Ucenicul harului divin

Harul Divin are soarta lui Faraon, iar cel ce batjocoreşte pe Dumnezeu şi Harul Lui are soarta lui Irod Agripa şi a lui Nerone.

Dar, Carol II, nu numai că nu a împlinit jurământul făcut la venirea lui în ţară, ci s-a făcut deadreptul Sperjur, prin a doua lovitură de stat, din 10 Februarie 1938. Prin aceasta s’a dovedit :

a) Trădător şi ucigaş de Ţară. Fireşte, cine batjocoreşte pe Dumnezeu, este tiran şi cu aproapele şi invers, cine este tiran cu aproapele, dacă nu se întoarce, devine şi hulitor de Dumnezeu !

Neputându-se intitula “din graţia lui Dumnezeu”, pentru motivul arătat mai sus, ca o consecinţă de efect care decurge din cauză, nu se poate intitula nici “şi din voinţa naţională”, pentru motivul : la venirea lui, după cum am văzut şi ştim, a uzurpat tronul fiului său prin lovitură de stat, deci fără un plebiscit şi fără nici un indiciu formal care să reprezinte “voinţa naţională”.

Între timp, poporul, totuşi, a început să ajungă tot mai mult la conştiinţa de sine, la maturitate, să se manifeste ca naţiune. Niciodată, însă, nu s-a ţinut seama de indiciul “verdictului popular”. Ba, aproape tot ce s-a făcut, par’că înadins, se arăta ca o sfidare a “voinţei naţionale”. De bine, de rău, însă, până la 10 Februarie 1938, lucrurile s-ar fi putut considera numai ca tolerate de rege, până la o soluţie mai bună ; dar, prin lovitura de stat, de la acea dată, regele s-a arătat pe faţă şi şi-a luat toată răspunderea nelegiuirii lui. Întâi, deşi alegerile din 20 Decemvrie 1937, erau un indiciu precis în spre ce se orientează voinţa naţională, totuşi, s-a format un guvern de eretici : Cuza-Goga. Trebuia să-i mănânce ruşinea definitiv şi pe aceştia, dar, în acelaşi timp, a fost şi o jignire de sus a “naţionalismului” adevărat al Creştinătăţii-Româneşti. Iar, pentrucă lucrurile aveau să se răstoarne, totuşi, toate calculele şi manevrele ocultei, prin eventuale noui alegeri, regele s-a aliat cu acuzatorii “naţionalismului haric” şi s-a aşezat deacurmezişul drumului pe care vrea să meargă Neamul nostru, tăindu-i istoria în două prin lovitura de stat din 10 Februarie 1938. În mod natural, trebuia să se ajungă, apoi, şi la baia de sânge, care avea să vie asupra “acuzaţilor”. Prin toate acestea, regele Carol II, s’a dovedit şi va rămâne în Istorie un Nero al II-lea, sau un Irod al II-lea.

Mare Tragedie este viaţa Creştinătăţii-Româneşti ! Mai ales, Istoria României “moderne” este plină de cutremur. De ce şi de când acest blestem ? Să cercetăm ce a descoperit Dumnezeu omenirii şi neamurilor ei, prin Lege, pe care ne-a dat-o prin Moisi, privitor la Rege, legea etern valabilă pentru toate timpurile, în toate locurile pământului şi cu toate neamurile lui :

“Când vei ajunge tu în pământul, ce ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău, şi-l vei lua în stăpânire şi te vei aşeza într’însul şi vei zice : pune-mi-voiu rege peste mine, ca celelalte popoare, care sunt împrejurul meu, atunci să-ţi pui rege peste tine pe acela pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul tău ; dintre fraţii tăi să pui rege peste tine ; Nu vei putea să pui rege peste tine un străin, care nu-i din fraţii tăi. Dar să nu-şi înmulţească acela caii şi să nu întoarcă pe popor în Egipt, pentru ca să-şi înmulţească el caii, căci Domnul v’a zis: “Să nu mai întoarceţi pe calea aceasta. Să nu-şi înmulţească femeile, ca să nu se răzvrătească inima lui, şi nici argintul şi aurul lui să nu şi-l înmulţească peste măsură.

