Un român prin Italia Sărmane muribund ce te căieşti

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 326.83 Kb.
səhifə1/3
tarix26.07.2018
ölçüsü326.83 Kb.
  1   2   3


UIND!!!

Sau


Un român prin Italia

Sărmane muribund ce te căieşti,

De ce-ai dat drumul corbilor să zboare?

Sau ai crezut că fi-vor de cadavre atraşi?!

………………………………………….



Zadarnic cauţi să fugi dintre cei morţi,

Curând şi tu din astă lume te vei duce,

Iar corbii croncănind nu te vor plânge

Ci-ţi vor cânta şi bate din aripi!

Şi eu am fost emigrant…

6 octombrie 2006, ora 09:00.

Fumez…Mă uit la pachetul de ţigări aruncat pe masă: “Pall Mall”. Pachet roşu, cartonat. Într-un dreptunghi mare, alb, încadrat cu linii negre, groase, scrie: “Il fumo invecchia la pelle” . Îl întorc pe partea cealaltă. Acelaşi dreptunghi mare, alb, încadrat cu linii groase şi, bineînţeles, negre: “Il fumo danneggie gravemente te e chi ti sta intorno”. Nu înţeleg mare lucru, dar nici nu am curiozitatea de a răsfoi cărticica de “Italiană rapidă” pe care o am la îndemână. Pe coperta ei scrie “progrese vizibile în 2-3 săptămâni”. Eu o răsfoiesc de vreo lună şi ştiu tot atâta italiană ca atunci când am plecat spre Calabria… Acum aproape şapte săptămâni… Era sfârşitul lui august 2006…

Arunc din scrumieră chiştocul pe care tocmai l-am stins. Mă uit la pachetul de ţigări şi recunosc că ştiu cam la ce se referă acele înscrisuri. Mă gândesc şi la faptul că preţul lui este de 3,30 euro, adică aproximativ 120.000 lei la noi. Înghit în sec şi mai aprind o ţigară. Şi nici măcar nu mă satisface ca “SG”-ul pe care-l fumam acasă şi care mă costa mult mai puţin. Nici nu mă pot aduna să-mi amitesc exact cât. Mă concentrez: 25.000 la magazin (unde câteodată o înlocuiam pe nevastă-mea, care lucrează ca gestionar) sau 17-18.000 în piaţă, la rusoaice. Înghit în sec. Mai trag un fum. Mă uit pe geamul deschis al bucătăriei. Priveliştea e searbădă. O vilă cu geamuri şi jaluzele maro şi câţiva pomi verzi. Se aud croncănind nişte ciori. Aparatul de radio mă sâcâie. Cred că e pe “Radio Italia”. O emisiune de dimineaţă cu un bărbat şi o femeie care vorbesc, vorbesc, vorbesc… în italiană, punctat de muzică… Poate de asta îl las pornit… Mihai e plecat la muncă. Şi Cătălin. Şi Ionuţ. Şi Iulia. Toţi sunt plecaţi la muncă… În apartamentul din Milano, cartierul Cinisello B, strada Corindoni nr. 51 am mai rămas doar eu şi Petru, băiatul Iuliei. Acesta încă doarme în camera lui. Are vreo 19-20 de ani. Nu munceşte nici el deocamdată. Nu munceşte de când am venit eu şi de când nu muncesc nici eu… De vreo patru săptămâni.

Sper să nu tâmpesc sau îndrăznesc să cred că încă nu am derapat prea mult. Periculos…

Mai aprind o ţigară… 120.000 lei pachetul! Mai am patru ţigări… Îmi vin in minte nişte versuri negre pe care le-am scris când eram prin clasa XI-a , adică acum vreo 35 de ani…

Sărmane muribund ce te căieşti,



De ce-ai dat drumul corbilor să zboare?

Sau ai crezut că fi-vor de cadavre atraşi?!

………………………………………….



Zadarnic cauţi să fugi dintre cei morţi,

Curând şi tu din astă lume te vei duce,

Iar corbii croncănind nu te vor plânge,

Ci-ţi vor cânta şi bate din aripi!”

Nici nu sunt sigur dacă sunt versurile mele. Că le-am scris eu, când eram în liceu, sunt sigur. Fără să fi citit prea multe volume de poezie, în afara celor obligatorii la şcoală, şi mai ales, fără să-l fi citit pe Edgar Allan Poe (deşi mi-ar fi plăcut, cred, şi atunci, şi de atunci…), când profesorul de română, citindu-mi două din cele vreo 50(?) de poezii pe care le compusesesm în decurs de vreo câteva luni şi le aşternusem îngrijit într-un caiet studeţesc, mi-a spus că l-am copiat pe Poe. Chiar dacă am ştiut că nu-i aşa, am mers acasă şi am distrus acel caiet. De ce? nu am ştiut niciodată. Îmi pare rău şi acum… Mi-au mai rămas întipărite în minte aceste versuri. De ce astea?!...Or fi având vreo legătură cu viaţa mea ulterioară?...


Arunc mucul de ţigară din scrumieră. Aprind încă una. Mi-au mai rămas doar trei… Pall Mall - 3,30 euro, adică aproximativ 120.000 la noi…

Mai am vreo trei euro în borsetă. Bani împrumutaţi de la Mihai, cumnatul meu. El lucrează. Greu, pe şantier, dar lucrează. Zece ore pe zi, pauză de o oră la 12:30. Sâmbăta până la 12:30… Opt euro pe oră. Lucrează aici de vreo doi ani. Şi eu am lucrat pe acelaşi şantier, acum vreo trei zile…. Am lucrat o zi, luni. Program normal. De la 7:30 la 18:30 cu pauză la 12:00.

