domnia voastră, dacă-mi daţi voie, îl cunoaşteţi cu siguranţă... Ce
77
pacitate, aproape un om de stat... Dumnealui în orice caz • cunoaşte... mi-a vorbit despre domnia voastră în termenii
■ fflaj aleşi..." şi Mitea pierdu din nou şirul. Nu se simţea însă defel stingherit de întreruperile acestea, sărea foarte sim-lu peste ele, continuînd din ce în ce mai volubil. Numitul Komeplod, după ce îi pusese o serie de întrebări şi cercetase cu atenţie documentele (Mitea pomeni cam cu jumătate de gură despre documente, grăbindu-se a trece cît mai repede peste acest obstacol), îi declarase că, în chestiunea satului Cermaşnea, care trebuia, chipurile, să-i revină lui Mitea după moartea maicâ-sii, putea fără doar şi poate să-l dea în judecată pe bătrînul vulpoi, să-l înveţe minte... „fiindcă nu toate uşile sînt încuiate şi justiţia ştie pe ce uşă să intre". într-un cuvînt, avea toate şansele să-i mai stoarcă lui Fiodor Pavlovici încă vreo şase mii de ruble, poate chiar şapte, fiindcă satul Cermaşnea face pe puţin douăzeci şi cinci, dacă nu douăzeci şi opt de mii de ruble, adică mai mult ca sigur douăzeci şi opt, „treizeci, treizeci în cap, Kuzma Kuzmici, şi închipuiţi-vă că zgripţuroiul nu mi-a dat nici măcar şaptesprezece mii!"... Pe vremuri, Mitea renunţase să mai deschidă o acţiune judiciară, fiindcă nu se pricepea defel să descurce chichiţele avocăţeşti; mai apoi însă, înapoindu-se aici în oraş, care nu-i fusese mirarea cînd aflase că taică-sâu îi intentase proces (Mitea se încurcă din nou şi trecu mai departe fără alte explicaţii). Venise, aşadar, să-l întrebe pe venerabilul Kuzma Kuzmici dacă n-ar binevoi cumva să-şi asume drepturile pe care el, Mitea, le are asupra nemernicului aceluia şi pe care e dispus să i le cedeze pentru trei mii de "tole, numai atît... Kuzma Kuzmici n-ar risca în nici un caz Sa piardă procesul, poate să-i jure pe cuvînt de onoare, pirnpotrivă, ar avea prilejul să cîştige şase sau chiar şapte mii m locul celor trei pe care i le-ar da lui... „Şi ar fi de dorit ca
anzacţia să fie încheiată chiar azi. Eventual v-aş da o hîrtie, Ceva, la mînâ, un act întocmit la notar... Pe scurt, sînt gata să
a dau orice garanţie mi-aţi cere. Să semnez orice chitanţă... ^ Putea face chiar acum actul dacâ-i posibil, fireşte, numai
78
DOSTOIEysK,
daca-i posibil, chiar azi-dimineaţă... Iar dumneavoastră ^ schimb mi-aţi număra trei mii de ruble... fiindcă nu e nimeni mai bogat decît dumneavoastră în oraşul ăsta... şi astfel m-aţ! salva de la... într-un cuvînt, m-aţi salva, ajutîndu-mâ să fac 0 faptă nobilă, aş zice chiar un lucru sublim... pentru că nutresc cele mai curate simţăminte faţă de o anumită persoana pe care dumneavoastră o cunoaşteţi prea bine, şi căreia îi purtaţi de grijă ca un adevărat părinte. Vă rog să mă credeţi că n-aş fi venit la domnia voastră dacă n-aş fi fost convins că sînteţi ca un părinte pentru dînsa. De fapt, aici s-au ciocnit trei capete, ca să zic aşa, soarta asta, cîteodată, Kuzma Kuzmici, e o căţea! Să fim realişti, Kuzma Kuzmici, realişti înainte de toate! Şi cum dumneavoastră, ca să zic aşa, aţi renunţat de mult la orice pretenţii, mai rămîn două capete, nu ştiu daca m-am exprimat prea fericit, dar ce vreţi, nu sînt literat! Unul dintre aceste capete este al meu, iar celălalt - al mişelului care m-a jefuit. Alegeţi dar: eu sau tîlharul acela? Totul e acum în mîinile domniei voastre, trei destine şi două sorţi... Iertaţi-mâ, m-am încurcat, dar cred că m-aţi înţeles pînâ la urmă... citesc în ochii dumneavoastră că m-aţi înţeles... Daca nu, atunci nu-mi mai rămîne decît să mă înec! Asta e!"