“Căci când se va sui pe scaunul regatului său, trebuie să-şi scrie pentru sine Cartea legii acesteea din cartea care se află la preoţii leviţilor, şi să fie aceasta la el şi el să o citească în toate zilele vieţii sale, ca să înveţe a se teme de Domnul Dumnezeul său, şi să se silească a împlini toate cuvintele legii acesteia şi toate hotărârile acestea, ca să nu se îngâmfe inima lui faţă de fraţii lui şi ca să nu se abată el de la lege nici la dreapta, nici la stânga, şi ca să fie el şi fiii lui zile multe la domnie în Israil” (Deuteronomul 17, 14-20).

Iată de ce suntem sub blestem ! De când ? De când au adus masonii dinastie străină în ţară ! A spus Eliade Rădulescu încă de atunci, că al treilea urmaş va fi un “monstru”, în şirul acestor domni de alt neam. Un călugăr lucrează undeva, într’o mânăstire, neştiut de nimeni, pe baza unor documente inedite şi zdrobitoare, despre modul cum a fost detronat ultimul domnitor pământean Cuza-Vodă de francmasonerie, pe baza programului lor satanic de a strica tot ce este naţional prin Creştinism şi tot ce este creştinesc prin Naţiune. Culmea ironiei, tocmai un vlăstar al familiei Cuza, profesorul A.C. Cuza, este cel mai înverşunat duşman al Vechiului Testament, fără să iea în seamă că această Carte cuprinde descoperirea lui Dumnezeu despre menirea Popoarelor, pe care o lămureşte şi întăreşte desăvârşit Noul Testament – dar, chiar de aceea, iudeo-masoneria le combate teoretic cu toată înveninarea şi vrea să le submineze în faptă cu tot satanismul, însă, nu vor reuşi, decât să vădească pe cei ce sunt şi devin “porţi ale iadului”. Numai prin Regele Mihai se va împăca legea Harului cu legea sângelui ; se va închide un proces dureros şi se va deschide drum luminos Creştinătăţii-Româneşti.

Domnul nostru Iisus Hristos, a spus iudeilor şi tuturor acuzatorilor masoni ai ucenicilor Harului Divin: “Cercetaţi Scripturile căci socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică şi acelea sunt care mărturisesc pentru Mine şi voi nu voiţi să veniţi către Mine ca să aveţi viaţă. Slavă de la oameni nu primesc, ci v’am cunoscut că n-aveţi în voi dragostea lui Dumnezeu” (Ioan 5, 39-42).

CAPITOLUL III

ACUZAŢII !
“Nu vă legaţi de aceşti oameni,

ci daţi-le bună pace, căci dacă

încercarea sau lucrarea aceasta

este de la oameni, se va nimici,

dar dacă este de la Dumnezeu

n’o veţi putea nimici, ca nu

cumva să vă aflaţi în luptă cu

Dumnezeu”. (Fapte 5, 38-93)
1. Legionarii. – “Credinţa nu se dă cu sila, nici nu se desvoltă în suflet singură ; ea se cultivă ca orice latură sufletească ; precum nici virtuţile şi devoţiunea şi puterea de jertfire nu se impun, ci se determină şi se desvoltă prin Educaţie religioasă. Şcoalele noastre teologice nu dau în formarea clerului atenţia îndestulătoare acestor lucruri ; de aceea vedem un cler ce se arată lumii slab pregătit pentru datoria cârmuire sufletească a oamenilor şi pentru împlinirea misiunii Evangheliei creştine.