Seara, la terminarea programului, eram frânt. Muncă de şantier! Dar eram satisfăcut: credeam că m-am descurcat, dacă nu bine, măcar acceptabil pentru prima zi. Am făcut ce mi s-a cerut, cu stângăcie poate, dar nu am crâcnit. Ştiam de la alţii că la italieni nu trebuie să răspunzi că nu ştii sau nu poţi. Şi am făcut tot ce mi s-a cerut….
Dimineaţa m-am prezentat pe şantier, înainte de 7:30. Aşa mi-a spus Aliodor la telefon: ”Mergeţi luni dimineaţă la muncă, cu tăticu’…”. “Dar taică-tu nu ştie nimic!”, i-am răspuns. “Nu trebuie să ştie el!....Mergeti aşa cum vă zic eu!”, mi-a replicat Aliodor, nepotul meu, băiatul lui Mihai.
Aliodor a muncit mai mulţi ani în Italia. A venit după ’90 cu lotul de karate din care făcea parte şi nu s-a mai întors în ţară. Acum este realizat financiar, finalizează şi o facultate, este pe punctul de a se şi căsatori. Cu Luminiţa. Au lucrat amândoi, din greu (cred), câţiva ani în Italia. Acum şi-au deschis afaceri în Cluj. Imobiliare. Este prieten cu Andrea, patronul şantierului pe care lucrează Mihai.
Trei săptămâni am sperat şi eu să pot munci pe acest şantier. În această perioadă Aliodor a fost în Italia. Vineri dimineaţă avea bilet de avion spre Cluj. L-am ajutat să-şi ducă bagajele la maşină. Era maşina lui Andrea. Trebuia, bineînţeles, să treacă pe la şantier să i-o lase.

L-am întrebat din priviri cum rămâne cu mine.

Înainte de a se urca la volan mi-a spus: “O să vă zică tăticu’ ce să faceţi!”…Şi a plecat. Scurt. Este foarte scump la vorbă!

M-am întors în apartament. Apartamentul lui Aliodor şi al Luminiţei, în care sunt găzduit fără chirie deocamdată. Mănânc de la Mihai….”De sufletu’ lui taică-meu, până începi şi tu lucrul!” mi-a zis odată când, stânjenit, i-am spus că mă voi revanşa. Bani pentru ţigări şi telefoane îmi împrumută tot el. Am acum o datorie de 90 de euro. Mi-au rămas 3 euro care o să-mi ajungă pentru mâine, s-o sun din nou pe nevastă-mea…


Eram cu sufletul îndoit, dar cu speranţe. Cu o seară înainte de a pleca, Aliodor mi-a zis că o să lucrez, probabil de luni, pe şantier. “O să vă spun exact mâine dimineaţă!” Vineri şi sâmbătă l-am aşteptat cu sufletul la gură pe Mihai:

- Nu ţi-a zis Andrea nimic?

- Nu!...

- Nu l-ai întrebat nimic?!

- Nu vorbesc eu de-astea cu Andrea. Aşteaptă… Să vedem ce zice Aliodor.

- Nu-i dai un telefon?

- Aliodor abia a ajuns în ţară, crezi că grija asta are el acum?!

- Dă-mi zece euro, mă duc la arabi să-i dau eu un telefon…Ce zici, să-i dau?

- Dă-i dacă vrei…

- Şi dacă-mi răspunde că nu se poate, o sun pe nevastă-mea şi-i spun că mă-ntorc acasă!


Şi-am plecat la “Blue Center”, la arabi.

Era locul cel mai ieftin de unde aş fi putut telefona.

Mergeţi luni dimineaţă la muncă, cu tăticu’… Nu trebuie să ştie el!....Mergeti aşa cum vă zic eu!”,

După convorbirea plină de speranţe cu Aliodor, am sunat-o pe nevastă-mea. E drept, cu strângere de inimă….

- Lenuţa…. Salut!... Ce faci? Ai clienţi, poţi vorbi? Ai timp?”…

- Salut… Da… Nu am nici un client. Sunt singură.

- Am venit să-ţi dau telefon… O veste proastă….

- Vasile!

- Stai, stai… Ce-ai visat aseară?...

- Nici n-am timp să visez noaptea… Atâta-s de obosită, după o zi de asta de muncă! Pic când mă aşez în pat... Da, spune!

- Ţine-te tare!... Luni mă duc la lucru!....

- Da?! Serios?! Vorbeşti serios?!

- Da! Da’ nu te entuziasma prea tare… Am vorbit cu Aliodor la telefon şi mi-a zis să merg de luni…

- În sfârşit!... Eu am vorbit şi pe aici… Cu Florin… El are nişte probleme la vamă dar cum trece, te ajută şi pe tine. Mi-a promis… Am vorbit şi cu Mihaela. Ea a plecat, urma să vorbească cu băiatul babei la care lucrează… e patron, avea nevoie de un şofer…

- E bun şi la măsline, portocale, nu neapărat şofer… Da’ deocamdată…

- Tu ai să te decurci pe şantier?... Vezi că e greu!

- Cred că am să mă descurc… nu-ţi fă griji!... Da’ nu trebuie să ne entuziasmăm prea tare… Nu l-am prins încă pe Dumnezeu de-un picior. Trebuie să ne rugăm să fim sănătoşi, voi să fiţi bine acasă, să aveţi grijă de voi, eu să pot munci aici…. şi poate va fi bine… Da’ nu rupe legătura cu Florin şi cu Mihaela, că nu se ştie…

- Bineînţeles….

- Elvis ce face? Mai lucrează?

- Da, i-a mai mărit salariul cu un milion, e singur pe maşină, nu mai are însoţitor… Acum e pe rampă la nea’ Costică cu maşina…

- Pe acasă ce mai e? Vânzările cum merg?

- E bine. Vânzările ca de obicei, aşa şi aşa… A vorbit Elvis cu Cristi, o să-i are în grădină…

- Şi restul?...

- Restul rămâne pârloagă!...

- Nu, te rog, Elvis să facă aşa cum i-am spus. Să vorbească cu nea’ Viorel să-i are şi să semene secară… Sămânţă aveţi… De plătit… eventual… mai târziu… Când? Poate când o să trimit eu…

- Bine, dar numai secară.

- Cosmin ce face? Cum s-a acomodat la Cluj?...

- Se simte cam singur, străin… Da’ o să se acomodeze el!...