Mitea îşi încheie haoticul său discurs şi, spunînd „asta e", se ridică de pe scaun, în aşteptarea unui răspuns la propunerea lui atît de absurdă. în timp ce rostea ultimele cuvinte, îşi dăduse dintr-o dată seama că bătălia era pierdută de la bun început şi, mai ales, că îndrugase la prostii cu toptanul. „Ce curios, venind încoace pe drum, totul mi se părea că stă perfect în picioare şi e cum nu se poate mai convingător, ca pîna la urmă sa iasă o aiureală!" se gîndi el disperat. Tot timpul cît îi argumentase, bătrinul nici nu se clintise măcar, măsurîndu-l cu o privire glaciala. După ce-l lăsă sa aştepte un minut. Kuzma Kuzmici rosti, în sfîrşit, cît se poate de categoric şi de tăios:
- Sa ne fie cu iertăciune, domnule, dar noi nu ne în daraven dintr-astea.
Mitea simţi că i se moaie picioarele.
- Şi eu ce ma fac, Kuzma Kuzmici? şopti el cu un zîmbet chinuit. Sînt pierdut, vă daţi seama?
- Să ne fie cu iertăciune, dar...
Mitea tot nu se îndura să plece, neslăbindu-l din ochi. Deodată, pe chipul înmărmurit al bătrînului parcă flutură ceva. Mitea tresări.
- Vedeţi dumneavoastră, domnule, aşa ceva nu-i pentru noi, continuă tacticos bătrînul, asta înseamnă proces, avocaţi, adică numai buclucuri! Dar dacă vreţi, ştiu eu pe cineva cu care aţi putea sta de vorbă...
- Sfinte Dumnezeule, cine?... M-aţi înviat din morţi, Kuzma Kuzmici! îngăimă Mitea.
- Persoana despre care v-am spus nu e de prin partea locului şi deocamdată nu l-aţi putea găsi aici în oraş. Este un ţăran care se ocupă cu negoţul de cherestea şi-i poreclit Copoiu (Liagavîi). De un an de zile se tocmeşte cu Fiodor Pavlovici pentru păduricea voastră din Cermaşnea, dar, după cîte am auzit, n-au ajuns încă să rupă preţul. A venit acum de curind iarăşi încoace şi sade la părintele din Ilinskoe, în satul Ilinskoe - ştiţi unde? — la douăsprezece verste de poşta din Volovoe. Mi-a scris zilele trecute în legătură cu asta, vreau să zic cu pădurea pe care vrea s-o cumpere, ca să-mi ceară sfatul. Fiodor Pavlovici are de gînd să se ducă personal la el. De-aia, zic, ar fi bine să i-o luaţi înainte, să staţi de vorbă cu Copoiu, şi să-i spuneţi tot ce mi-aţi spuse mie adineauri, cine Ştie, poate că...
- Genială idee! îl întrerupse plin de entuziasm Mitea. Nu mai încape vorbă, ar fi un chilipir pentru el! Din moment ce e amator să cumpere şi i se cere un preţ prea mare, vă u^hipuiţi ce-ar fi să se pomenească proprietar peste noapte, cu acte în regulă, ha-ha-ha! Mitea slobozi un hohot de rîs SCUrt $i sec, atît de curios, încît bâtrînul Samsonov avu o tresărire.
- Cum să vă mulţumesc, Kuzma Kuzmici! rosti Mitea lnfierbîntat.
~ N-aveţi pentru ce, clătina din cap Samsonov.
80____________________________________DOSTOIEVSK,
- Dar nici nu ştiţi ce-aţi făcut pentru mine, Kuzmici! M-aţi scăpat de la moarte, o, îmi spunea mie
că numai domnia voastră mă puteţi ajuta... Mă duc chiar acum la popa acasă!
- Nu e nevoie să-mi mulţumiţi.
- Alerg, zbor! Am abuzat de sănătatea domniei voastre N-am să vă uit toată viaţa, Kuzma Kuzmici! Asta v-o spune un rus, un r-rus adevărat!
- Aşa-a.
Mitea dădu să-i strîngă mîna, dar o licărire răutăcioasa din ochii bătrînului îl făcu să şi-o retragă imediat. Se dojeni însă chiar în aceeaşi clipă că mai păstrează totuşi o umbra de neîncredere. „E obosit, săracul..." se gîndi el.
