Element esenţial în construcţia romanelor lui Camil Petrescu, în directă legătură cu memoria involuntară: ,,în mod simplu voi lăsa să se desfăşoare fluxul amintirilor. Dar dacă tocmai când povestesc o întamplare îmi aduc aminte de altă întamplare! Nu-i nimic, fac un soi de paranteză şi povestesc toată întamplarea interlocată…”(,,Noua structură şi operă a lui Marcel Proust”).
Tehnica jurnalului-apel la anamneză.
Personajul narator din romanul ,,Ultima noapte de dragoste,întaia noapte de război” foloseşte această tehnică pentru a se confesa sieşi, autorul făcând apel la anamneză(reactualizarea experienţei, a ideilor, a faptelor, devenind astfel un act Kathartic-un act de purificare, un mod de a uita:,,astăzi, cand le scriu pe hartie, imi dau seama iar şi iar că tot ce povestesc nu are importanţă decât pentru mine, că nici nu are sens să fie povestite. Pentru mine însă, care nu trăiesc decât o singură dată în desfăşurarea lumii, ele au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei…căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”
Romanul a apărut în anul 1930.Geneza lui a stat însă mult timp sub semnul incertitudinii.
Poet, dramaturg şi strălucit eseist, Camil Petrescu şi-a descoperit relativ târziu vocaţia de romancier. Iniţial s-a anunţat cu un volum de nuvele despre război, în “Viaţa literară” din 21 octombrie1929.
Urmează oscilaţii în privinţa titlului: “Proces verbal de dragoste şi de război”. După Al.Paleologu, acest titlu ar ilustra mai direct o concepţie stendhaliană, rămasă intactă şi în varianta definitivă a cărţii. Criticul afirmă peremptoriu că : “<< Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război >> este <>”
Eroii lui Camil Petrescu sunt fiinţe care îşi raportează existenţa la planul conştiinţei,la ceea ce s-ar numi,,ideile absolute”;ei sunt ,,suflete tari” , de aceea, frământările lor se constituie în adevărate drame generate de ,,jocul ielelor/al ideilor”.
Eroii lui Camil Petrescu sunt fiinţe care îşi raportează existenţa la planul conştiinţei,la ceea ce s-ar numi,,ideile absolute”;ei sunt ,,suflete tari” , de aceea, frământările lor se constituie în adevărate drame generate de ,,jocul ielelor/al ideilor”.
,,[…]Gheorghidiu e un erou din galeria “inadaptabililor”, e un învins.
El e filozof într-o lume de neştiutori de carte cinici, şi aceşti neştiutori de carte îl păcălesc şi-i fură bună parte din moştenire.
El nu cunoaşte femeia şi nu o poate stăpâni, iar femeia îl face să sufere.
Deci e vorba mai puţin de analiza geloziei cât de cazul unui inadaptat la viaţa erotică, a unui infirm.” (G. Călinescu, “Istoria literaturii române de la origini până în prezent”)