“Clerului nostru nu i s’a arătat lămurit în şcoalele de pregătire : ce este creştinismul şi ce menire superbă are pentru viaţa oamenilor de toate rasele şi categoriile sociale, iar mai presus de acestea, şcoalele sale nu-l conving şi nu-l însufleţesc pentru însuşirea deplină a acelor extraordinar de însemnate valori sufleteşti ce nasc din Evanghelie. Încât nici el nu-i cunoaşte menirea sa sublimă şi nu acţionează în ajungerea acestui aşa de superior scop, deşi are cele mai puternice mijloace de convingere şi de conducere existente pe lume, cuprinse în sublimitatea învăţăturii Evangheliei şi în influenţa duhovniciei asupra oamenilor, - superbe mijloace pentru pregătirea apostolatului său propriu şi pentru cârmuirea sufletească a mulţimilor”(33).

Cuvintele acestea ale I.P.S.S.D.D. Mitropolit al Bucovinei Visarion Puiu, vizează numai pe acei clerici cari, prin nepregătirea şi robirea lor spiritului masonic, au fost şi vor rămâne solidari cu Pastorala “Sinodului”, din 1934 – care, în mod “oficial”, a vorbit în numele tuturor Păstorilor duhovniceşti, de la Prea Sfinţiţii Episcopi şi până la Preoţii “căutători de comori” din Cadrilater.

Acea Pastorală, după cum am văzut, a condamnat anticipat pe tinerii Creştinătăţii-Româneşti în “bloc”, cu prilejul asasinării lui I.G.Duca.

Nu acelaş verdict a dat Istoria. Tribunalul militar, cel mai riguros for de judecată din România timpurilor încă destul de normale şi aproximativ legale, a Achitat pe toţi Acuzaţii procesului intentat atunci “Gărzii de Fier”. Dar, Garda de Fier era numai un organism “politic” al acelei “Mişcări” de renaştere a Creştinătăţii-Româneşti care şi-a recomandat existenţa în Istorie sub numele Ortodox: “Legiunea Sfântului Arhanghel Mihail”.

Într-adevăr, tineretul Creştinătăţii-Româneşti, în frunte cu Căpitanul lui, a semnalat, după Unirea tuturor Românilor, că în Ţară este primejdia unaui mari şi ireparabile prăbuşiri a Spiritualităţii-Creştine, ca odinioară în cer prăbuşirea Îngerilor. De aceea, Corneliu Zelea Codreanu, după exemplul Sfântului Arhanghel Mihail, a strigat Creştinătăţii-Româneşti : “Să luăm aminte !”.

De atunci a început lupta, pe viaţă şi pe moarte, între Duhul lor creştinesc şi între duhul satanic al vremii. Mişcarea, după caz “s-a acomodat tuturor împrejurărilor”, după cum învaţă Sfântul Apostol al Neamurilor Dumnezeescul Pavel. Pe timpul Procesului din 1934 se manifesta prin forma legală “Garda de Fier”, a cărei dizolvare ilegală nu a fost justificată nici până azi. Apoi, de la 1935, s-a constituit Legal sub forma Partidului “Totul pentru Ţară”.

Îndreptarul vieţii Legionare a fost fixat de Căpitan în “Cărticica şefului de cuib”. Va veni o vreme când, după ce se va fi revărsat atâta haos în România sub robia iudeo-masoneriei încât să nu se mai ştie descurca nimeni de mulţimea “decretelor legi” şi de turbureala uzurpatorilor, atunci vor căuta toţi acest Îndreptar ortodox şi naţional, unic în această Vreme, ca să se poată începe o Viaţă nouă călăuzită numai de Harul Divin. Iar, ca o orientare mai pe larg, se va citi cu lacrimi de umilinţă şi de binecuvântare a lui Dumnezeu, cartea: “Pentru Legionari”. În această carte este scris despre Mişcarea Legionară aşa :

“Este pentru prima dată în istoria noastră, şi de aceea ne simţim desarmaţi şi cădem învinşi, când Românii se întâlnesc cu un neam, care nu-i atacă cu sabia, ci cu armele proprii rasei iudaice cu care izbesc şi paralizează mai întâiu instinctul moral al neamurilor, împrăştiind în mod sistematic toate bolile morale şi distrug astfel orice posibilitate de reacţiune.