- Pentru dînsa! Pentru dînsa, Kuzma Kuzmici! Dumneavoastră mă înţelegeţi, pentru dînsa o fac! zbieră el cît îl ţinea gura şi, făcînd o plecăciune, se răsuci pe câlcîie şi se îndreptă precipitat spre uşă cu aceiaşi paşi kilometrici, fără a mai întoarce capul. Tremura tot de bucurie. „Tocmai cînd era să mă înec, îngerul păzitor mi-a întins mîna, îi fulgeră pnn minte. Dacă un om de afaceri cu autoritatea lui (ce bâtrâ venerabil, cîtâ demnitate!) mi-a indicat drumul ăsta... totul e ca şi făcut. Trebuie să plec chiar acum. Am tot timpul să mă întorc pînă nu se înnoptează, da, da, pînâ nu se înnoptează, în orice caz pot fi sigur c-am cîştigat. Doar nu şi-o fi rîs de mine moşneagul!?" sporovăia de unul singur Mitea, în drum spre casă, şi, cum era şi firesc, nu-şi putea închipui decît una din două: ori că primise într-adevăr un sfat serios, din moment ce venea din partea unui om de afaceri ca Samsonov (de la o persoană care învîrtea tot felul de treburi) şi care pe deasupra îl cunoştea pe aşa-numitul Copoiu (ce nume caraghios!) ori-ori hodorogul bâtrîn îi jucase un renghi! Din păcate, val' ultima ipoteză era singura adevărată. Mai tîrziu, după nenorocire, bâtrînul Samsonov avea să mărturisească rîzîno că-i jucase o festă „căpitanului". Era un om împietnt' răutăcios din fire şi ironic, ale cărui antipatii aveau ceva mof' bid. Exaltarea căpitanului, convingerea stupidă pe care °
FRATE
KARAMAZOV
trea „un beţivan şi o mînă spartă ca el" că un om de seama
• samsonov putea sâ-şi piardă vremea cu asemenea „pla-
uri" smintite, sentimentul de gelozie din pricina Gruşenkâi,
numele căreia acest „fluierâ-vînt" venise să-i propună o
afacere atît de năzdrăvană, ba încâ-i mai şi ceruse bani pe
deasupra — nu ştiu ce anume îl făcuse pe bătrin să procedeze
«a - dar în momentul cînd Mitea simţise că i se taie
picioarele, scîncind ca un copil că-i pierdut, Samsonov îl
mâsurase din ochi cu o ură neîmpăcată şi se gîndise pe loc
sa-i facă o farsă. După plecarea lui Mitea, Kuzma Kuzmici se
întoarse palid de furie către fiu-său, poruncindu-i ca pe viitor
sănu-i mai dea voie „golanului" să intre în curte, altminteri...
Şi cu toate că ameninţarea rămase în suspensie, pînâ şi
fiu-său, care îl văzuse adesea burzuluindu-se mînios, simţi un
fior de spaimă. O oră întreagă după aceea bătrînul tremură
apucat de furie, iar spre seară se simţi rău şi trimise după
„doftor".
II COPOIU
Aşadar, trebuia să „zboare", şi el nu avea cu ce să plătească poştalionul, adică nu ştia să aibă la sufletul lui decît doua băncuţe de cîte douăzeci de copeici, era tot ce-i mai rămăsese din bănetul pe care îl vînturase odinioară! Singurul lucru de preţ pe care-l poseda era un ceas vechi de argint, care nu mai mergea de mult. îl puse, deci, în buzunar şi se Quse cu el la un ceasornicar evreu, care ţinea o dugheană în Piaţă. Negustorul nu-i oferi decît şase ruble. „Mai mult chiar
«cît m-aş fi aşteptat!" strigă Mitea fericit (tot timpul parcă
P utea într-o stare de beatitudine); lua cele şase ruble şi o
lnse sPre casă. Pînâ la urma reuşi să împlinească suma
ecesarâ, împrumutînd trei ruble de la gazdele sale, care emeau atît de mult la el, încît i le dădură cu dragă inimă, deşi
rau ult«riii lor bani. în exaltarea lui, Mitea le spuse şi lor că
82
I i ,
în momentul acela soarta lui era în joc şi se apucă sa le povestească, bineînţeles pe nerăsuflate, aproape tot „planul" pe care i-l înfăţişase lui Samsonov, sfatul pe care acesta \.\ dăduse, speranţele lui pentru viitor ş.a.m.d. Gazdele, cate cunoşteau mai dinainte cîte ceva din viaţa lui intima, îi priveau ca pe unul de-al lor, considerînd că, deşi boier, nu era cîtuşi de puţin scorţos. Reuşind astfel să strîngă nouă ruble, Mitea trimise numâidecît după cai, grăbit cum era să ajungă la poşta din Volovoe. Mai apoi s-a stabilit cu precizie şi s-a consemnat că „în ajunul respectivului eveniment, la amiază, nu avea nici un bân şi că pentru a face rost de bani şi-a vîndut ceasul şi în plus a mai împrumutat trei ruble de la gazdele sale, cele mai de sus fiind constatate cu martori".