- Bine, hai că termin…Mai am câţiva bani, îl sun şi pe Cosmin să-l încurajez şi să-i zic şi lui vestea… Pa… Vă pup…

- Pa ! Pa!...

- Te mai sun eu săptămâna viitoare. Sper să fie bine!

L-am sunat şi pe Cosmin, la Cluj. Este student în anul I. S-a bucurat când i-am spus şi lui că de luni voi lucra şi chiar a glumit: “Înseamnă că de acum pot cheltui mai mult!”… Fără a intui nimic din ce se va întâmpla, l-am temperat la a se limita, deocamdată, la cât i-a zis maică-sa.

Luni dimineaţă au venit pe şantier şi ceilalţi muncitori, şapte la număr, din care unul era italian iar restul erau români. Mihai şi Cătălin (nepotul său) au ajuns cu bicicletele. M-au încurajat. Cătălin m-a prezentat şefului de echipă, Vasile - un băiat înalt, bine făcut.

- Aşteptă-l pe Andrea, să vedem ce zice el când vine…

Toţi s-au împrăştiat care încotro, la muncile lor.

Şantierul era într-un castel vechi cu vreo trei etaje, renovat deja pe dinafară. În interior se amenajau apartamente. Am fost cu o seară înainte în recunoaştere cu cei doi fraţi, Cătălin şi Ionuţ. M-au plimbat peste tot în interior şi mi-au arătat traseul pe care trebuia să vin de acasă. Vreo jumătate de oră de mers pe jos.

Noaptea dormisem foarte rău, agitat - emoţii pentru ziua cea mare! Plus emoţiile pe care le aveam în timp ce aşteptam sosirea lui Andrea. Toate mă făceau să mă simt într-o lume difuză. M-a scos din starea asta Vasile, şeful de echipă:

- Ce-a zis Andrea, să vii la muncă?!

Am bâiguit câteva cuvinte despre convorbirea cu Aliodor. Nu ştiu cât m-a ascultat şi ce a înţeles, cert este că mi-a dat o sarcină. Prima mea sarcină! De când aşteptam să încep lucrul!... Aşadar, m-am întins hotărât la muncă. Trebuia să aranjez o grămadă de pachete de “piastrele” (gresie, faianţă) pe tipuri si mărimi. Numai bine începusem şi Vasile a venit din nou la mine. Să nu le mai pun afară ci să le car într-o cameră, la parter. “În oficiu” - a zis el… “Care o fi oficiu’ ?!” L-am căutat pe Mihai. El lucra cu un coleg undeva la subsol. L-am rugat să-mi arate el “oficiu’”. Şi mi l-a arătat. Era un apartament cu tot felul de materiale de construcţii depozitate alandala. Am căutat un colţişor mai liber şi am început să car câte un pachet de “piastrele”. Erau destul de grele, cred că aveau vreo 10-12 kg, iar traseul nu era tocmai scurt; ba mai era şi întortocheat printre materialele de construcţii. Căram cu simţ de răspundere. Din multe motive. Unul era acela că mă simţeam urmărit de ochii şefului Vasile, de undeva de la geamul unui apartament de la etaj. Dar nu ridicam privirea să mă conving!... Gândeam că poate ar fi bine să car cu o roabă. Dar tot eu gândeam: poate nu este una disponibilă. Sau nu este deloc. Sau se pot sparge piastrelele, aşa că… Mi-a întrerupt “frământările” vocea lui Vasile, venită dinspre un geam de la etaj:

- Mişule ! Daţi-i, mă, o roabă să care piastrelele!... Se adresase lui Mihai, care muncea ceva prin curte.

Şi m-a ajutat Mihai cu o roabă. Cam veche ea dar oricum, altă treabă! Era şi mai uşor de cărat, şi duceam 2-3 pachete odată. Căram şi iar mă frământau gândurile… “Oare şefu’ a vrut să mă ajute în muncă, ori s-a gândit că nu-s eficient?!”

Şi cum intram în clădire, pe un hol mai îngust, era să dau cu roaba peste cineva care tocmai ieşea dintr-o încăpere. Parcă m-a electrocutat. M-am oprit, apoi m-am dat la o parte, făcându-i loc să treacă. Era un bărbat tânăr, cu barbişon, îmbrăcat îngrijit, cu borseta atârnată la gât. “Ăsta e Andrea!” gândesc. Dar nu sunt în măsură să mă opresc din muncă pentru a vorbi cu el. Şi el m-a străfulgerat cu privirea. Sunt sigur că a observat că sunt EU, unchiul lui Aliodor. Şi EU am continuat să car piastrelele cu roaba, iar el şi-a văzut de treaba sa. “Ce să vorbesc eu cu el ?! Italiană nu ştiu… O să-i spună Vasile.. sau Mihai…”. După puţin timp m-a oprit “şefu” , Vasile, chiar la intrarea în “oficiu” :

- Lasă asta deocamdată şi vină-ncoa!... Să pui un panou, că uite ce faci!... Şi-mi arată urmele de mizerie lăsate de roata de cauciuc a roabei pe şapa de ciment de la intrarea în “oficiu”. ‘Măi, să fie !’ oftez eu în mine şi-l urmez pe “şefu’ ” în alt apartament, tot la parter.

Îmi arată sus, într-un colţ de cameră, o spărtură începută în beton armat. Cu câteva zeci de centimetri mai jos înţepa un burlan de tablă, probabil pentru hotă.

- Te ridici cu spărtura până la cinci centimetri de grindă… Uite, aici ai picamărul şi flexul… Uite cheia, schimbă-i discul… Când nu mai ai ce face mergi ‘napoi la piastrele… Şi-a plecat.

Mă uit la picamer, mă uit la flex... Nu văd prin apropierea “spărturii” pe care trebuia s-o fac nici o priză. Nu am mai pus în viaţa mea mâna pe aşa utilaje, dar cum să-i fi zis şefului ?!