“De aceea piatra unghiulară dela care porneşte Legiunea este omul ; nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. “Legiunea Arhanghelul Mihail” va fi prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic.

“Poporul român, în aceste zile ale lui, nu are nevoie de un mare om politic, aşa cum greşit se crede, ci de un mare educator şi conducător, care să biruiască puterile răului şi să sdrobească tagma celor răi. Pentru aceasta însă, el va trebui să biruiască mai întâi răul din el şi din ai lui.

“Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei noastre, care să lupte şi să biruiască împotriva tuturor duşmanilor Patriei, lupta sa şi biruinţa sa trebuind să se prelungească şi dincolo, asupra inamicilor nevăzuţi, asupra puterilor răului. Tot ce-şi poate imagina mintea noastră mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastră mai mândru, mai înalt, mai drept, mai puternic, mai înţelept, mai curat, mai muncitor şi mai viteaz, iată ce trebuie să ne dea şcoala legionară ! Un om, în care să fie desvoltate, până la maximum, toate posibilităţile de mărire omenească ce se află sădite de Dumnezeu în sângele neamului nostru.

“Acest erou ieşit din şcoala legionară, va şti să facă şi programe, va şti să rezolve şi problema jidănească, va şti să dea şi o bună organizare statului, va şti să convingă şi pe ceilalţi Români ; iar dacă nu, va şti să învingă, căci pentru aceasta este erou.

“Acest erou, acest legionar al vitejiei, al muncii, al dreptăţii, cu puterile lui Dumnezeu înfipte în suflet, va duce neamul nostru pe căile măririi lui.

“Un nou partid politic, fie el şi cuzist, nu poate să dea decât cel mult un guvern nou şi o guvernare nouă ; o şcoală legionară însă, poate să dea ţării acesteia un mare tip de român. Poate să iasă din ea ceva mare, cum n-a mai fost, care să frângă în două întreaga noastră istorie, şi să pună temeliile începutului unei alte istorii româneşti, la care acest popor are dreptul, datorită suferinţelor şi răbdării lui milenare, precum şi curăţeniei şi nobleţei sale sufleteşti, căci este, poate, singurul popor din lume, care, în istoria sa, n’a cunoscut păcatul robirii, încălcării, sau nedreptăţirii altor popoare.

“Vom creea un mediu sufletesc, un mediu moral în care să se nască şi din care să se hrănească şi să crească omul nou.

“Mediul acesta trebuie izolat de restul lumii prin întărituri sufleteşti cât mai înalte. Trebuie apărat de toate vânturile primejdioase ale laşităţii, corupţiei, desfrâului şi tuturor patimilor, care înmormântează naţiunile şi ucid indivizii.

“După ce legionarul se va fi desvoltat într-un astfel de mediu, în cuib, în tabăra de muncă, în însăşi organizaţia şi familia legionară, va fi trimis în mijlocul lumii : să trăiască, pentru a învăţa să fie corect; să lupte, pentru a se învăţa viteaz şi tare ; să muncească, pentru a se învăţa muncitor, iubitor de toţi cei ce muncesc ; să sufere, pentru a se oţeli ; să se jertfească, pentru a se desprinde cu depăşirea propriei lui persoane, slujindu-şi neamul.

Oriunde se va duce, va crea un mediu nou de aceeaşi natură. Va fi un exemplu. Va face şi alţi legionari. Şi lumea în căutarea unor zile mai bune, îi va urma.

“Cei noui veniţi vor trebui să trăiască în respectul aceloraşi norme de viaţă legionară.