Ţin să subliniez în mod special lucrul acesta pentru un motiv pe care îl veţi afla mai tîrziu.
Zburînd ca vîntul spre poşta din Volovoe, Mitea, deşi se simţea într-al nouălea cer la gîndul că, în sfîrşit, va reuşi sa descurce şi să ducă la bun sfîrşit „toate daraverile astea", era totuşi cu inima pierită, întrebîndu-se ce o să se întîmple cu Gruşenka în lipsa lui. Dacă i-o căşuna tocmai acum să se ducă la Fiodor Pavlovici? De aceea plecase fără să-i spună nimic, punîndu-le în vedere gazdelor să nu sufle o vorba, dac-ar veni cineva şi ar căuta să-i tragă de limbă... „Trebuie să mă întorc negreşit, dar negreşit chiar astă-seară, îşi tot spunea mereu în sinea lui, în timp ce droşca îl hurduca de zor. Poate că n-âr strica să-l iau cu mine şi pe Copoiu... sa facem actele..." se legăna el în iluzii, cuprins de înfrigurare; numai că, din păcate, „planul" pe care-l urzise nu era nicidecum sortit să se realizeze precum visase el.
în primul rînd, pierdu o groază de vreme continuîndu-şi drumul de lâ Volovoe pe un şleau de ţară, care se dovedi a n nu de douăsprezece, ci de optsprezece verste. Pe urmă, nu-' găsi acasă pe părintele din Ilinskoe, care plecase între timp ^ satul vecin. Pînâ să dea de urma lui acolo, după ce pornii să-l caute cu aceiaşi cai osteniţi, se şi înnoptase. Părintele, un omuleţ sfios şi blajin în aparenţă, îi explică imediat că într-a'
DOSTOIEVSKt ^aŢIIJCARAMAZOV
83
văr Copoiu trăsese la dînsul acasă, dar că în momentul de f6tâ Se afla la Suhoi Posiolok şi că, probabil, o să mîie acolo
ste noapte, în căsuţa pădurarului, deoarece voia să cumpere ^ poStatâ de pădure şi de prin partea locului. Mitea se ţinu de dînsul să-l pună numâidecît în legătură cu persoana respectivă, asigurîndu-l că în felul acesta „îl salvează de la moarte", cum s-ar zice. Părintele, la început, se codi, apoi se înduplecă sâ-l însoţească, probabil mai mult din curiozitate, numai că, din păcate, îl îndemnă să meargă „uşurel pe jos", căci, zicea el, „să tot fie o verstă şi ceva pînâ acolo". Mitea se învoi şi o întinse la drum cu pasul lui „arşinic", aşa că bietul preot abia se ţinea de dînsul, silindu-se pe cît putea să nu râmînâ în urmă. Era un om încă în floarea vîrstei şi foarte circumspect. Mitea îl puse numâidecît la curent cu planurile sale, cerîndu-i stăruitor şi nervos unele informaţii în legătură cu Copoiu. Nu-i tăcu gura tot drumul. Părintele îl asculta cu atenţie, fără sâ-i deă totuşi vreo lămurire. Orice l-ar fi întrebat se mulţumea să răspundă evaziv: „Nu ştiu, zău, habar n-am, de unde să ştiu eu..." ş.a.m.d. Cînd Mitea îi povesti despre răfuiala pe care o avusese cu Fiodor Pavlovici din pricina moştenirii, preotul parcă avu o tresărire de spaimă; se vedea cît de colo că în anumite privinţe îi era îndatorat bătrînului Karamazov. Totodată se arătă foarte suprins că Mitea vorbea mereu despre jupîn Copoiu, cînd negustorul cu pricina, ţăran get-beget, se numea de fapt Gorstkin, explicîndu-i că, deşi dumnealui avea chiar apucături de copoi, nu se numea totuşi aşa în realitate, ba chiar se supăra foc dacă îndrăznea cineva sa-i pomenească de porecla asta: „Să-i spuneţi neapărat yorstkin, altfel n-o scoateţi la capăt cu el, nici n-o să v-asculte", "avertiză preotul. Mitea se arătă mirat, nu prea tare însă, şi-l lămuri că tot aşa îl numise şi Samsonov. La care părintele nu mai răspunse nimic, deşi n-ar fi făcut râu deloc sâ-i deschidă 0 u lui Drnitri Fiodorovici că din moment ce Samsonov îl "^reptase către ţăranul acesta, spunîndu-i câ-l cheamă
°P°iu, ramînea de văzut daca n-o făcuse cumva în bătaie de i dacă recomandaţia lui nu ascundea vreo intenţie
Dostları ilə paylaş: |