Îl caut iar pe Mihai. Îi spun despre noua mea mare “misiune” şi-l rog să mă ajute s-o încep. Îmi dă cablul care alimenta betoniera undeva în curte şi îl trag în apartament. Vine şi el. Îi spun că trebuie schimbat şi discul la flex. Se uită, încearcă cheia, însă abandonează: “Piuliţa-i înţepenită, sau merge cu asta…” şi pleacă. Îmi dau seama că va reveni să mă ajute. Pun cablul picamărului în priză şi, mai mult pe bâjbâite, reuşesc să văd cum funcţionează. Mă urc pe schelă şi încerc cu picamărul în beton. Urgie… Încet-încet deprind cam ce am de făcut. Mă zgâlţâie din toate mădularele. Încep să se desprindă bucăţele de beton. Simt că-s mare!... Mă duc să-mi schimb tricoul ud de pe mine şi de la cărat piastrele dar mai ales de aici, de la picamăr. Îmi iau cămaşa pe care am lăsat-o afară, pe bicicleta lui Mihai (acolo unde l-am aşteptat pe Andrea şi unde am făcut cunoştinţă cu “şefu’ ” Vasile).

Urc pe schelă şi-mi reiau activitatea. Picamărul duduie sacadat zdruncinându-mă din toate încheieturile. Când şi când se desprind bucăţi mici din betonul armat. Transpiraţia îmi curge şiroaie şi pe faţă şi pe spinare. Trebuie sa-mi păzesc ochii de scântei şi de pietricelele de beton.

Mă simt fericit şi mândru de mine. Intră Mihai cu nişte scule în mână. Se uită la mine şi râde:

— Ai vrut Italie !...

Îmi schimbă discul şi pleacă.

Continui să mă “lupt” cu picamărul si betonul. Transpir. Ar trebui să schimb şi cămaşa. Iar sunt mândru de mine! Fac o scurtă pauză şi-mi arunc privirea pe geamul deschis. În curte sunt câţiva oameni. Printre ei se află şi bărbatul cu barbişon.

Cred tot mai tare că e Andrea. Nu mi-a făcut o primă impresie plăcută. Dar din expresia feţei sale am intuit aceeaşi antipatie a lui faţă de mine.

Dau cu picamărul mai abitir. Gaura s-a mai mărit.

Între timp în apartament a venit şi Cătălin. Avea şi el treabă pe acolo.

Apoi a intrat pe uşă italianul din echipă. Îl văzusem dimineaţă, la intrare. El sosise primul. Cătălin mi-a zis: “Ăsta-i Giovani… “ Un bărbat scund, îndesat, brunet, cu o faţă inexpresivă, ca mulţi alţi italieni pe care îi văzusem.

Mi-a adresat câteva cuvinte dar n-am înţeles nimic. Cătălin mi-a zis să iau “marteletul” şi să merg cu italianul. M-am uitat tâmp şi Cătălin mi-a arătat să iau picamărul. L-am urmat pe italian în curte, cu picamărul, adică cu “marteletul”. I l-am dat bărbatului cu barbişon, adică lui Andrea. Acum eram sigur. Fără vorbe. Acesta încercă să scoată dornul. S-a fript la mână. M-am bucurat. M-am bucurat şi mă lăudam în sinea mea că l-am folosit intens, “vede şi el că nu am stat degeaba…”. Mi-am zis să sar eu să-l desfac, cu riscul de a mă arde dar tot atunci m-am gândit că poate nu trebuie să mă arunc prea tare. Poate că deranjez…şi…nici nu ştiam cum se scoate dornul…

Andrea a luat un şerveţel, s-a folosit de el şi a scos dornul. S-a uitat şi la acesta şi la picamăr, apoi le-a montat la loc. “Poate nu-l exploatez ca lumea, poate l-am solicitat prea tare…” gândesc eu, stând stingher în preajmă. Giovani ia marteletul, vorbeşte ceva cu Andrea şi-l pune lângă camionetă.

Mai stau câteva momente. Nimeni nu mă băga în seamă. Mă retrag uşor, întâi cu spatele, apoi mă întorc şi plec la locul meu de muncă. Fără martelet. “O să lucrez cu flexu;, tai sârmele… Da’ cum ?!.... Văd eu cum!...”

În holul apartamentului mă ajunge Giovani. Iar vorbeşte ceva, iar nu înteleg mai nimic. Cătălin îmi spune că trebuie să merg cu italianul să luăm nişte materiale de nu ştiu unde şi să lucrez împreună cu el. O să mă aducă mai târziu înapoi. Să-mi iau şi mâncarea cu mine. Îl urmez pe Giovani, disciplinat, cu dorinţa de a intui cu ce-i pot fi de folos. Îmi arată că trebuie să luăm două panouri de schelă. Erau întinse pe jos în coridor. Mă aplec imediat să iau unul. Îmi face semn că nu de acolo. Am înţeles: “Astea sunt necesare aici!” Îl urmez pe scări, la etaj. Am pus în camionetă panourile, doi suporţi metalici pentru schelă şi nişte scule.

Nu am văzut picamărul nici în cabină, nici în lada caroseriei. Mi-am luat şi punga cu mâncare apoi am urcat în cabină iar Giovani a scos camioneta din curte. Repede, s-a dat jos şi a închis poarta cu un lacăt, cheia punând-o undeva după gard, agăţată într-un cui.

Gândesc: “Trebuia să inchid eu poarta!”. Da’ nu ştiam cum şi nici unde să pun cheia… Giovani a pornit camioneta. Şi-a pus centura. Mi-o pun şi eu. “Ar fi trebuit să mi-o pun înainte!” Mă frământă iar că n-am văzut picamărul. “În ladă sigur nu era!” . Mă uit discret prin cabină. Sunt două cutii dar nu cred că a încăput picamărul în vreuna. “Da’ poate nu trebuia să-l ia…” gândesc eu cu îndoială. Şi cum să-l întreb? Am uitat şi cum îi zice… Giovani conduce degajat.