Toţi la un loc, în aceeaşi oaste, vor fi o forţă, care va lupta şi va birui.

Aceasta va fi “Legiunea Arhanghelul Mihail”(34).

În raport cu : a) apostazia, b) erezia şi c) blasfemia Acuzatorilor, acuzaţii Legionari îşi manifestă, dela început, Creştinismul lor prin :

a) Post şi Rugăciune, aşa cum a poruncit Însuşi Domnul nostri Iisus Hristos Sfinţilor Ucenici şi Apostoli şi, prin ei, tuturor Creştinilor, din toate Neamurile, de pretutindeni şi de totdeauna.

b) Spovedanie şi Cuminecătură, căindu-se de toate păcatele legate de slăbiciunile firii omeneşti, decăzute prin păcatul originar şi hrănindu-se cu Adevărul Cuvântului-Întrupat şi împărtăşit celor credincioşi în Sfânta Euharistie.

c) Zidiri de Biserici, concretizând credinţa lor Ortodoxă şi în fapte care să rămână pildă şi îndemn pentru toţi urmaşii din viitor, ei înşişi având aceasta ca o moştenire sfântă din pilda străbunilor din trecut.

De aceea, Legionarii vor birui. Acum, când scriu acestea, este drept că Mişcarea Legionară pare a fi înmormântată. Mulţi nici nu se vor mai gândind că a existat odată, deci cu atât mai mult că ar putea învia în viitor. Se înşeală. Dumnezeu nu i-a părăsit şi nu-i va putea părăsi niciodată. Iată ce a scris Ion I. Moţa, în capitolul “La Icoană” din cartea lui “Cranii de lemn”:

“Avem credinţa că, de astă dată, mergwem drept la ţintă şi biruinţa este asigurată. Neamul va fi servit, mântuit, deoarece nu înţelegem să ne mai depărtăm nici o clipă de la “Icoană” şi dela porunca ei. Nu mai lucrăm deci noi, ci ea, care este neînvinsă.

“Celor destul de tari la suflet pentru a ne înţelege, a ne aproba şi însoţi de pe acum, le trimitem chemarea noastră : la Icoană !

“Ceilalţi, cei mulţi, vor veni mai târziu, dar vor veni sigur”(35).

Vor veni când va suna ceasul biruinţii, ceas care este păstrat în hotărârea Preabunului Dumnezeu.
X
2. Studenţii. – Studenţii sunt însăşi expresia tinereţii unei ţări, ca Ucenici neprihăniţi ai Luminii. Totuşi, Pastorala din 1934, s-a pronunţat şi asupra studenţilor, în ceea ce priveşte rolul istoric pe care au să-l îndeplinească :

“Tineretul nostru – fie el şi cel universitar – nu poate avea îndreptăţirea a deveni deodată conducător al îării. El nu are încă nici pregătirea, nici maturitatea necesară. Tineretul – în mod logic şi firesc – are o singură îndatorire : a se pregăti, a studia, a aduna toate cunoştinţele de specialitate în cele mai grele probleme, încât la timpul său să nu fim avizaţi la ajutorul străinilor, ci noi înşine să putem rezolvi cele mai grele probleme sociale şi tehnice de orice natură, şi să putem birui toate greutăţile ivite. Entuziasmul tineresc – pentru menţinerea caracterului naţional, român şi creştinesc al patriei sale – trebue să fie disciplinat prin un spirit de ordine, de firească ascultare faţă de cei experimentaţi, până când vor aduna şi ei cunoştinţele temeinice, experienţele necesare şi vor fi chemaţi a lua – deplin maturi şi deplin formaţi, cârma din mâna celor istoviţi şi bătrâni, ca apoi să poată cu succes întări bazele româneşti şi creştine ale ţării, înălţând şi nobilitând – în acest duh – sufletul creator al poporului, care cu jertfe a făcut această ţară”.

