Ucenicul harului divin

Fericit şi neînstare a mulţumi îndeajuns lui Dumnezeu, pentru că m’a învrednicit şi pe mine nevrednicul Lui rob, a fi “ispravnic al Tainelor Lui” (1Cor. 4,1) – şi pentru că m’a crescut în verdeaţa generaţiei harice, care vrea să facă de aur şi lumină creanga Neamului născut Creştin, îi plec cu umilinţă capul, strigând : deşi, sunt şi eu unul din marea mulţime plină de păcate, totuşi îndrăznesc să scriu despre ceva mare, despre Misionarismul Creştinătăţii-Româneşti în lume, în măsura în care prea Bunul Dumnezeu m’a binecuvântat cu lumina Harului Divin.

Mai întâi, cu mână de începător ucenic, am aşternut gândurile din Partea întâia – “Cheea Vremii” – ca o regăsire sub Cruce, într-un leat de viaţă omenească, aici, unde, ca pretutindeni şi totdeauna, Dumnezeu “face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi”. (Matei 5,45).

Apoi, în Partea a doua – “Poarta Veciniciei” – ca într’o Duminecă a sufletului generaţiei harice, în patru împletituri, după numărul Sfinţilor Evanghelişti, mă rog “Părintelui luminilor” (Iacov, 1,17), Care “dă tuturor deadreptul şi nu înfruntă (Iacov 1,5) – să-mi dăruiască şi mie înţelepciunea de “om duhovnicesc” (1Cor. 2,15) şi putere de propovăduitor neînfricoşat, ca, împreună cu fraţii mei de credinţă şi sânge, să ne oţelim după cum e scris : “Deşi umblăm în trup, nu ne luptăm trupeşte. Pentru că armele luptei noastre nu sunt omeneşti, ci puternice, înaintea lui Dumnezeu, ca să dărâme întăriturile ; noi surpăm izvodirile minţii şi orice înălţare, care se ridică împotriva cunoaşterii lui Dumnezeu, şi tot gândul îl robim, spre ascultarea lui Hristos”. (2Cor. 10, 3-5).

…Acolo, unde pământul Ţării se sărută cu marea şi se îngemănează în baia soarelui, care scaldă cerul Neamului în desmărginire şi vis, la Balcic, mă gândesc la descoperirea cu care Sfântul Evanghelist Ioan Teologul a fost binecuvântat în insula Patmos, şi-l rog să ceară Mamei Hrănitoare, ca să reverse din marea Sfintelor Ei rugăciuni şi asupra mea, o picătură de dreptmăritoare tălmăcire a Revelaţiei-Cuvântului lui Dumnezeu, care să mă facă vestitor al Darului împărtăşit Legiunii celei luptătoare pentru Biserica Lui. Iar, pentru că sunt vas de lut, pe care-l spurcă povara neputinţelor, ca să nu defăimez Numele Lui, cu Sfântul Simeon Noul Teolog, către Iisus strig :

“Din buze spurcate, din pângărită inimă, din limbă necurată, din suflet spurcat primeşte rugăciune Hristoase al meu, şi nedefăimându-mi cuvintele, nici obişnuinţele, nici neruşinarea, dă-mi mie îndrăzneală a grăi cele ce voiesc Hristoase al meu, şi mai vârtos mă învaţă şi ce mi se cade a face şi a grăi”, Amin ! (57).

CAPITOLUL VII.

CHEMAREA NEAMURILOR
“Cine nu se va teme, Doamne, şi nu

va slăvi Numele Tău ? Că Tu singur

eşti Sfânt şi toate neamurile vor ve-