Vorbeşte la telefon, opreşte la semafoare. Îşi aprinde o ţigară. Aş fuma şi eu o ţigară “şi cu ochii !”… Cât am lucrat n-am fumat: “Să fac impresie bună !” Rup câteva vorbe stâlcite, nici româneşti dar nici italieneşti, îi arăt pachetul de ţigări şi Giovani încuviinţează că pot să iau. Aprind ţigara, fumul umple cabina. La el geamul e deschis. Nici nu ştiu cum să procedez. Dau geamul în jos, iese fumul, dar se face curent. Îl închid la loc şi-l deschid câte un pic, numai din când în când, pentru a scruma şi atunci expir şi fumul afară. Pe ‘şestache’ toate, poate Giovani nu bagă de seamă…

Deodată opreşte maşina. Se uită în stânga, în dreapta, în spate pe geamul care dă spre lada caroseriei.

- Martelet!?... Şi mai bodogăneşte ceva.

Înţeleg că l-a uitat şi că ne întoarcem să-l luăm. Fac şi eu o mimică prostănacă, un amestec de neputinţă de comunicare şi părere de rău că nu l-am atenţionat chiar la ieşirea din şantier, chiar dacă am sesizat ceva.

Întoarce maşina. “Semn rău!..” - gândesc. În astfel de situaţii sunt destul de superstiţios. “Da’ nu pentru mine, poate” - mai gândesc. Şi autocamioneta opreşte în faţa porţii şantierului. Sar repede din cabină, fără să mai aibă Giovani timp să coboare. Ştiu ce am de făcut. “Aduc marteletul!”. Giovani încuviinţează din priviri să mă duc.

Deschid poarta cu cheia de pe cuiul din gard şi-ntr-o fugă mă duc spre locul unde credeam eu că ar trebui să fie picamărul. Cu inima cât un purice că nu-l voi găsi, mă îndrept înspre acolo. Răsuflu uşurat. Era acolo. Revin tot în fugă la maşină. Văd pe faţa lui Giovani că am rezolvat problema. “Unde să-l pun, în cabină sau în ladă ?!...”. Din privirea lui înţeleg că în lada camionetei. Îl pun cu grijă, închid repede poarta, pun cheia la locul ei şi urc în cabină. Trag portiera şi, bineînţeles, îmi pun imediat centura. Răsuflu uşurat. Giovani porneşte camioneta. Am sentimentul datoriei îndeplinite. Aş aprinde o ţigară. “Prea mult, poate forţez nota…” Şi încerc să memorez traseul… “dacă m-aş întoarce pe jos oare m-aş descurca?!”. Clădiri mai deosebite, magazine, terase, străzi, intersecţii, semafoare, toate într-un mare vacarm de maşini şi oameni. După o bucată de drum mi s-au amestecat toate în minte. Îmi dau sema că nu mai ştiu nimic. Abandonez. Mă las dus de maşina şofată de acelaşi Giovani sigur pe toate. “Tot el o să mă aducă ‘napoi.”

Am mai luat pe traseu de la un depozit de materiale de construcţii vreo patru cutii de carton cu nu ştiu ce în ele. Giovani a fost înăuntru, a comandat , a plătit. Eu le-am cărat şi le-am pus în maşină. Ne-am continuat drumul spre destinaţie.

Giovani a încetinit. Nici nu se putea circula altfel. Am intrat pe o alee îngustă, am trecut pe lângă un grup de vreo câţiva zeci de chinezi şi imediat am oprit pe o platformă, lângă o clădire. Una impunătoare, modernă, proaspăt construită. Avea vreo şase etaje şi ferestre mari. Termopane. Mi-am zis, şi aveam să constat că nu greşesc, că era un complex comercial chinezesc. Opreşte camioneta. Giovani coboară. Cobor şi eu. Ne întâmpină un tânăr îmbrăcat în haine de lucru. Vorbesc. Giovani îi prezintă ce a adus în lada camionetei. Vorbesc în italiană. Mă uit la tânăr şi-l recunosc.

Dimineaţă, când căram piastrele cu roaba, mi-a cerut un foc. Cătălin mi-a spus atunci că-i Ady. Era unul dintre românii care lucrau pe şantierul lui Andrea.

Ne-am urcat toţi trei în maşină şi-am pornit pe lângă clădire. Ne-am oprit într-un loc unde un intrând ca un gang ducea la o scară verticală, din schelet metalic. Urca vertical pe lângă zidul clădirii, cu scara în rotire elicoidală. La fiecare nivel era o platformă metalică ce da printr-o uşă înăuntru. Aveam să număr treptele un pic mai târziu. Cu aproximaţia de rigoare, cam o sută…

Am descărcat materialele, inclusiv marteletul. “La uşa aia trebuie să ajungem!...” şi îmi arătă o uşă deschisă, la ultimul etaj. Am înţeles. Aveam o lucrare aici. Alta decât cea de pe şantier. Ady era şeful punctului de lucru şi eu eram echipa.

- Trebuie duse astea sus, nu ? îmi întreb eu ‘şefu’’, care mă asigură că da.

Apuc şi eu ce pot şi-o iau în sus pe scară. Roată, roată, mă uit în sus. Văd numai grilajul metalic şi scările care dispar şi iar apar din rotirea lor elicoidală. Sunt de culoarea aluminiului. Mă ameţesc. Mă opresc şi mă uit în jos. Aceeaşi senzaţie de ameţeală. Cel mai bine mă simt când arunc ochii în afară, peste balustradă, spre maşină. Giovani şi Ady au luat şi ei câte ceva şi urcă agale. Eu am ajuns sus, pe ultima platformă. Gâfâi. Îmi trag sufletul şi intru pe uşă în interiorul clădirii. O încăpere imensă, cât un teren de fotbal, cu stâlpi interiori, cu pereţi despărţitori şi fel de fel de panouri şi tablouri, cu aparatură electronică, şi altele câte şi mai câte. Las chiar la intrare ce-am adus şi cobor la maşină după alte lucruri. Am făcut încă trei drumuri sus-jos. Ady discuta sus cu Giovani. Măsurau, chibzuiau. La a patra urcare simţeam că nu mai pot să ridic “cramponii”. Mi i-a dat Mihai duminică seara. A zis că nu mă primesc cu adidaşi pe şantier. Aceşti “cramponi” aveau talpa mai groasă şi bombeul îmbrăcat în tablă ca să nu-ţi intre cuie în talpă. Erau mult mai grei şi mai puţin flexibili. Mi i-a dat fiindcă lui îi erau mici, îl strângeau. A lucrat numai o zi cu ei. Mie îmi erau cu două numre mai mari, dar am strâns bine şireturile şi erau O.K. Urma să-i dau 15 euro pe ei. Un chilipir. El dăduse vreo 25.