Forul suprem, în ordinea istorică, pentru tineretul creştin-român, în fruntea căruia stă studenţimea, este : Congresul General Studenţesc.

De la 1922, în cadrul României întregite, s’au ţinut “Congrese Generale Studenţeşti”, aproape în fiecare an, şi “dacă Domunul voeşte” (Iavov, 4,15), se vor ţine totdeauna.

Dintre cele de până acum, primul care a fost într’adevăr grandios, atât pentru momentul istoric în care a fost hărăzit de Providenţă, cât şi pentru “pregătirea şi maturitatea” cu care s-a desfăşurat a fost,

“Congresul General Studenţesc ţinut în zilele de 17, 18, 19 Aprilie 1935, la Craiova”.

Despre acesta a apărut şi o carte în “Biblioteca eroică Generaţia nouă”, No, 27, - Bucureşti 1935, - cară să rămână mărturie despre Darul Duhului Sfânt, care l-a călăuzit potrivit rosturilor vremii lui. La pagina 6, citim :

“Ultimul congres dela Craiova, care face obiectul acestei broşuri, aprobat de guvern cu multă greutate, din cauza atitudinii ferme în credinţa lor a tuturor conducătorilor studenţimii, s’a ţinut într-o atmosferă înălţătoare, prin atitudinea reţinută şi tăcută a întregului corp studenţesc, prin disciplina impresionantă şi prin formularea superioară dată tuturor problemelor tratate. El apare ca un congres de cristalizare a celor 13 ani de sbucium a tinerimii româneşti ; şi ca un îndreptar pentru toate congresele care vor urma.

“Noi studenţii de la 1935, cari cu voia lui Dumnezeu am trecut prin botezul de sânge dela 1933-1934, iar după un an am dat viaţa congresului de la Craiova, lăsăm această carte, ca pe un Testament al nostru, tuturor generaţiilor care ne vor urma, pentru ca să ducă mai departe şi să împlinească crezul nostru sfânt, spre binele Neamului Românesc”.

La pagina 10, ca un popas în faţa adâncului, un “comandant al Buneivestiri”, Ion I. Moţa – “fost preşedinte al Centrului studenţesc “Petru Maior”, Cluj 1923-24 – pune în faţa conştiinţelor cutremurul unei experienţe, prinos al propriilor jertfe pe altarul idealului creştin, ca să ştie şi fraţii lui mai tineri ceiace este “Esenţialul”:

“E inutil să se indice idealuri cari să nu fie însoţite de elaborarea mijloacelor prin care aceste idealuri vor fi atinse. Iar esenţialul în acest domeniu al realizărilor este un element interior sufletesc al luptătorului, un element care a caracterizat mişcarea naţională studenţească de la 1922-23 şi care trebue păstrat şi cultivat înainte de orice : confruntarea vieţii personale cu idealul său. Acest salt din egoismul individual oricât de justificat, pentru a trece în focul dureros al unei lupte din care să fii hotărât a nu ieşi viu fără a fi biruitor, acesta e elementul fără de care nu poate exista o împlinire a idealurilor studenţeşti. Totala aservire a interesului personal interesului colectiv, hotărârea de a-ţi da piptul tău sdrobit pentru a sluji ca temelie biruinţei româneşti pe care o visezi, numai din această transfigurare sufletească poate ţâşni victoria ta, Student Român !

“Când vei spune redutabililor tăi duşmani : nu-mi pasă dacă mă veţi sdrobi, sau nu, nu-mi pasă dacă voi vedea sau nu ziua birunţei, dar sunt sigur că jertfa mea va aduce prăbuşirea voastră şi când porneşti şi te menţii în luptă până la capăt cu această hotărâre senină, nu încape îndoială că porţi în tine o forţă pe care nici o tehnică represivă nu o poate birui.

“Spiritul de jerfă este esenţialul !