Mi i-a văzut dimineaţă şi şefu’ Vasile:

- Uite, s-a dotat si cu cramponi !... a remarcat uitându-se la picioarele mele. N-am sesizat dacă în zeflemea sau cu simţul şefului care are grijă de subalterni… Oricum i-am răspuns că-i am de la “Mişu”, că lui îi sunt mici.

Giovani a plecat. Am rămas în imensitatea aceea de cameră numai cu Ady.

Mi-era sete. Pachet cu mâncare îmi luasem, dar apă nu. Ady mi-a arătat baia. Era foarte modernă, situată undeva la mijlocul acelei încăperei vaste. Ady a apăsat pe robinet, a dat drumul la apă şi a plecat. Am băut un pic. Era albă la culoare, parcă ar fi fost cu clor, caldă şi rea la gust. Am vrut s-o opresc. N-am găsit nicio modalitate. Am încercat să răsucesc mânerul curbat al robinetului, să-l trag, să-l apăs. Nimic! Intrasem oarecum în panică. Nu puteam să plec, să las aşa apa să curgă, putea să se facă inundaţie. Chiuveta era pe un sfert cu apă. Nu se golea prea bine, cred că era şi înfundată. Pe Ady îmi era jenă să-l întreb. Am mai răsucit eu mânerul, fără ca acesta să cedeze, dar deodată apa s-a oprit. Am zis că-i bine. Şi apăs şi eu ca Ady. Iar curge apa la robinet şi iar nu pot s-o opresc. “Dracu’ m-a pus…” O las aşa şi dau să plec. Iar s-a oprit. Mi-a zis mai târziu Ady că “robinetu-i cu temporizator !”.

Mi-a arătat ce aveam de făcut. Trebuia să facem nişte găuri rotunde în perete, la vreo doi metri înălţime. Pe acolo trebuia să scoatem scurgerea apei de pe acoperiş, roată, la toată clădirea, pe lângă pereţi, în afară. Acum apa colectată din ploi curgea prin conducte interioare, care traversau de sus în jos toate nivelele, inclusiv sala de cinematograf situată la etajul de sub noi. Bineînteles, zgomotul apei deranja spectatorii. Mă gândeam la situaţiile întâlnite frecvent la noi, când după cei care asfaltează frumos străzile vin alţii cu picamere şi găuresc pentru a înlocui nu ştiu ce conducte sau cabluri. “Se întâmplă şi la case mai mari”…

Două din aceste găuri, de o parte şi alta a uşii pe unde aveam noi acces erau deja însemnate cu creionul pe perete. Ady studiază problema. Înainte o fi discutat pe larg cu Andrea. Este în temă. Eu nu mă implic deloc la acest capitol . “Sunt eu subinginer, da’ nu în construcţii, sunt TCM-ist…”

- Să începem. Să facem măcar o gaură până la pauză… Dacă vine Andrea să vadă că am făcut ceva.

Tresar. Ştie Ady ce ştie !

Schimbăm dornul marteletului cu un cap de freză. Mă urc pe un scaun şi bag freza marteletului în acţiune pe semnul făcut cu creionul de Ady. Acum eram meseriaş! După ce pătrunde câţiva centimetri, rotund, după profilul şi dimensiunea ţevii care urma să treacă prin acea gaură, marteletul sare afară. Am dat de bolţarii zidului. Prin tencuială a mers, dar mai departe nu. A încercat şi Ady. Nu merge.

Îmi dau cu părerea:

- Să dăm cu dornul şi să rotunjim după.

Ady a încuviinţat.

- Începe tu, eu mă duc la “mercat” să-mi iau ceva de mâncare… Tu ai?

- Da, mi-am luat de acasă…

Aveam două ouă-ochiuri puse între două felii de pâine.

- Bine, vin imediat… Şi a plecat. Şi a venit imediat. Adică după mai bine de o jumătate de oră. Eu am schimbat din nou capul marteletului. Am montat dornul. Acum ştiam toată tehnologia. Şi-am dat şi gaura prin zid. Destul de greu, dar nu ca dimineaţă pe şantier, în zidul de beton armat. În bolţarii ăştia mergea mai uşor. Doar nervurile dintre ei îmi mai arunca marteletul.

M-am străduit şi mi-a ieşit o gaură destul de rotundă. “Cred că o să-i placă şi lui Ady…” Şi i-a plăcut când a venit. A lăsat jos sacoşa plină cu tot felul de pacheţele şi sticle de suc. A încercat cu o bucată de ţeavă din plastic. A văzut că trece numai bine prin gaură. S-a mai uitat şi pe interior, şi pe exterior.

- Bun!... Se uită la ceasul telefonului mobil.

- 12:40!... La dracu!... Hai să mâncăm….

Pauza era pauză. De la 12 la 13 ! Ia sacoşa şi-mi face semn să-l urmez.

- Rămân aici… zic eu.

El pleacă undeva, în alt capăt al acelei imensităţi de încăpere. Îmi scot pachetul şi mănânc cu poftă.

Se aud paşi pe scări. Era Andrea. Mă scol în picioare. Intră. Se uită la mine. Las jenat pe lângă corp mâna în care aveam pachetul. Am înghiţit cu greu şi discret îmbucătura din gură.

- Ady ?!...