“Avem cu toţii la dispoziţie cea mai formidabilă dinamită, cel mai irezistibil instrument de luptă, mai puternic decât tancurile şi mitralierele : este propria noastră cenuşe ! Nici o putere din lume nu va putea evita prăbuşirea atunci când se menţine pe cenuşa unor luptători viteji, căzuţi pentru dreptate şi Dumnezeu”.

Congresul s’a deschis dupăce s-a săvârşit mai întâi serviciul divin. În prima şedinţă s’a făcut în mod solemn legătura de pios legământ cu cei dispăruţi :

“O mişcare fără morţi, nu se leagă nici în tradiţia rasei, nici nu are suflul de revoluţionare şi renaştere a spiritului public într’o societate coruptă şi decăzută.

“Morţii pentru cauza sfântă a acestei naţiuni creştine, de eri, de azi sau de mâine sunt ai noştri, sunt ai Neamului. Ei urmăresc alaiul umbrelor mari, cari au fost ucise pentru naţiune, pentru credinţă, cari au murit ca Români şi Creştini.

“Veneraţia morţilor, pilda lor, rămâne o icoană în sufletul nostru şi un stâlp de lumină pentru poporul întunecat în suferinţe şi dureri, ce nu voeşte să moară în ţara proprie, sub călcâiul tuturor trădătorilor şi veneticilor aduşi de vânturi pentru a ne distruge.

“Cu credinţa în Atot-Puternicul o clipă de reculegere şi tăcere pentru morţii noştri, mucenici ai studenţimii, eroi ai Neamului” (pag 16).

Să urmărim, acum, un fragment mai mare din aceeaşi Carte a “Congresului”, la pag. 45, din “Orientarea politică a studenţimii” – “Raport susţinut de D-l Gh. Furdui, preşedintele Centrului studenţesc Bucureşti” – care este cea mai frumoasă punere la punct, prin gura “tineretului nostru – fie el şi cel universitar”, a tuturor îndoielilor eventuale, a tuturor insinuărilor laşe, a tuturor infamiilor obraznice şi a tuturor acuzelor diabolice :

“Primul pătrar al secolului XX marchează în evoluţia sufletului românesc începutul unui mare proces spiritual, de trecere dela faza existenţei elementare de popor cu instinct gregar, la aceea conştiinţă naţională, prin care poporul ia cunoştinţă de existenţa sa proprie. Acest proces este în plină desfăşurare, fiind promovat şi susţinut de o elită de mari luptători naţionalişti.

“A avea conştiinţa existenţii proprii, adică a fi Naţiune în înţelesul real al cuvântului, cu voinţă şi ţeluri proprii, presupune în ordinea existenţelor individuale, că acestea îşi dau seama, că nu există decât în măsura în care aparţin unei colectivităţi care le depăşesc.

“Dacă secolele XVIII şi XIX concepeau Naţiunea juridic, secolul XX-lea nu o poate concepe decât organic. Individul reprezintă celula marelui organism naţional.

“Statul ca funcţie ordonatoare a categoriilor sociale fundamentale, spirituale, juridice, politice şi economice are o conştiinţă şi o voinţă proprii, care justifică atributul “etic” pe seama acestuia. El reprezintă conştiinţa permanentă a Naţiunii, care pătrunde adânc în conştiinţele individuale ale membrilor din toate categoriile sociale.

“Dacă Socialismul imobiliza mişcarea istorică în lupta de clasă şi ignora principiul unităţii, Statul spiritual-organic care se anunţă, contopeşte clasele într-o singură realitate morală şi economică, prin principiul educaţiei şi autorităţii. În consecinţă libertatea este în funcţie de această realitate suprapusă, colectivitatea. Eternul conflict dintre autoritate şi libertate, Statul viitor nu-l rezolvă prin anihilarea celei de a doua, ci prin principiul dragostei creştine, care armonizează orice adversitate. Într’o convorbire pe care am avut-o cu