- “Mangeare”… zic eu şi-i arăt cu mâna direcţia în care a mers acesta. Îl strigă şi merge într-acolo. Eu continui să mănânc. “Doar e pauză…” Dar nu mai am aceeaşi poftă…

Revin amândoi. Discută, se uită la gaură. Nu înţeleg ce vorbesc. Oricum Ady îl convinge că-i bine aşa. E stăpân pe situaţie. Fumează. Eu, deplasându-mă câţiva paşi în faţă sau în spate în funcţie de mişcarea lor, păstrând cam aceeaşi distanţă, înghiţeam tot mai stânjenit ultimele îmbucături. Am terminat şi-mi aprind o ţigară. “Doar e pauză…” Nu prea îmi tihneşte nici asta… După ce pleacă Andrea, Ady se întoarce să-şi continue pauza de masă. Mai fumez şi eu o ţigară, dar acum stau jos şi mă bucur de toată savorea ei!...

Şi meditez. “Nu o să-mi dea mie chiar de la început 8 sau 7 euro pe oră, ca lui Mihai şi celorlalţi… Da’s buni şi 5… 50 pe zi… 275 pe săptămână… 4 săptămâni… 1100… 200 chiria şi celelalte cheltuieli, vreo 300 mâncarea cu tot cu ţigări… Hai maxim 350! Tot mai rămân 550 să trimit acasă… 19- 20 de milioane… Anul trecut la şcoală, ca profesor, câştigam un pic mai mult de 6 milioane… Bun!... Excelent… La primul salariu o să le trimit fiecăruia şi câte o mică atenţie… Poate câte un telefon mobil… Lenuţei unul cum i-a luat Mihai neveste-sii… Şi un parfum! Lui Cosmin şi câţiva bani… Şi le pun în pachet şi poza pe care mi-a făcut-o Cătălin cu telefonul lui lângă catedrala din DOMO… Ce catedrală!... Cea mai mare din Europa, cum au zis Cătălin şi Mihai… să o arate şi la alţii.. Pe verso o să scriu ca-n cântec:«Nu mor caii când vor câinii/ Nici câinii când vor stăpânii!...» Care-s caii, care-s câinii, cine-s stăpânii?! Ştiu eu?…“ Mă întrerupe Ady:

- Gata? ... Continuăm?...

- Da, sigur… Am terminat…

Mă ridic, iau marteletul şi trec la a doua gaură. Ady s-a pierdut undeva printre nişele încăperii. Trebuia să studieze şi să plănuiască pentru următoarele găuri. A revenit şi Giovani. A adus o camionetă plină cu ţevi de plastic şi coturi pentru îmbinare. Am mers să le descărcăm. Fiecare luam câte două ţevi odată şi le duceam lângă scara metalică. Ady a luat trei odată.

- E greu cu trei… zic eu. Şi într-adevăr, nu prea putea să le ţină pe toate. Nu că erau grele, dar era incomod, se răsuceau. Am descărcat împreună ţevile, tot câte două.

Giovani a plecat iar noi am luat câte două ţevi şi-am urcat scările. Când am ajuns sus Ady mi-a zis că el merge să continue la găurit, să car eu. Am fost de accord. “Normal, doar nu o să mă duc eu să găuresc şi el să care!...”

Am făcut vreo două drumuri cu câte două ţevi şi câte un cot. Grămada de jos rămânea parcă neatinsă. Am făcut nişte calcule aproximative. Trebuia să fac peste 40 de curse. Deja îmi tremurau genunchii. Am hotărât să eficientizez munca. Luam câte trei ţevi odată şi câte un cot. După vreo două curse nu mai aveam probleme cu manipularea lor, le stăpâneam. Se mai răsuceau când schimbam sensul scărilor pe platformele de la fiecare etaj, dar treaba mergea. În schimb picioarele îmi deveneau de plumb, tot mai grele. La coborâre era cum era, dar când urcam, pe la etajul trei-patru simţeam că nu mai pot să le ridic. Au apărut în zonă şi doi chinezi. Eu mi-am continuat activitatea. Cred că ei erau beneficiarii. Chiar m-au întrebat ceva. În italiană. Ce-am înţeles eu: ‘de ce nu trăgeam ţevile cu o funie sus? ar fi mai uşor’. N-am ştiut să răspund. De întrebat l-am întrebat şi eu acelaşi lucru pe Ady, care mi-a replicat ”de unde aşa o funie de lungă ?!...”.

Şi m-au mai întrebat chinezii câţi suntem. Am răspuns că doi. Şi eram noi doi, dar cred că ei s-au referit la câţi cărăm ţevile pe scări iar eu am minţit. Dar mi-a părut şi mai rău că n-am spus că suntem trei sau chiar mai mulţi, să concluzioneze că nu vom tergiversa prea mult lucrarea…

Când mai aveam vreo opt ţevi, a coborât şi Ady. Credeam că vine să mă ajute. I-am şi zis:

- Dacă pun scările cap la cap, la câte drumuri am făcut, cred că ajungeam la Dumnezeu!...

- Chiar la Dumnezeu ? mi-a replicat şters.

S-a întors peste câteva minute, fără să ia măcar o ţeavă sub braţ, deşi avea mâinile libere. A urcat şi şi-a continuat activitatea lui. La penultima urcare simţeam că mi se taie respiraţia. Mă gândeam că “ce bine ar fi să vină acum Andrea în urma mea, să vadă ce ispravă fac..” Grămada de ţevi se mutase sus! Dar n-a venit. Am terminat. Băusem în acest timp vreo trei litri de apă de la chiuveta buclucaşă.

M-am aşezat pe o cutie şi mi-am aprins o ţigară. Îmi tremura între degete. “Pot să fumez acum o ţigară chiar dacă vine şi Andrea…” Se aud paşi de undeva din încăpere. Sar în picioare. Era Ady.

- Am terminat !... zic eu . Vin la găurit ?

- Da, hai că eu am altă treabă.

Nicio remarcă la isprava mea. Nici măcar nu mi-a zis să stau să termin ţigara!

Eu găuream şi el măsura, chibzuia, aşeza o ţeavă metalică... Ştia el ce are de făcut!

Apare Andrea. Lângă grămada de ţevi pe care am cărat-o eu. N-o bagă în seamă. Gâfâie. Îl cheamă pe Ady şi iar discută. Eu continui să lucrez cu picamărul.

- Lasă un pic!... îmi zice Ady. Încetez. “E prea mult zgomot... Îl deranjează pe Andrea… Nu se aud, nu se înţeleg… Sau poate schimbă planul, găurim în altă parte?!… Aştept până pleacă Andrea”

Îmi caut altă activitate. Nu prea am ce face dar trebuie să dau impresia că fac ceva. Mă uit pe sus, mă uit la un tablou electric. Mut un patent. Duc scaunul dintr-o parte în alta. Timpul trece extrem de greu. Andrea parcă nu mai are de gând să plece. Au dispărut undeva după un colţ. Răsuflu uşurat. Iar apare. Iau şurubelniţa, mă uit la picamăr, îl examinez. În sfârşit pleacă!

Aştept să vină Ady, să văd dacă pot continua sau trebuie să facem găurile în alt loc.

- Poţi continua!

- Tot aici ?... E bine aici ?...

- Sigur…

El pleacă la ale lui, eu termin de făcut gaura. Apoi mă mut la alta şi la alta. La un moment dat, la una din găuri, picamărul împinge o jumătate de bolţar care dă gata-gata să cadă. Mă opresc. Până acum au mai căzut jos şi în afara clădirii bucăţi de materiale, dar mici. Fără vreun pericol. Îl strig pe Ady şi-i explic noua situaţie. Ia el picamărul şi găureşte cu dezinvoltură. Bucata de bolţar cade în afară. “Treaba lui, el e şefu’ , el a făcut…” Glumesc :

- Dacă a căzut în capul cuiva ?!... Poate omorâm vreun chinez!...

Ady râde sigur pe el:

- Mai sunt vreo 500…

Am terminat de găurit. A mai rămas una singură de făcut. Ady încă nu-i sigur dacă acolo unde a făcut semnul sau în altă parte. Va hotărî mâine!

Mătur materialele căzute de la găurile date şi le car jos cu două găleţi. Din nou pe scările metalice...

Mutăm două ţevi şi un cot chiar la intrarea în încăpere, să vedem cum se potrivesc:

- E bine… concluzionează Ady. Gata, închidem aici şi rămâne pe mâine. E aproape 19:00. Şi stinge luminile.

Eu nu prea ştiu ce am de făcut a doua zi. Merg întâi la şantier sau direct aici, la complexul chinezesc? “Aici nu cred că am să nimeresc singur… Dar, mă descurc…”

Îl întreb:

- Vin şi eu direct aici ?

Ady este destul de stânjenit. După o pauză îmi răspunde cu întreruperi:

- Ştii, mi-e ruşine să-ţi zic… Matale eşti om bătrân… Andrea mi-a zis… I-am spus că nu mă bag… Mi-a spus că el n-are mărunt… Să-ţi dau eu 50 euro... şi să nu mai vii mâine. Să rămâii acasă…

Am îngheţat. Parcă m-a pocnit o bâtă în cap. N-aveam aer. Abia am îngânat:

- Cum adică ?...

- Nu i-a plăcut de tine…

Răbufnesc:

- Da’ ce dracu’ a vrut să-i mai fac ?!... Ţi-a plăcut cum am lucrat azi ?!...

- Eu n-am nimic… El a zis… A spus că nu i-a plăcut de tine de dimineaţă… Eu i-am zis să te mai lase 2-3 zile, poate te dai…

- Da’ ce n-am făcut bine ?!... Trebuia să car cu roaba răsturnată ?! N-am cărat toate materialele? Am dat găuri… ce dracu’ trebuia să mai fac? N-am stat, n-am tras chiulul! Nu înţeleg!

- Nu ştiu… A zis că vrea “mână făcută”… Eu n-am bani. Îi dau telefon lui Mişu şi-i zic…

- Da’ eu nu mă duc acasă?! Mă întâlnesc eu cu el şi-i spun!

Mă simt epuizat. Nu atât fizic, cât mai mult nervos. Plecăm la autobuz. În staţie fumăm din ţigările lui. Ady se gândeşte la ale sale. Poate la ce va face mâine la serviciu... Eu mă gândesc la ale mele. Nu pricep în ruptul capului cum el, Andrea, patronul, care m-a văzut în cursul zilei doar în trei rânduri în momente de activitate, a concluzionat că nu-s bun. Eu cred că am făcut cel puţin tot atât cât au făcut alţi colegi de-ai mei! Colegi de o zi… Cade cerul pe mine! Ce-o să zică Mihai ? Ce-o să gândească el? Că nu-s de nimica… Îmi sună în cap vorbele lui, spuse acum câteva zile ca o seceră care îmi tăia răsuflarea: “Crezi că-n Italia sunt câini cu colaci-n coadă ?!...”

Într-adevăr, n-am văzut nici un câine cu colac în coadă! Câtă dreptate avea! Dar câini am văzut şi aici în Italia. De toate naţiile… Dar nici unul nu avea coadă.. N-avea coadă pe care să stea agăţat colacul, dar nici din care să mişte a prietenie, a dragoste, aşa cum făceau câinii adevăraţi, cei pe care-i aveam acasă. Cei care se gudură prietenos când şi tu le arăţi prietenie…

Ce-o să zică nevastă-mea?... Ce-o să gândească băieţii mei?... N-am fost în stare de nimic… După ce alţii s-au zbătut pentu mine, eu n-am fost câtuşi de puţin în stare să arăt că pot face ceva… Toate mi se învălmăşesc în cap… Nici nu ştiu când a venit autobuzul. Mă simţeam ca teleghidat. Ady a urcat; am urcat şi eu. Am mers câteva staţii,nici n-am compostat biletu. Am coborât.

În jurul meu lumea fremăta. Mi se părea că toţi erau mulţumiţi de ziua care era pe sfârşite…

Mai aveam în buzunar exact 1,70 euro . Am intrat în tutungerie, am luat un pachet mic de ţigări şi am aprins una, deşi nu-mi place să fumez pe stradă. M-am îndreptat spre casă



Dostları ilə paylaş:
  1   2   3
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə