Un român prin Italia Sărmane muribund ce te căieşti
Yüklə 326,83 Kb.
|
| … Corindoni 51…
În bucătărie mâncau Cătălin şi Ionuţ. Erau gălăgioşi ca de obicei. Obosiţi după muncă dar mulţumiţi şi plini de sine. Mă-ntreabă cum a fost. Le-am răspuns că nu bine şi că “Andrea nu mă mai vrea…”. N-am mai aşteptat reacţia lor. Am plecat spre camera lui Mihai. Am bătut la uşă. Tocmai făcuse duşul zilnic după ziua de muncă. Întins pe pat numai în slip, se uita la televizor. Se răcorea din nelipsita cutie de carton de-un litru, cu vin. - Salut… zic eu moale. - Salut! Ce faci, tinere? - Fac pe dracu’!... Se uită la mine, dar nu prea mirat. “Mi-a zis el că-n Italia nu umblă câinii cu colaci în coadă…” - Nu i-a plăcut de mine. Mâine nu mai merg la lucru. Şi i-am povestit succint discuţia cu Ady… N-am mai mâncat nimic în seara aceea. Am fumat vreo câteva ţigări. I-am povestit şi Iuliei, chiar dacă ştia deja de la Mihai. Nici de dormit nu prea am putut. M-am zvârcolit toată noaptea . A doua zi m-am dus la arabi, la telefoane. Greu, tare greu! Mai greu ca oricând. Şi ce bucuros trebuie să fii când vorbeşti, chiar şi la telefon, cu cei dragi de acasă... Dar eu... eu trebuie să dau un telefon acasă la nici trei zile după acea veste plină de bucurie şi speranţă… Acum trebuie să le spun că totul s-a terminat. Am vrut să amân momentul dar nu puteam să-i las cu iluzii deşarte. Nu era drept!... Chinuitor era acest drum. Abia îmi trăgeam picioarele şi sufletul. La fiecare mişcare simţeam în toţi muşchii junghiuri dureroase ca nişte cuţite înfipte des, des ca toate scările puse cap la cap. Ca toate scările pe care le-am urcat şi coborât cu o zi înainte. În coşul pieptului simţeam că am un cuţit înfipt până-n suflet. Aş fi vrut să ajung la telefon cât mai târziu sau să nu mai ajung niciodată. Dar am ajuns! Intru în cabină, iau receptorul şi scot fiţuica cu telefoane utile. Îmi pun ochelarii şi formez numărul… Numărul de pe celularul neveste-mii… Sună ! Mă furnică tot corpul. Nici nu ştiu cum voi începe. - Da ? - Salut!... I-am recunoscut vocea. Era aceeaşi, dragă mie, poate un pic tremurată. - Da’ nu eşti la lucru ? Nu era răutate în întrebarea ei. Nici măcar prea multă mirare. Semăna mai mult cu acceptarea a ceva rău ce trebuia să se întâmple. Aveam aceeaşi stare sufletească, un amestec al neputinţei mele şi a agresivităţii vieţii, ca atunci când, sunând-o pe Lenţa (sora cumnatei mele), îmi răspundea robotul. O voce feminină, inflexibilă şi fără menajamente: “UIND!...” Se întâmpla acum patru săptămâni în regiunea Calabria, oraşul Paula, la peste 2500 km de-ai mei. Şi nici atunci nu mai aveam de lucru iar în buzunar aveam mai puţin de 5euro… Şi aveam nevoie de ajutorul cuiva şi robotul îmi răspundea sec: “UIND!...”. Adică linia telefonică pe care eu o apelam se termina acolo, la robot… Aş fi vrut sa fiu mai ocolitor în răspuns dar n-am fost în stare. - Ştii, Lenuţa, speranţa moare ultima. La noi, acum, a murit şi speranţa! I-am explicat cum a fost şi ea a priceput. Dar nu cred că a înţeles totul. A rămas să mai aştept câteva zile. Poate se rezolvă pe alte căi, abordate de ea.
Fumul ţigării se ridică în rotocoale spre tavanul bucătăriei, apoi se pierde pe fereastra deschisă… Îl urmăresc cum dispare în zare şi cu ochii minţii ajung departe, departe... în spaţiu şi timp. Acasă… Atunci când am hotărât plecarea mea în Italia… Era sfârşitul unui august măiestuos al anului 2006… - Lenuţa, după masă merg în oraş să mă-ntâlnesc cu individul… Stabilim ultimele detalii. Marius s-a văzut cu el şi a zis să-l caut. - Vezi cum discuţi… Să nu-ţi tragă vreo ţeapă. - N-are cum, nu-i dau nimic înainte. Ne beam cafeaua de dimineaţă în bucătăria de vară, construită din lemn de brad… Băieţii încă dormeau. Prin uşa larg deschisă aerul curat, filtrat şi mirosind încă a verdele verii târzii umplea încăperea şi sufletele noastre. În câmpul meu vizual, prin uşa deschisă, un tablou fascinant de culori şi flori se desfăta până mai sus cu câteva sute de metri, unde linia unduită a orizontului dădea câştig de cauză unui cer albastru-străveziu… Prin curte, găinile şi raţele îşi făceau matinala lor gimnastică de înviorare… Mă pregătisem intens pentru acest eveniment. Din toate punctele de vedere. Cu vreo şase săptămâni în urmă mă operasem de o hernie abdominală, pentru a fi în plenitudinea forţelor fizice în Italia… Vândusem vaca să nu rămână prea multe de făcut acasă… Nevastă-mea, gestionară la un magazin mixt, serviciu care încă trebuia păstrat (cât? până mă aranjez eu…). Băieţii cu ale lor… Cosmin va pleca la facultate la Cluj, iar Elvis cu serviciul lui… distribuitor de pâine pe o Dacia-papuc… Doar are pregătire în domeniu: facultatea de turism-“servicii”!... Am strâns şi bani. Unul peste altul, 350 euro şi vreo trei milioane de lei.
Ne uitam pe terasa plină de tineri gălăgioşi. La o masă, un individ singur, spilcuit. Îmbrăcat cu pantaloni scurţi, dar elegant. Grăsuţ, scund, proaspăt bărbierit şi cu părul tuns îngrijit. Un bărbat la vreo 40 de ani care afişa siguranţă de sine. Fuma preocupat. Pe masă o cafea şi un pachet de “Marllboro”. - Ăsta trebuie să fie… Mergem la el la masă. - Bună ziua… Domnul Hani?! Se uită încruntat la noi: - Da…
- Sunt Vasile… El e băiatul meu. - Da?...
- Salut! Dă mâna cu noi fără să se ridice: Staţi jos…. Luăm loc şi noi. Intrăm direct în subiect. Poimâine, adică joi, dimineaţa, plecarea! 200 de euro drumul. Să-mi fac bagajul cu cele necesare. Nu multe, strictul necesar. Acolo am asigurată cazarea la un hotel. Voi lucra în construcţii. 700-800 de euro pe lună. Cazarea e gratuită, mă interesează doar mâncarea. Nu mă întreabă ce ştiu să fac în construcţii. - Paşaportul îl ai la tine? - Nu, n-am ştiut că-mi trebuie acum… - Îmi trebuie neapărat. Pentru viză… Mâine dimineaţă merg cu toate paşapoartele la Suceava… Şi 10 euro! - Banii îi dau mâine, iar după paşaport pleacă Elvis acum… Cât rămân singur cu el îl servesc cu o bere. Mă refuză iniţial, nu prea consumă băuturi alcoolice… În sfârşit, cedează insistenţelor mele şi acceptă un “Ursus verde”. Vine şi Elvis. Îi dau paşaportul. Imaculat. L-am scos acum câteva zile. “La urgenţă”. Cu taxa aferentă!... Rămâne să ţinem legătura telefonic. - La revedere! - Noroc! Noi ne retragem iar Hani rămâne pe terasă. În drum spre casă intrăm pe la servici’ la nevastă-mea, la magazin. Nu prea e încântată că am dat paşaportul. - Nu miroase a bine… Şi eu începeam să am îndoieli. Dar nu i le destăinuiam şi ei. - Mâine mi-l dă înapoi… A doua zi îl sun pe Hani. Îi solicit o întâlnire pe la amiază, când consider că ar trebui să se întoarcă de la Suceava.. Mi-a zis să-l aştept pe la 14 în centru. În drum trec şi pe la farmacie, de unde cumpăr o sumedenie de medicamente… De vreo cinci sute de mii de lei. Am făcut lista cu nevastă-mea. Antinevralgic, aspirină, pastile pentru stomac, pentru ficat, extraveral şi altele. În caz de nevoie... În Italia medicamentele sunt scumpe şi poate dificil de procurat… Să nu-mi trebuiască… Farmacista stivuieşte medicamentele pe tejghea şi tot marchează în casă. Mă simt stânjenit: - Ştiţi, merg afară, în Italia… - Nu vă faceţi probleme, mulţi procedează la fel… Şi se uită îngăduitoare la mine. La 14 fară vreo 15-20 de minute mă învârt prin centrul mic şi gol al oraşului. Hani nu mai este atât de punctual ca ieri. Cam la un sfert de oră după 14 văd o domnişoară care se îndreaptă, nu prea hotărâtă spre mine. - Domnul Vasile?! - Da. - ...Sunt fata lui Hani… Tata nu poate veni, e bolnav... Nu se simte bine… Spuneţi-mi mie despre ce e vorba… Mă furnică tot corpul. - Vreau să vorbesc personal cu el. E acasă? Fata ezită să-mi răspundă… - Hai la el! Vin cu tine… Am neapărată nevoie de el! Ajungem în faţa unei case mari, vechi, împrejmuită de un gard din fier forjat. - Aşteptaţi aici, mă duc să-l chem… Şi domnişoara dispare în curte. După o aşteptare de câteva minute bune, cu tot mai multe îndoieli în minte, intru şi eu în curte. Fac colţul clădirii şi dau peste două femei în vârstă, aşezate la o masă şi pălăvrăgind destul de tare. Erau de-ale casei. - Vreau să vorbesc puţin cu domnul Hani. - Dar cine sunteţi dumneavoastră? …mă întrebă una dintre ele. - Un… prieten... Bâigui eu. Între timp iese din casă Hani, coborând întrebător cele câteva scări. Nu mai este aşa “fresh” ca ieri. E palid la faţă şi are o zgârietură pe frunte. - Care-i problema? mă întreabă şi, fără a aştepta răspunsul, o ia înainte spre poartă. Îl urmez. Am emoţii. - Ştiţi… am nevoie de paşaport! Se opreşte la portiţa deschisă: - Paşaportul nu-i la mine… N-am mai plecat eu la Suceava. I l-am dat lui Viorel. Cel cu busul ăla negru. El avea să-şi ridice şi paşaportul lui… Cu el mergem… Parcă m-a plesnit o bâtă în cap! De fapt prima ofertă de plecare în Italia am avut-o de la acel Viorel. Şi nu am acceptat-o. Nici eu, nici alţii. Aveam oarecare îndoieli. - Cum? Cu el plecăm?! Cred că Hani a sesizat îngrijorarea mea. - El e cu transportul… De restul mă ocup eu… - Da’ am nevoie acum de paşaport. Trebuie să ataşez o copie la cererea de concediu fără plată, să fiu mai convingător, să pot să plec… Minţeam, dar voiam să recuperez paşaportul. Iar pe moment diplomaţia mi s-a părut mai înţeleaptă decât fermitatea… - Să vină Viorel de la Suceava… Tocmai am zărit busul negru urcând pe o stradă mai sus, printre blocuri. - Uitaţi… tocmai a venit! Se uită într-acolo: - Iau eu legătura cu el!... Aşteaptă-mă la “Oaza”. Vin imediat… - Sper să n-aştept în van! Cobor abătut pe strada cu castani. Am fumat vreo trei ţigări… Într-un sfârşit a apărut şi Hani. Ne aşezăm pe pervazul geamului clădirii. Din interior, din cârciumă, răzbăteau voci de oameni beţi... Hani bagă mâna în buzunar: - Ai adus 10 euro? Taxa… Eu am plătit-o… Gândesc: “Îi mai dau 10 euro?!... Destul m-a păcălit cu paşaportul!...” Ştiam acum sigur că nu se mai plătea nicio taxă. Mă interesasem între timp. Devin mai agresiv, îl iau la pertu… Deja începusem să-l citesc… - Auzi, Hani, taxa nu se mai plăteşte! Îmi dai paşaportul imediat, altfel mă supăr. A început să şovăie. Nu mai era aşa sigur pe el. - Ştii, eu banii i-am dat… Ce încredere pot avea eu în tine? Ca să-ţi rezolv problema mă costă şi pe mine… Şi nici eu nu fac pe degeaba. - Spune-mi cât mă costă! Şi ce-mi garantezi?! Eu nu-ţi dau banii înainte… Iar paşaportul stă la mine. Nu sunt sechestrat acolo… - Dai banii după prima lună de lucru… Dai 300 de euro şi-ţi garantez trei luni… Depinde de tine, cum te descurci. - Bun, rămâne aşa… Dă paşaportul! - Şi ce garanţie am eu? - Cuvântul meu. Discuţia s-a mai lungit puţin, după care mi-a înapoiat paşaportul. Mi s-a părut că am rezolvat nu ştiu ce lucru mare. De fapt am rezolvat ceva ce nici nu trebuia să se fi întâmplat!... - Poţi să dai acum o bere… Şi dau o bere. Intrăm în cârciumă. El ia un “ Ursus verde” iar eu o cafea. Îşi dă drumul la gură. Nu mai este cel de ieri. A făcut aseară o băută cu nişte prieteni, de nu ştie cum a ajuns acasă. Şi câte şi mai câte a povestit, sărind de la un subiect la altul. Nevastă-sa e în Italia, nu s-au văzut de vreo trei ani. Aventuri cu poliţia şi altele. Dar mă asigură că “totu-i O.K.”. Nu prea sunt eu convins de asta, dar rămâne plecarea aşa cum stabilisem. - Diseară îţi dăm un telefon, ori eu ori Viorel. Am plecat acasă. Şi iar n-am vrut să-i dezvălui neveste-mii îndoielile care mă măcinau. Şi nici băieţilor. Ei erau cei mai încrezători în reuşita mea. Am pregătit bagajul cu meticulozitate. Îmrăcăminte de strictă necesitate, lenjerie intimă, cosmetice, mâncare pentru vreo săptămână (mai mult conserve) şi, bineînţeles, punga cu medicamente. - Ţigările le împarţi în amândouă bagajele… Ştii, ai voie numai un cartuş… - Iau vreo două pachete în buzunar… Şi nevastă-mea a împrăştiat în bagaje cele două cartuşe de ţigări “SG”, mai puţin două pachete, pe care le-am luat eu. Am mai sporovăit noi câtva timp. M-a sunat Hani şi mi-a comunicat că Viorel mă ia la ora 7:30, a doua zi, de la magazin de la nevastă-mea. Şi a doua zi, joi, la ora 7:30 eram la magazin. Am venit cu Dacia lui Elvis. M-a condus şi Cosmin… Bagajele le-am lăsat în maşină, “să nu fac prea multă vâlvă, să vadă toată lumea”. Clienţi la magazin nu prea erau, aşa că am stat doar noi patru. De vorbă, de una, de alta, că de! Cine ştie când ne mai vedem?! După vreo oră de aşteptare intru iar la bănuieli. Îl sun pe Hani. Nu ştie nimic. Îi dau telefon lui Viorel. Îmi răspunde nervos. Este încă undeva pe drum între Siret şi Suceava. Trebuie să rezolve cu paşaportul! “Iar?!” Îmi spune să stau liniştit acasă şi să aştept telefonul lui. - Sigur azi? - Sigur, măi omule, dacă-ţi spun… Stai fără grijă! Şi a închis telefonul. Noi ne-am întors acasă. Şi-am stat “fără grijă”. În bucătărie, cu bagajele la uşă. Şi am fumat aproape un pachet de ţigări. Pe la prânz a sunat telefonul. Era Viorel. Să-l aştept în intersecţie la Sporică. Vine imediat! M-am urcat împreună cu băieţii în maşina lui Elvis şi ne-am fiinţat la locul stabilit. Imediat. Iar am lăsat bagajele în maşină şi-am mai fumat vreo două ţigări. Mă uitam spre crâşma lui Sporică: “câte şahuri am jucat aici; cu Liviu, cu Fănică… Cine ştie când va mai fi?!” Şi eram bucuros că nu trecea nimeni pe stradă să dau “explicaţii”. Ce fac, unde merg… Apare şi busul negru… În trombă. Frânează brusc. Un văl de praf ne cuprinde pe toţi trei. Viorel se precipită, de parcă eu aş fi întârziat: - Pune bagajele în spate şi hai, urcă ! Plecăm! Mă conformez imediat. Îmi dau întâlnire cu băieţii “în deal, la magazin la mămica”. Ei vin cu maşina lui Elvis. În bus, pe locul din faţă era nevasta lui Viorel, o tânără blondă, “tăt o viaţă”. În spatele şoferului stătea pe un sfert de scaun un bărbat de vreo 30-40 de ani, obosit, mahmur, şifonat şi la propriu şi la figurat. Îl chema Mihai. La solicitarea mea oprim la magazin. Cobor doar eu. - Nu te încurca, măi omule! îmi strigă Viorel. În magazin iar nu sunt clienţi. Mă bucur. Dar nu mă bucur că mă despart de-ai mei. Ştiu eu pentru cât timp?! Schimbăm câteva vorbe. Dau mâna cu băieţii, îi pup. Nevastă-mea iese de după tejghea. Ne îmbrăţişăm. O pup şi pe ea. Începe să plângă în hohote. Lacrimile mi se urcă imediat şi mie în suflet, ca un fior, până sub pleoape. Mă abţin din greu. Evit gestul de a duce mâna la ochii umezi… - Nu trebuie să plângi… Pa, aveţi grijă de voi! Ies repede din magazin, fără să mă uit în spate… Mă urc în maşină. Viorel demarează în trombă. Îmi şterg ochii. “Zarurile au fost aruncate”. Liniştea este sfârtecată din când în când de zgomotele maşinii, care sare din groapă în groapă. Aproape de intrarea în Siret intervine Mihai. Îi solicită lui Viorel să tragă un pic pe dreapta. - E naşul meu, să-mi iau rămas bun şi… poate îmi dă ceva bani… N-am mai fost pe la el de-o grămadă de timp… Naşu’ lui - un tip solid cu o fizionomie parcă tăiată în piatră, grizonat - fuma pe terasa casei cu etaj, stâlpi de susţinere în stil bizantin şi multe flori în ghivece suspendate cu lanţuri artizanale. Este vameş de-o viaţă. Stă în picioare, nemişcat ca o stâncă, cu o mână în buzunar. Mihai s-a apropiat la vreo doi metri de el şi au schimbat câteva vorbe. S-a întors în maşină, s-a aşezat bleg pe scaun şi deodată l-au podidit lacrimile: - N-are mărunt… Are numai valută şi n-are timp să meargă la “bişniţari” să schimbe… Viorel a demarat din nou. - Şi nu i-ai spus că pleci în Italia şi că n-ai niciun ban? - I-am spus… măcar să-mi împrumute până mă-ntorc… Şi n-a putut să mai spună nimic, mult timp… Din oraş am mai luat doi pasageri cu destinaţia Calabria. Pe Cătălin, un băiat la vreo 23 de ani, înalt, bine legat, blond, cu ochelari de vedere. Este văr cu Viorel. L-a condus la maşină tatăl, emoţionat şi el. Ne cunoşteam. - Şi tu mergi, Vasile? s-a bucurat. - Da… - E bine că sunteţi amândoi… Cel de-al doilea “pasager” era… Cine altul?! Bineînţeles, Hani! Îmbrăcat elegant, la costum, cu o geantă mică de voiaj şi cu ochelari de soare fumurii care îi acopereau jumătate din faţa rotofeie dar şi o parte a zgârieturii cicatrizate deja. Este spre seară. Viorel dă bice maşinii şi ne luăm zborul spre alte zări. Siretul rămâne în urmă. Mai facem o haltă în Suceava, la “Metro”. Viorel şi nevastă-sa au ieşit cu o grămadă de produse alimentare şi sticle de sucuri şi apă minerală. - Le duceţi cuiva anume? Întreb eu naiv. - Nu, sunt pentru drum. Răspunde fără vreo nuanţă în glas Viorel. Pornim din nou la drum. Viorel conduce foarte degajat, ca un adevărat profesionist. Îmi place teribil cum şofează. După câţiva kilometri parcurşi am căpătat încredere totală în el ca şofer. Şi asta era bine; aveam de parcurs aproape 3000 de kilometri. Copilot în dreapta lui, soţia blondă i se potrivea ca o mănuşă. În spatele copilotului vegeta Hani. În spatele acestuia, pe stânga şi pe dreapta maşinii admirau peisajul Mihai şi Cătălin. În spatele lor, pe toate cele trei scaune mă tolăneam eu. Traseul din ţară îl cunoşteam. Nu după mult timp s-a lăsat şi întunericul. N-aveam altceva mai bun de făcut decât să dormitez. Şi aşa, dealtfel, am dormitat aproape tot drumul până la destinaţie. Eram într-un fel de transă continuă. Mă mai trezeam pe la câte un popas şi, bineînţeles în punctele vamale. În această lâncezeală mai ciuleam urechile la frânturi de discuţii din maşină. Mihai se plângea cum cu o seară înainte, fiind la crâşmă, cineva l-a prădat luându-i toţi banii din buzunar. Vreo trei sute de euro pe care-i avea din vânzarea a trei animale. Le vânduse tocmai cu scopul de-a avea bani să plece în Italia. Viorel îl repede: - Te-ai îmbătat ca un porc şi-ai pierdut toţi banii. Ţi-am zis să nu bei că eşti prost… Şi către noi: - L-am luat eu, o să-mi plătească transportul după ce lucrează câteva luni. I-am dat şi haine şi mănâncă cu mine… Mihai este dintr-un sat vecin cu cel al lui Viorel. Nevasta l-a părăsit. Abia a lămurit-o pe maică-sa să rămână cu gospodăria şi vreo două animale. Şi mama lui, ca atâtea alte bătrâne de la ţară, este bolnavă şi uzată de munca de peste ani… Mihai suspină… Dă să aprindă o ţigară, dar izbucneşte Viorel: - Stinge ţigara! Am zis că nu se fumează în maşină! Eşti turc? - Gata, am stins-o… Şi cu băutura gata, am terminat-o… Cătălin şi-a lăsat un serviciu bun. Câştiga la Suceava 8-10 milioane pe lună. Este căsătorit dar a plecat acum în Italia fără să vorbească cu nevastă-sa. Şi-a anunţat doar părinţii şi la serviciu. Vrea să-i demonstreze ceva. Se întoarce la ea numai când are o maşină. Şi nu una oarecare, o limuzină. Şi bani pentru o vilă cu piscină! Lăudabil… Hani ne rezolvă pe noi în Calabria. Poate stă la muncă şi el câteva zile dacă-i convine, după care se întoarce la Roma să se întâlnească cu nevastă-sa, cu care nu se văzuse de câţiva ani buni. A şi sunat-o între timp, din maşină. I-a spus să-l aştepte cu friptură de curcan că el aduce vinul. Frumoasă conversaţie, numai nu ştiu dacă avea şi semnal telefonul. Eram într-o zonă “cam moartă”, în care ceilalţi pasageri s-au plâns de asta. “Eu când mă întorc?... Nu mi-am propus ceva foarte riguros… Mă adaptez în funcţie de situaţie…” Viorel goneşte în noapte. Nu ştiu dacă a închis un ochi cât eu am dormit. Probabil că nu. Fumează şi vorbeşte cu nevastă-sa. Singurele persoane care îşi permit să fumeze în maşină sunt el, copilotul şi din când în când Hani, însă cu apostrofările de rigoare din partea lui Viorel şi cu riposta de pe picior aproape de egalitate a copilotului. Dimineaţa, cu soarele undeva destul de sus, ne găseşte în vama Borş. Coborâm. Sun acasă după ce consult lista cu telefoanele notate: băieţii (Elvis şi Cosmin), Mihai de la Milano, Lenţa din Paula-Calabria, Angelica şi Mirela (cumnatele mele). Sunt numerele de telefon de care cred că aş putea avea nevoie. Îl sun pe Cosmin de pe telefonul neveste-mii. Ea a rămas fără… Îmi răspunde: - Stai că ţi-o dau pe mămica… N-aveam ceva deosebit să le comunic. Am vrut doar să-i salut, să le spun unde sunt şi că “imediat voi rămâne fără semnal. Intru în Ungaria şi ies din sistem. Nu voi mai avea semnal…” M-am bucurat că imediat după aceea m-a sunat o altă cumnată, Mariana. N-a ştiut până azi că plec. Am trecut vama românească fără prea multe probleme. Nici nu prea aveam de ce ... Doar Viorel şi nevastă-sa s-au cam agitat . Erau la a nu ştiu câta ieşire din ţară în decurs de trei luni. Şi nu prea erau în regulă, dar toate se rezolvă cu oameni… Între vama română şi cea ungară, un cârd mare de maşini… Merg greu. Ne omorâm timpul fiecare în felul lui. Pe mine mă frământă faptul că am mai mult de un cartuş de ţigări… Am 13 pachete de “SG” răvăşite printre bagaje. Şi îmi mai fac probleme şi pentru punga cu pastile. “Dacă le consideră de natură euforică... ceva interzis, un fel de droguri?!” Ne convoacă Viorel: - Vreau să iau nişte ţigări de la Shop… LM… 10 cartuşe. Fiecare îmi luaţi câte două şi le dosiţi în bagajele voastre. Ne dă bani potriviţi. Ridicăm din sprâncene. - Nu-s probleme… Şi dacă sunt, le rezolv eu!... Stăm la coadă, fiecare în mână cu suma în euro aferentă pentru două cartuşe. Nici nu vorbim. Plătim ţigările, le luăm şi ne întoarcem la maşină. Luăm bagajele şi căutăm câte un locuşor cât mai discret pentru dosirea acestora. Pe mine mă inspectează, mă îndrumă şi mă ajută soţia blondă a lui Viorel. Le pitim printre haine. Ici-colo apare câte un pachet de SG. - E O.K.! conchide aceasta. Între timp am ajuns la punctul de control. Maşinile erau verificate când mai sever, când mai lejer. Unele “treceau” şi îşi continuau drumul, altele erau trase imediat pe dreapta. Erau cele cu probleme. De obicei ţigări mai multe. Am emoţii. Cred că şi ceilalţi din grup au, mai puţin Mihai, care nici bagaj n-are şi pe deasupra s-a “tranchilizat” cu “o sută” în vama românească… - Ultima! Şi Viorel l-a înţeles şi l-a ajutat. Cu bani. “Dar ultima să fie!” Oprim la punctul de control. La solicitarea vameşului ungur aşezăm genţile jos, lângă maşină. Le deschide iar noi aşteptăm înşiruiţi. Eu sunt pe la mijlocul grupului. Totul pare O.K. Vameşul trece prin faţa noastră. Se opreşte la mine. Prinde de colţul unei cămăşi şi trage uşor în sus. Apare un pachet de SG. Vameşul îşi continuă mişcarea şi mai apare un pachet. Şi încă unul. Se opreşte. Ridică sprânceana la mine a semn de întrebare. Toţi din grup îşi întorc capul către mine… Simt că mă topesc ca un om de omăt într-o zi de iarnă-primăvară însorită. Vameşul îşi iuţeşte mişcările, mai cotrobăie prin bagaj, dă de alte pachete de SG şi iată, şi de cartuşele de LM ale lui Viorel. Se opreşte. Viorel încearcă să intervină, dar nu e în stare să lege prea multe vorbe în această încurcată limbă a pustei. Vameşul spune ceva în ungureşte şi ne arată locul de parcare unde mai sunt “trase” şi alte maşini. Ne conformăm. Viorel trage maşina iar noi ducem bagajele. Le aliniem şi aşteptăm. Vameşul pleacă la birouri. Revine după un timp destul de lung şi-şi reia activitatea de control la alte maşini. De noi parcă a uitat. Starea de nervozitate din grupul nostru este în creştere. Viorel se agită, trânteşte, izbeşte, ameninţă. Bineînţeles, la adresa mea: - De ce ai depăşit numărul de pachete?! Eşti bătrân şi prost! Nu te supăra… V-am spus să aveţi numai câte un cartuş! Se uită iar la mine. Mă simt vinovat. - SG?!! Ţi-am spus că am numai un cartuş... - Da, doar 13 pachete! Izbucneşte iar: - Ştii cât e amenda?... 100 de euro pentru fiecare cartuş în plus… Sau ne întoarce ’napoi… … Şi nu ajungem la timp… Sau ne confiscă maşina... Uite cât timp pierdem! Poate ne ţine până diseară… Mă cuprinde frica. O frică amestecată cu furie. Nu mai apuc să spun nimic. Vine vameşul. Ne ia bagajele pe rând şi le verifică minuţios. Aşează pachetele tot câte zece, adică un cartuş. Fiecare pe categorii de marcă. Ale mele erau unicate: SG! - ruseşti! Când îi vine rândul soţiei lui Viorel, scoate şi aceasta tot câte un pachet, câte un pachet, o grămadă de pachete, din toate buzunarele genţii şi ale poşetei. Şi din buzunarele hainelor de pe ea… Vameşul o întreabă, retoric, ale cui sunt. - Ale mele, zâmbeşte inocent blonda. S-au adunat vreo 12 cartuşe complete. Pune de o parte 6 cartuşe printre care şi SG-urile mele, ia tacticos celelalte 6 cartuşe, toate LM şi se îndreaptă spre birouri. După un timp îl cheamă pe Viorel. El era şoferul! Merge şi nevastă-sa cu el. Se întorc foarte agitaţi. Trebuie să ducă un paşaport la birouri. “Nu înţeleg de ce nu al unuia dintre ei?!... Ce, ei nu au paşapoarte?!... Sau poate fiind proprietarii maşinii se complică problema?...” Se orientează spre paşaportul lui Mihai. După care, tot Viorel: - Nea’ Vasile, îl dăm pe-a’ matale! Matale eşti cu bube!… Am vrut să protestez. Da’ nu zic nimic.“Şi aşa suntem în întârziere, poate se rezolvă mai repede… Ce-o să fie? Ce-o să fie, o să fie!...” - Ia-l pe-al meu! Se duc iar la birouri. Revin după un timp şi mă trimit pe mine. Mă întâmpină un alt vameş, blond, scund, care vorbeşte destul de bine româneşte. Îmi citeşte procesul-verbal de constatare, întocmit pe numele meu şi îmi comunică amenda: 350 de euro! - Banii nu-i plăteşti dumneata, că nu-s ţigările dumitale! Ai înţeles? Semnezi procesul-verbal, dar banii îi dă şoferul. Ale lui şi ale soţiei sale sunt cele mai multe ţigări… Ai înţeles? Nu le dai niciun ban! Eu am înţeles ce aveam de înţeles dar nu ştiam ce se va întâmpla cu paşaportul… - Şi paşaportul? Cum rămâne cu el? Nu o să am probleme după asta la vreo vamă?... Îmi flutură paşaportul: - N-ai treabă cu el, rămâne imaculat… Am răsuflat uşurat şi am semnat. - Trimite şoferul la mine! Mă uit la paşaport… - Rămâne la noi până plăteşte amenda. Viorel face iar crize de nervi la maşină. Mă simt tot mai obosit. Îmi asum toate consecinţele. Aveam în buzunar 350 de euro. Scot 250 şi-i întind: - Suport eu toată amenda. Uite aici 200 de euro pentru transport. Şi mai ţine 50… După ce lucrez în Italia vreo două luni, “decartez” şi restul. - Adică 400, cu tot cu ţigările confiscate. Nu le pun la preţul la care le vindeam acolo, le las la preţul la care le-am cumpărat… “Dea domnul să lucrez... că fac economii şi strâng eu 600 de euro în două-trei luni… Îi dau banii şi scap de bâlci, chit că nu sunt eu vinovat… Nici nu spun acasă… deocamdată. Ce să-şi mai facă griji şi pentru asta?!..” - Da Viorel! Bun aşa.. Da’ nu mai vorbim despre asta că tâmpesc! Du-te şi plăteşte… A plătit, a luat paşaportul şi chitanţa, le-a pus în torpedou şi am plecat. Am intrat în Ungaria. Nici nu ştiu cât e ceasul şi nici nu mă interesează. Cu ai mei nu mai pot comnica. Şi ce să le spun?! “O să vorbesc cu ei când o să ajung la destinaţie…” Busul goneşte cu mult peste sută pe autostrada aglomerată. Viorel, acelaşi bun şofer, fumează îndesat. Hani încă mai trăncăneşte despre întâmplarea din vamă. Adorm. Mă trezesc din când în când. Şi ceilalţi moţăie. Capul le joacă uşor pe umeri într-o parte sau alta, în faţă sau în spate… La volan îl zăresc pe Hani. Viorel fumează în dreapta. Nu mai simt aceeaşi siguranţă! Hani e ca un robot… Capul abia i se ridică deasupra volanului. Cu trupul înţepenit, privirea în faţă, parcă este călare pe o motocicletă în goană maximă. Mâinile îi sunt încleştate pe volan. Şi are şi el viteză. Cred că piciorul i-a înţepenit cu talpa şi cu tot cu acceleraţie undeva sub podeaua maşinii… Are peste 140 km/h! Viorel îl atenţionează: - Ai grijă, las-o mai moale… Hani râde în colţul gurii fără a solicita muşchii încleştaţi ai feţei: - Nu-ţi fă griji, am fost taximetrist o viaţă!... Făcuse câţiva ani, de câteva ori pe zi ruta Siret-Rădăuţi cu o Dacie. Adorm iar. Mă trezeşte deodată larma şi agitaţia din maşină. Nici nu ştiu când m-am ridicat dintre scaune şi m-am aşezat pe unul din ele… Mecanic, m-am scuturat de praf… Eram deja în vama austriacă! Opriţi la punctul de control. Autostrada ducea până acolo apoi se îngusta destul de brusc. Nu erau bariere, erau numai indicatoare ce anunţau vama. Şi după punctul de control autostrada făcea uşor la stânga, în dreapta fiind şiruri de maşini parcate. Viorel aţipise în dreapta. Era şi el obosit! Noi restul moţăiam pe scaune. Numai Mihai, vigilent, mai urmărea traseul. La nu mai mult de o sută de metri de vamă Hani şofa cu peste 140 km/h. Nu a văzut indicatorul. - Vama! a explodat Mihai. Şi atunci Viorel, trezit buimac din mica aţipire, cu sânge rece de mare profesionist, a intervenit fără a-l panica pe Hani şi a reuşit ca până la punctul de control să reducă viteza maşinii la normal. Busul s-a oprit la linia de marcaj… Îngerii au răsuflat uşuraţi şi s-au ridicat spre ceruri cu mâinile goale. A urmat seria de reproşuri a lui Viorel, “temerarul şofer”. Hani era şi mai mic după volan, ca o bilă albă. Vămuirea a fost sumară, nici nu am coborât din maşină. Am pătruns pe teritoriul Austriei. Autostrada curgea sub noi, acum la volan aflându-se Viorel. Călătoria decurgea monoton. Nici nu am sesizat când am trecut din Austria în Italia… Aceleaşi autostrăzi cu tuneluri luminate, cu automobile şi motociclete care mai de care mai fistichii şi mai agresive în trafic. Doar formele de relief se modificau treptat. De la peisaje muntoase feerice, asemănătoare celor de la noi, treceam ca într-o agonie la nişte peisaje aride, cu vegetaţii tot mai sărăcăcioase, parcă murinde. Şi-n tot acest parcurs autostrada nu urca, nu cobora, doar se unduia la stânga sau la dreapta… Monotonia din maşină era spartă din când în când de telefonul lui Viorel, la care el răspundea întotdeauna prompt şi degajat punând la punct detaliile. Deja mă obişnuisem. Au fost mai multe astfel de discuţii în timpul călătoriei. Viorel prezenta “echipajul” cu care va sosi. Adică pe noi. Mihai: “zidar calificat, bun meseriaş”. Cătălin: “lucrător de interioare, fainţar, mozaicar, cu posibilităţi de adaptare ulterioară. Se va mai pune el la punct… «Nea’ Vasile…»”, adică eu: “necalificat, cu perspective…” La celălalt “capăt al firului” se prezentau ofertele pentru fiecare dintre noi. Cu cât ne apropiam de Calabria acestea se tot modificau: cerinţele se înăspreau iar condiţiile la care să ne aşteptăm, inclusiv remuneraţia, se subţiau. Şi toate astea erau analizate în prezenţa noastră plină de interes cu “impresarul” Hani… (a cărui cotă se dilua şi ea odată cu micşorarea distanţei de punctul terminus, Hani devenind la un moment dat “balast”…) Mai facem câteva popasuri pentru recuperarea sumară a şoferului în staţii PECO amenajate cu de toate, inclusiv baruri şi cafenele. Aici până şi eu mai beam câte o cafea micuţă, de un euro. “Periplul” nostru se apropia de sfârşit. Sfârşitul care putea să însemne începutul… Un panou mare de tablă ne anunţa: “Reggio di Calabria”. Era duminică şi era vreme frumoasă şi noi eram obosiţi… Şi unde erau ai noştri?!... Busul negru gonea cu aplombul unui cal care simţea că imediat va ieşi din brazda anevoioasă, nerealizând că la capăt va intra în alta. La fel şi speranţa mea! …Îmi trecea prin minte povestea din anii ’90 a unui prieten din zona Cernăuţiului: Ivan. Îi făcusem o vizită acolo, acasă la el. Locuia într-o comună mare unde avea o gospodărie frumoasă şi îmbelşugată, la care avea mult de muncă împreună cu tânăra lui nevastă şi mama trecută bine de 70 de ani. Aveau şi un băieţel ca un îngeraş. Ivan era paznic la o întreprindere din Cernăuţi iar programul îi permitea să mai facă şi ceva în plus. În fiecare săptămână făcea cu maşina lui un drum la Timişoara într-o afacere foarte profitabilă, cu rochii de mireasă. Grijulie, odată maică-sa i-a spus: - Ivan, ai de toate! Nu mai merge atâta… E aşa de periculos… Dumnezeu o să-ţi dea în continuare! - Ştii mamă, a răspuns Ivan, Dumnezeu o să-mi dea. Dar nu dacă o să stau eu aici în ogradă, cu mâinile încrucişate… Şi… văzând şi eu că Dumnezeu nu mă vizita în ogradă la mine, am plecat să-L caut aiurea… …Şi-am sosit aici, în Grisolia. Busul negru tocmai a intrat într-un orăşel curios şi interesant pentru mine. Casele, majoritatea cu etaj, căţărate pe cele mai înalte forme de relief, erau înghesuite una în alta. Printre ele se strecura drumul într-un urcuş ameţitor, ca pe acoperişul ţuguiat al unei case româneşti de la munte… Am oprit într-o parcare mică în care mai erau vreo trei maşini. - Am ajuns! a decretat Viorel. Luaţi-vă bagajele şi coborâţi! Ne-au întâmpinat doi bărbaţi tineri, solizi, tunşi zero şi îmbrăcaţi în pantaloni scurţi şi tricouri. Erau însoţiţi de două femei tinere pe care le tot confundam. Nu ştiam niciodată care-i a unuia şi care-i a celuilalt. A căruia dintre cei doi fraţi, căci fraţi erau şi semănau şi ei atât de bine încât aveam şi aici probleme. “Care-i Ionel şi care-i Florin?” Pe Ionel îl ştiam de acasă. Era din Siret. Mă cunoştea şi el, aşa că m-am mai liniştit în starea de nesiguranţă creată de necunoscutul din jurul meu. În vacarmul de râsete şi vorbe multe s-au salutat, ne-au salutat şi pe noi… Şi-n acest grup gălăgios, cu bagajele târându-le după noi, am înconjurat câteva clădiri pe străduţe înguste şi-am urcat pe o scară exterioară într-un apartament, la mansardă. Era apartamentul lui Florin. Bineînţeles, în chirie! Printr-un holişor mic, unde am lăsat bagajele claie peste grămadă, am intrat în sufragerie. O încăpere mare. La o masă în mijlocul ei stăteau şi vorbeau în bună dispoziţie alţi doi tineri, băiat şi fată. Pe masă era o sticlă de vin începută şi mai multe pahare, care goale, care cu vin. Eu cu Mihai şi Cătălin am ieşit pe balcon să fumăm câte o ţigară. În sufragerie se vorbea mult şi despre multe, dar mai ales despre noi. Ce ni se poate oferi pentru început… Discuţiile s-au lungit, se mai bea câte un pahar de vin. Se făcuse seară. Prin apartament s-au mai perindat câteva persoane, majoritatea vorbind italiană (mai bine zis un dialect “calabrez”). Eram din ce în ce mai obosit şi mai neîncrezător. Eram aproape sigur că Dumnezeu nu trecuse nici pe acolo. Pentru mine, mai ales… Se vorbea mult şi la telefon - mai ales Florin, când în italiană, când în română… Se mai retrăgeau în dormitor, probabil în cazul unor confesiuni la care noi, adică eu, Mihai şi Cătălin nu aveam acces. Hani era “piesă de mobilier”. Fuma şi doar sporadic mai intra în vorbă… Cu Mihai era clar deja. Va rămâne în apartamentul lui Florin. Va mânca şi va dormi acolo contra-cost. “La preţul pieţei”… Va lucra ca zidar. Avea o lucrare de durată la patronul lui Florin. Fiind destul de liber acolo, trebuia în primul rând să evite băutura. Putea să “servească” doar “câte un pahar-două pe zi…” - Niciun pahar! interveni prompt Mihai. Am venit aici să muncesc, să câştig un ban, nu să beau... Eu şi Cătălin eram acum “puşi la pachet”: făceam un tot. Pe rând am fost repartizaţi în construcţii, la pădure, şi în final la o brutărie. - Vă luaţi bagajele şi mergem! hotărî Viorel uitându-se la mine şi la Cătălin. Mergem cu Ionel. Lăsaţi bagajele la el… Nea’ Vasile, matale vino-ncoa! Şi Viorel a scos o hârtie albă şi un pix, solicitându-mi din priviri să stau la o măsuţă mai retrasă. M-am aşezat, intuind cam ce vrea… Mi-a întins hârtia şi pixul: - Scrie aici că ţi-am împrumutat 600 de euro şi că te obligi să mi-i restitui în două luni… Ştii, trei sute de la vamă şi trei sute comisionul… Gândesc precipitat: “Dacă-mi asigură loc sigur de muncă şi câştig aşa cum mi-a spus, să-mi rămână cinci sute în mână pe lună… Trimit primele luni mai puţin acasă… Câte trei sute… În trei luni pot să-i dau şi scap de beleaua asta… După aia lucrez doar pentru mine…” - Nu, Viorel. N-am să pot aşa… Ţi-i dau în trei luni… Şi nu scriu că mi i-ai împrumutat… Scriu că-ţi datorez… Şi… dă-mi paşaportul! - Nu, paşaportul rămâne la mine până-mi dai banii… Dacă matale te muţi în altă parte?! Intru în panică şi-i replic: - Nu poţi să ţii paşaportul la tine! Tu pleci în ţară… Dacă eu păţesc ceva? Poate-mi trebuie neapărat! Viorel mai lasă din condiţii, vizibil nemulţumit: - Bine... Dai banii în trei luni şi paşaportul rămâne la Florin. Când îi dai ultimii bani, îţi dă el paşaportul… Epuizat, accept. Numai şi numai ca să termin odată cu bâlciul ăsta. Discuţia o purtam destul de discret şi cu voci scăzute, însă nu cred că cei din cameră nu realizau ce se petrece. Nu erau pe dinafară, doar se făceau că au alte preocupări. Încep să scriu… “Până la urma urmei dacă nu e aşa cum mă «angajez» eu, hârtia nici n-are valoare juridică…” - Şi scrie aici ca lumea! întinde Viorel degetul ameninţător spre hârtie. După ce termin de scris “ca lumea”, cu “subsemnatul”, date de stare civilă, suma datorată, semnez şi pun data… nu uit să scriu sub dată “Italia”. Îl cheamă ca martor pe Mihai: - Semnează aici! i-arată cu degetul Viorel. Şi Mihai semnează docil, cu mâna tremurândă (de frică sau de mahmureală? precis nu ştiu)… Acestea fiind făcute, paşaportul meu rămâne la Florin, care îmi face discret cu ochiul. Chitanţa cu amenda plătită şi angajamentul meu de plată rămân la Viorel. Eu şi Cătălin, aproape “dezmembraţi”, ne luăm bagajele şi-l urmăm pe Ionel. Ne urmează nevasta acestuia şi apoi Viorel cu blonda sa. Ultimul e Hani. Părăsim apartamentul de la mansardă. În drum “spre brutărie” las bagajul în apartamentul lui Ionel. Un apartament tot în chirie, la parterul unei clădiri, uşa din stradă dând direct în camera de locuit. Las bagajul numai eu, care mă voi întoarce şi voi dormi la el. Maşina coboară pe străduţele înguste şi parcă mai sinistre acum, când sunt înghiţite de întunericul spart din loc în loc de lumina galben-verzuie a câte unui felinar. Viorel şofează crispat, copilotul blond chicoteşte iar. Ionel vorbeşte la telefon în italiană. Nevastă-sa indică din când în când, la unele intersecţii, direcţia de mers. Chit că nu mai văd aproape nimic (şi nici nu ştiu la ce mi-ar ajuta) eu străpung cu privirea geamul lateral al busului. La intrarea într-un imobil doi indivizi, din care unul vorbea la telefon, fac semne disperate din mână. Viorel trage maşina pe dreapta şi coboară împreună cu Ionel. Se salută cu cei doi şi vorbesc. Vorbesc destul de mult, gesticulează. Mai ales Ionel şi individul cu telefonul. Mă uit cu atenţie înspre ei. “Aici e brutăria, poate se rezolvă şi cu noi, şi gata!…Cam cald în brutărie, da-i bine… Pâinea măcar o am asigurată… Cătălin nu prea vrea, el a rămas montat pe faianţă… Se câştigă mai bine… Las’ că se acomodează el şi aici!” Urcă Viorel cu Ionel, amândoi destul de nervoşi: - Nu se mai poate la brutărie! Deocamdată… Ionel vorbeşte iar la telefon; în româneşte de astă dată. Închide telefonul. - Mergem jos, în Santa Maria! îi face semn lui Viorel. După ce am părăsit orăşelul care a rămas în întuneric cocoţat pe creste, mergem vreo trei-patru kilometri. Ajungem la periferia dezolantă a unei alte localităţi. Busul opreşte la marginea drumului, aproape între trestii. De pe partea opusă, dintre nişte blocuri fără personalitate, apare un individ înalt, deşirat, cu părul vâlvoi. Ionel şi Viorel coboară din nou. Vorbesc. Râd. “E de bine”… Coboară şi Hani. După un timp o solicită şi pe blondă să coboare din maşină. - Hai, mergem câteva minute în apartamentul lui Nelu. - Rămân în maşină, zice aceasta întinzându-se pe scaunul din faţă cu picioarele pe bord. Nu staţi mult! Rămânem mai bine de jumătate de oră numai noi trei acolo, în pustietatea mărginită de trestii, în care vântul şuieră şi-n care, din când în când, se aud foşnete mai ciudate. - Sunt o grămadă de şopârle aici!... spune blonda ca şi când am fi întrebat-o ceva. În sfârşit apar şi cei plecaţi, mai veseli ca înainte, Nelu fiind chiar bine ameţit. În maşină am observat că-i lipsea o ureche. (“Dintr-o încăierare…” am aflat mai târziu de la Ionel). Nu-mi plăcea deloc individul. Se lăuda cu nişte “românaşi proşti” care stau “ca sardelele” într-o singură cameră la el în apartament… Cu banii de la ei plăteşte toată chiria şi-i rămân încă destui pentru el… Poate să tragă nişte chefuri “pe cinste”… După ce-au mai vorbit câtva timp şi-n maşină, Viorel hotărăşte: - Hai să mergem! E târziu. Să rezolvăm şi să ne culcăm şi noi… Nu mai rezist. Porneşte busul şi ni se adresează peste umăr mie şi lui Cătălin: - În sfârşit s-a rezolvat… Mergem un pic mai jos într-o “staţiune de turism”… Ne aşteaptă patronul. Aveţi asigurată masa, cazarea şi, deocamdată, 500 de euro pe lună… Ne abatem de la drumul asfaltat, coborâm pe un platou şi parcăm în faţa unei porţi cu o tăblie sub formă de boltă pe sub care putea trece lejer un camion. Pe tăblia vopsită în albastru scria cu litere mari, roşii: “Majorica Beach – Stabilimento Balneare”. În faţa porţii deschise aştepta un bărbat la vreo 40 de ani. Atletic, nu prea înalt, îmbrăcat elegant, cu pantaloni scurţi şi tricou de culori deschise, cu telefonul agăţat la gât cu o cureluşă, cu brăţară de aur la mână. Coboară mai întâi Ionel şi Nelu “fără ureche” . Discută puţin după care ne cheamă şi pe noi. Nelu face prezentările: - El este Rocco, patronul… De acum cu el discutaţi. Patronul întinde zâmbitor mâna către mine. Mi-o strânge bărbăteşte. Îmi place. Cu politeţe, mă prezint: - Vasile… - Vasile?!... Bravo!... Dă mâna şi cu colegul meu. - Cătălin… A vrut şi patronul să pronunţe numele dar s-a poticnit şi a renunţat: - Bravo!
Nelu ne-a reamintit condiţiile pe care ni le oferă patronul şi ne-a cerut să ne ţinem de treabă. Viorel aproba din cap şi-n final adăugă sub formă de glumă: - Aveţi grijă ce vorbiţi în prezenţa patronului, înţelege toate înjurăturile în româneşte… E rău, are pistol! Patronul a zâmbit şi mi s-a adresat direct, în italiană: - Vasile!... şi din traducerea lui Nelu am înţeles să-mi duc bagajele la rulotă şi să intru în tura de pază de noapte! Mi s-au înmuiat picioarele. Mă simţeam atât de obosit şi locul îmi era total necunoscut. Nu ştiam ce trebuie să fac… Mi-ar fi plăcut să încep de a doua noapte, dar n-am comentat. Dimpotrivă, mi-am adus aminte că am lucrat vreo cinci ani la gardienii publici, ce-i drept mai mult în funcţii de conducere, dar “încă am în mine sânge de gardian!...”. Şi mi-a mai explicat că dimineaţă o să-l ajut la muncă pe Cătălin şi pe “celălalt băiat” care deja era acolo. Asta până la 12:00 când vom servi prânzul iar după aceea eu o să mă culc. Dorm până la masa de seară, mănânc şi reiau programul zilnic. Adică de la început: pază de noapte - muncă - masă - somn - masă - pază de noapte… Ameţesc. - Bene!... Îi explic prin intermediul lui Nelu “fără ureche” că trebuie să mă duc cu Viorel cu maşina să-mi aduc bagajul, apoi intru “în serviciu”. Apare şi “celălalt băiat”. Cam dezordonat, la vreo 35 de ani, cu chelie şi dopuri de vată în urechi. Patronul îi dă nişte sarcini, după care îl întreabă: - Capito, Aurelo? Slugarnic şi precipitat, acesta răspunde piţigăiat: - Si, si! Şi a dispărut în fugă. Mi-am adus bagajele şi de la poartă m-a preluat Aurel. M-a condus la rulota în care eram cazaţi. Un bec murdărit de muşte arunca o lumină slabă în încăperea mobilată cu două paturi de campanie, un şifonier cu două uşi şi o masă improvizată pe aragazul de altădată. La capătul patului ocupat de Aurel funcţiona, când voia, un televizor mare. Ca unul dintre noi să se poată mişca în spaţiul care a mai rămas liber, ceilalţi trebuiau să stea pe paturi. Am împărţit cel de-al doilea pat cu Cătălin: el noaptea, eu ziua. Eu mi-am pus bagajele sub pat, Cătălin fiind primit cu ale lui în dulap de către Aurel, care era “veteranul”. Venise cu vreo săptămână înaintea noastră! Ne povesteşte câte ceva despre staţiune. Mâncăm toţi trei, pe fugă, un pateu de-al meu. Cu biscuiţi, că pâine nu mai aveam. Ne spune, tot pe fugă, şi câte ceva despre el. Este de pe lângă Reghin, a lucrat ca maistru tâmplar mai mulţi ani. Acasă a lăsat-o pe nevastă-sa cu un copil care “intră acum în clasa întâia”. Avea servici’ dar nu prea le ajungeau banii; nevastă-sa nu lucra nicăieri… “cumnata e aici de vreo doi ani, undeva în altă staţiune… la un patron cu care se înţelege bine…” Între timp ea a divorţat. Este sora neveste-sii şi amândouă l-au “tahuit” şi l-au adus în Italia. Şi a încheiat: - Lua-le-ar dracu’! A venit cu mine să-mi prezinte “obiectivul”. Lângă rulota noastră mai era una, acelaşi model, însă mai nouă, cu geamurile intacte şi uşa încuiată bine. - Asta e a patronului… El doarme în clădirea “Restaurantului”. Are acolo un apartament… Pe aici trece numai câteodată. Rar… Arată cu capul într-o parte, tot acolo lângă rulotele noastre: - În cortul ăsta doarme bucătăreasa, Ştefania… Fată faină… da’ rea! Aveţi grijă cu ea. Se are bine cu patronul… Este aici de vreo trei ani. E de pe lângă Vatra Dornei. Frate-su, Ilie, a lucrat şi el aici vreo doi ani… Acum a plecat undeva aproape, pe un şantier. Lucrează pe excavator… El m-a adus aici. Şi ajungem la poarta principală, pe unde am venit noi: “şefii noştri” erau plecaţi. Aurel continuă, arătând spre poartă: - După ce pleacă toţi, o încuie patronul. Azi e duminică, programul se termină la 2:00. În celelalte zile ţine până la miezul nopţii… O să vezi, sunt mulţi. Dansează acolo jos pe ring. Apoi îmi arată ce este în partea opusă. O alee lungă, luminată cu lampadare. De o parte şi alta multe, foarte multe flori, unele în ghivece mari, placate cu marmură, altele pe straturi. Mai departe aleile erau unele asfaltate, altele din pietre cubice de culori frumos îmbinate… Şi toate mărginite de garduri vii, înalte, bine îngrijite. În dreapta am dat de “Bucătăria” cu terasă în faţă (o clădire din lemn şi o terasă ticstă de mese şi scaune, toate albe, din plastic). Acum era goală. În imediata apropiere, tot pe dreapta, se înălţa o clădire - tip cabană cu etaj - cu barul având obloanele deschise pe două laturi. Acolo era şi terasa principală. Mese şi scaune tot din plastic, dar de culoare albastră. Aici erau câţiva consumatori gălăgioşi şi veseli. Majoritatea mai în vârstă. La una din mese, în compania câtorva persoane jubila Rocco… Şi apoi mai jos, tot pe dreapta, era ringul de dans. Mare, rotund, acoperit cu o prelată uriaşă. Era invadat de tineri care se zbenguiau pe ritmul muzicii ce răzbătea puternic din difuzoarele de pe margini. Pe stânga, acoperită tot cu o prelată uriaşă, o altă terasă cu gresie albă pe jos, cu mese şi scaune albe din plastic. Era goală acum. Peste tot era bine luminat cu lampadare fel de fel. Toate acestea erau înghiţite de o sumedenie de copaci, mari şi mici, printre care se retrăgeau cuminţi alte alei, mărginite şi ele de garduri vii şi multe flori. Era un domeniu vast. Câteva hectare de verdeaţă şi lumină, de clădiri şi alei, de flori şi pietriş, toate înconjurate de un gard înalt de sârmă. Am ajuns jos la o altă poartă, deschisă şi ea. Aurel iese pe poartă: - Cheia de aici şi cea de la poarta de sus sunt la noi în rulotă. Are un rând şi patronul. Intrăm pe plajă. Cobora mai mult de 50 de metri până la marea care lucea sub cerul înstelat. “Marea Ionică!” Ici şi colo se zăreau pe luciul ei luminiţele câtorva ambarcaţiuni. De o parte şi de alta plaja, pe o lungime de câţiva zeci de metri, era delimitată de garduri confecţionate din stâlpi de lemn şi funii groase care coborau în linie dreaptă până aproape de mare. Aurel se opreşte pe platforma din scânduri acoperită cu o prelată, având forma unei ciuperci uriaşe. Se uită în lungul unei “alei” care cobora până la jumătatea plajei. Era confecţionată din plăci de plastic şi lată de vreun metru şi jumătate. Plăcile albastre alternau cu cele galbene din jumătate în jumătate de metru. În ambele margini, rânduite cu grijă, se odihneau nişte umbrele mari colorate în galben sau albastru, înfipte temeinic în nisip. Erau în poziţia “strânse”. Şi tot strânse, rezemate de picioarele umbrelelor (care aveau forma unor măsuţe în miniatură) clipoceau “lettinile”. Un fel de paturi extensibile din materiale textile, armonios colorate, pe suporturi uşoare de aluminiu. Dotate inclusiv cu scrumiere. - Cea mai mare grijă trebuie să ai de umbrele şi “lettine”. Să nu dispară că ferească Dumnezeu!... Cred că patronul le preţuieşte mai mult decât pe noi!... Fiecare îi aduce zilnic câte 10 euro… Şi sunt o sută de umbrele, fiecare cu câte două lettine… - Am înţeles… răspund eu cu nu prea multă convingere. Nu aveam la mine nimic care să-mi servească la autoapărare sau eventual la intimidarea vreunui, sau mai rău, vreunor răufăcători. Şi sub zarea cerului înstelat se desluşeau pe plajele neamenajate din vecinătate siluete singuratice sau grupuri mici de indivizi… De acolo răzbăteau voci şi râsete nu prea liniştitoare. … Aurel a plecat să se culce, la 6:00 e deşteptarea! Am rămas singur sub uriaşa ciupercă. Vacarmul din zona ringului se stingea uşor. Un tânăr înalt strângea “sculele” şi punea huse pe difuzoare. A plecat şi el. Terasa era pustie. Rocco închidea obloanele barului. Mă uit la mare şi gândurile îmi fug departe, la mii de kilometri… Vine Rocco la mine. Îmi vorbeşte. Nu ştiu decât câteva vorbe în italiană, nu pot să-i spun mai nimic, dar înteleg aproape tot ce-mi zice. Să fiu vigilent. Şi cu două degete de la mâna dreaptă îmi arată sugestiv ochii lui: - Attenzione! Umbrelloni, lettine! Şi-mi arată cu mâna şi în direcţia lor. Încuie poarta principală şi se culcă la “Restaurant”. Dacă am nevoie, să îl scol… Dimineaţă să deschid poarta la şapte. Pleacă şi Rocco! Acum chiar sunt singur - singurel în acel imens necunoscut… Cât a mai rămas din noaptea aceea a trecut destul de greu. Nu m-am mişcat de pe platforma de scânduri. Învârtindu-mă, am supravegheat doar de acolo, ascultându-mi bătăile inimii… La revărsatul zorilor mi-a crescut şi mie moralul. Am început să-mi extind aria de patrulare până jos, la apa mării şi sus, în curte, până la Restaurant. Totul era frumos, dar era mult prea rece pentru mine… Mă simţeam părăsit undeva la margine de lume… Am mers la rulotă să iau cheile. Aurel şi Cătălin, cu ochii cârpiţi de somn, erau deja treji. Aurel împarte sarcinile: - Vasile, tu mătură şi udă aleea până la Restaurant. Fă curat şi în spate… WC-ul nu-i al nostru… Nici terasele. Astea le face Ştefania. Noi mergem să facem plaja… Ei au plecat spre plajă. Eu am descuiat poarta, am deschis-o larg şi m-am apucat de treabă. Parcă eram de când lumea acolo. Am găsit şi mături şi făraşe de diferite forme, toate puse într-un un loc foarte ordonat. Măturam cu răspundere. Nu lăsam nicio frunză, nici chiar vreuna căzută pe sub băncile din lemn ce leneveau de o parte şi de alta a aleilor. Când eram deja la stropitul gardurilor vii (cu un furtun lung racordat la instalaţia de apă ce se răsfira pe tot domeniul acesta verde) apar şi primele persoane. Mai întâi, dinspre cortul de lângă rulota noastră, absentă, cu un mănunchi de chei în mână, se îndrepta spre Bucătărie o fătucă. “Asta e precis Ştefania, bucătăreasa” , gândesc, ferind jetul de apă într-o parte să nu o stropesc. Fără a mă studia prea mult, mă salută: - Bună dimineaţa… - Bună dimineaţa! răspund. “Şi-a dat seama că sunt un nou angajat…” După scurt timp intră pe poartă o maşină elegantă, neagră, din care coboară două doamne. Una mai în vârstă, cealaltă mai tânără. Cu genţile pe umăr, merg grăbite înspre Bucătărie. - Bon giorno! Mă salută amândouă, aproape în cor. Ferind jetul de apă, răspund şi eu: - Bon giorno! Îmi vine să râd de mine, de cum au sunat vorbele din gura mea! Mi-a zis mai târziu Aurel că “cea bătrână este nevasta lui Rocco, bucătăreasă şefă, iar cea mai tânără, fata lui, bărmăniţa”. Mi-am continuat treaba ajungând în preajma Restaurantului. Deja soseau primii clienţi, cei mai matinali. Serveau câte o cafeluţă sau mai ştiu eu ce! Am mers pe plajă. Aurel şi Cătălin trebăluiau de zor. Cu un “desfăşurător” în mână şi importanţa pe care i-o impunea sarcina de rezolvat, Aurel deschidea umbrelele şi întindea lângă ele cele două letine aferente. Scutura cu responsabilitate nisipul de pe ele, număra, se uita pe “desfăşurător”, “sărea” peste două-trei şi iar deschidea umbrele. Mă uitam, nu prea dumerit, la el. Sesizând, mi-a explicat: - În sezon vin toate deschise… Acum, la sfârşit, numai unde mai sunt contractate… Restul, în timpul zilei, la comandă… - Am înţeles… Cu o pungă în mână, Cătălin golea scrumierele şi culegea chiştoacele de prin nisip: - Uite, şi ăştia aruncă pe jos… Am luat grebla şi am continuat să nivelez nisipul plajei. Mai găseam şi eu câte un chiştoc. Când am terminat plaja “ca la carte”, ca un făcut, au început să apară şi “beneficiarii”. Planificase bine treaba Aurel… “Are experienţă… De-o săptămână e aici…” De sus, de la Resturant, Ştefania strigă la noi: - La masă! Aurel o ia înainte: - Hai la baie să ne spălăm! Masa de dimineaţă, care avea să fie şi-n celelalte zile aceeaşi, era de fapt o cană de lapte… (un fel de lapte…) şi câte două felii de pâine prăjită cu gem… Mâncăm la o masă de pe terasă. La aceeaşi masă o vom face mai mereu. Aprindem câte o ţigară. Îi servesc eu cu câte un SG, ei nu mai au. La o masă vecină se aşează Rocco şi familia lui. Ştefania le aduce micul dejun. Acelaşi ca şi al nostru. Plus cafeaua. Plus fructele. Se aşează şi ea la masa lor. Mănâncă şi vorbesc. În italiană. Se simt bine. Scena se va repeta în fiecare dimineaţă. Cu pachetul de ţigări pe jumătate, “palmat” lângă corp, ne sculăm de la masă şi ne căutăm de lucru. Aurel ştie tot ce avem de făcut. Dacă nu ne solicită Rocco la ceva anume, udăm. Fiecare cu câte un furtun. Udăm florile din straturi şi ghivece, gardurile vii, iarba, copacii, mai ales arbuştii. Udăm tot şi în continuu, până la masa de prânz, la 12:00. Nu odată l-am auzit pe Rocco strigând: - Vasile! Multa aqua! Adunarea pentru masa de la prânz a dat-o tot Ştefania. La aceeaşi masă. Soţia lui Rocco şi Ştefania ne servesc două feluri de mâncare. Nu lipsesc şi nu vor lipsi niciodată, nici la prânz şi nici seara, macaroanele. Şi sticlele cu apă plată. - Patronii beau apă minerală! observă Aurel cu răutate neascunsă. Mâncăm şi povestim. Fel de fel. Mai mult pe înăbuşite, cu ochii urmărindu-i discret pe cei care “nu sunt cu noi”. Fumăm. Apare Rocco: - “Poafta buna!” - “Graţie…” Se uită la mine: - Vasile!... Şi pune mâna pe lângă ureche, aplecând capul. Am înţeles. Sunt liber. Pot să mă duc să mă culc. - Si, si, seniore! Şi iar îmi vine să râd de mine. - Aurelo, Catalin, lavora! - Si, si, seniore!
Iau pe mine nişte pantaloni scurţi. Mă spray-ez… “Altă viaţă!” Arunc apa şi pun alta la încălzit la soare, “pentru Aurel şi Cătălin”. Intru în rulotă, aranjez puţin patul şi mă aşez pe marginea lui; îmi aprind o ţigară. Uit că sunt slugă aici, în Calabria… Mă uit roată în jurul meu. Îmi atrage atenţia un colţ al tăbliei patului, neacoperit de pernă. Era scris cu creionul, destul de îngrijit: “DǍ PERNA LA O PARTE ŞI CITEŞTE” Parcă am fost conectat la 380 V. Dau perna la o parte. Într-un chenar marcat cu linii frânte era scris cu acelaşi creion şi aceleaşi caractere: “FRATE! NU TE LǍSA CǍLCAT ÎN PICIOARE DE ANIMALUL ĂSTA, DE CRIMINALUL, DE PORCUL, DE UCIGǍTORUL ĂSTA DE INIMI. TE ROG NU TE ENERVA, NU-I CREA SATISFACŢII. FII BǍRBAT. VEI SCǍPA. EU N-AM MAI PUTUT REZISTA. ADIO!” Pur şi simplu m-a şocat. Nu înţelegeam nimic… M-am băgat sub cearşaf. Ţânţarii mă sâcâiau, mă pişcau de faţă… Mi-am acoperit şi faţa. M-am ghemuit, aşezat pe-o parte. Voiam să-mi alung toate gândurile. Nu-mi doream nimic altceva decât să adorm… Mă trezeşte din somn o larmă de voci amestecate, de bărbaţi şi femei. Vorbe în română şi italiană, acoperite de un râs zglobiu: - “E belle!”… Dezlipesc cu greu pleoapele şi-mi arunc privirea înspre geamul rulotei. Capul unei fete blonde, frumoase, se retrage de după perdea. Larma se îndepărtează. Aţipesc din nou. Intră în rulotă Aurel cu Cătălin, care mă trezesc de-a binelea. - Cine a fost la fereastră? - Prietena lui Ilie, o italiancă mişto… - Cât e ceasul? - Aproape cinci… Destul de greu realizez că-i cinci după-masă. - Mă duc la PECO să dau telefon acasă. Mă îmbrac repede, iau bancnota de 50 de euro pe care o mai aveam şi părăsesc “staţiunea”. Aveam emoţii. Paşaportul nu-l aveam şi carabinierii erau des prin zonă. Puteau oricând să-mi solicite documentele. Dar aveam un motiv serios să înfrunt orice primejdie… “Trebuie să anunţ acasă că am ajuns şi că deja lucrez!...” La magazinul din staţia PECO cumpăr o cartelă telefonică de 10 euro, un pachet de ţigări şi o cafea. Tacticos, amestec zahărul cu gândul de a o bea acolo, la bar. Amabilă, bărmăniţa îmi face semn din priviri să fiu atent în spate. Cu coada ochiului observ în preajma mea doi carabinieri care discutau ceva. Nici nu ştiu cum m-am strecurat afară. Nu mi-au dat importanţă. Sau poate chiar nu m-au observat… Am dat telefon acasă, am vorbit cu nevastă-mea. S-a bucurat mult că am ajuns şi, bineînţeles, că aveam deja de lucru!
Într-o zi m-am întâlnit şi eu cu Ilie. Un băiat înalt, îmbrăcat “mişto” şi cu multe “fiţe” în cap… A stat aproape o zi “la noi”. Ne dădea ordine. Conducea Nissanul deşi n-avea permis. Aurel avea o frică teribilă de el. Eu l-am întrebat într-o discuţie, la o ţigară: - Eşti din Suceava? Voiam poate să mă dau bine pe lângă el. De! Eram şi eu sucevean! Mi-a răspuns plin de sine: - Nu! Sunt din Vatra Dornei! Nopţile treceau tot mai greu. Oboseala punea stăpânire pe mine atenuând câte un pic şi din corectitudinea mea! “Mai vegheam” şi din Nissanul care era parcat în preajma porţii care dădea pe plajă. În oglinzile retrovizoare vedeam perfect intrarea în Restaurant aleea care ducea la poarta de la intrare. Dar numai când nu aţipeam!... “Mă împuşcă Rocco dacă mă prinde…” Şi-n fiecare dimineaţă mă duceam pe plajă cu sufletul la gură, să verific numărul umbrelelor şi al lettinelor. “Perfect! Noaptea care vine n-o să se mai repete!”. Şi noaptea care venea, , după ce pleca şi ultimul client, făceam curat pe ringul de dans, măturam aleile, udam din abundenţă florile din faţă, gardurile vii, număram vapoarele care treceau pe mare, iar udam aleile, terenul pentru parcarea maşinilor… Îl petreceam din priviri pe Rocco, care parcă îndeplinea un ritual: după miezul nopţii, îmbrăcat mereu în aceeaşi ţinută (pantaloni scurţi şi tricou), trecea pe lângă mine, îmi vorbea ceva sau nu şi cobora pe malul mării… Se plimba dintr-o parte într-alta de-a lungul plajei lui şi vorbea la telefon. Tare şi mult. Poate câte jumătate de oră! Gesticula mereu şi nu de puţine ori se certa. Dar aproape de fiecare dată se retrăgea calm, poate chiar bine dispus, mă atenţiona să fiu “cu ochii în patru”, mă saluta şi se retrăgea în clădirea Restaurantului. Eu îmi continuam treaba. Spre dimineaţă îmi călcam pe inimă şi intram “un pic” în Nissan… Urma numărarea umbrelelor şi lettinelor: “Perfect! Noaptea care vine n-o să se mai repete…”. Şi apoi se trezeau Aurel şi Cătălin… Începea programul de zi. După ce-am terminat treburile cotidiene, la o ţigară, Aurel ne-a anunţat: - Vasile, tu mergi cu Cătălin acasă la Rocco… Eu rămân aici… Ştia de la patron… Apare din Restaurant Rocco, grăbit ca de obicei: - Aurelo! Vina’ncoa! Aurel aruncă ţigara şi aleargă înspre el. Din mers, Rocco îi spune ceva, agitându-se în explicaţii din mâini. Mişcări dezordonate. Aurel se oprea din când în când, da aprobator din cap şi mai alerga câţiva paşi, să fie în drept cu el: - Capito… capito senior! Rocco se urcă în Nissan şi porni motorul. - Urcaţi şi voi, ne face semn Aurel către maşină. Eu urc pe bancheta din spate, pe lângă scaunul rabatat din dreapta. Urcă şi Cătălin, tragem portiera şi plecăm. Ieşim din staţiune, parcurgem câteva sute de metri pe drumul principal, după care, trecând de staţia PECO, intrăm pe un drum secundar, asfaltat şi el. Acesta se pierde printr-o pădure deasă şi înaltă de trestii. Ici-colo mai dăm de câte o clădire, schimbăm în vreo trei locuri direcţia de mers, intrând pe alte drumuri, toate asfaltate. După ce parcurgem vreo 5-6 kilometri, maşina încetineşte, virează brusc la stânga şi pătrunde pe un drumeag cu gropi ce urca pieptiş printre mărăcini. Cât vedeam în jur, numai coaste roşiatice cu pâlcuri de mărăcini care spre orizonturi se transformau în munţi. Ici şi colo, pe crestele cele mai ridicate, câte o casă sfida relieful. Undeva în zare, pe o astfel de creastă, veghea obosită o cetate zdrenţuită de vreme. Maşina a oprit în faţa unei porţi mari din fier forjat. Cătălin a mai fost şi-n alte zile aici, cu Aurel. A coborât, a deschis poarta, a aşteptat să intre maşina în curte şi a închis-o la loc. Curtea era împrejmuită de un gard înalt de sârmă, pe dinăuntru “capitonat” cu viţă de vie. În mijloc străjuia o casă mare “la roşu”, cu două nivele şi demisol. În faţa casei rondouri de flori şi straturi de legume alternau cu ierburi crescute sălbatic. La fel şi-n spatele ei. Peste tot erau pomi cu roade bogate: meri, peri, pruni, smochini şi încă alţii, necunoscuţi mie. La intrare, în dreapta porţii, un ţarc îngrădit cu gard înalt de sârmă adăpostea doi câini mari, cu boturi groase şi puternice. Unul din ei cred, mai rău, era închis într-o cuşcă, tot din plasă de sârmă. Aveau un lătrat gros, autoritar, care umplea valea liniştită… Câteva zile am lucrat aici până la amiază, când ne întorceam în staţiune. Am curăţat buruienile din jurul casei, am cosit şi adunat în grămezi iarba, am făcut curăţenie în poiata celor 7-8 porci… Şi bineînţeles am udat. Mult şi des! “Multa aqua!”…
- Ia-l, să nu crezi că vreau să te am la mână! A câta oară m-am bucurat fantastic pentru ceva ce nu trebuia să se petreacă?!
Dimineaţa toţi trei spălam cu detergenţi speciali umbrelele şi lettinele, le întindeam la soare pe ringul de dans, apoi le “împachetam” în Nissan şi le duceam la “casa dintre mărăcini”. Eu la volanul Nissanului! De multe ori treceam pe lângă echipajul de carabinieri. Niciodată nu ne-au oprit. Acolo le căram într-o cameră mare la ultimul etaj, unde erau depozitate o sumedenie de alte materiale care odată au fost în staţiune. La masa de prânz, când ne punea sticla cu apă plată pe masă, Ştefania mi-a făcut o surpriză: - La noapte faci ultimul serviciu de pază… De mâine lucrezi şi tu numai ziua. Noaptea a decurs ca şi alte dăţi. Doar că nu mai patrulam şi pe plajă. Măturam aleile, udam florile…
- Vasile, vina’ncoa! Mi-a explicat că se culcă la el în rulotă şi dacă am ceva probleme să-l anunţ. - Si, si, seniore! Rocco a dispărut pe alee şi eu am continuat programul “administrativ”. Era trecut bine de miezul nopţii, liniştea domnea în jur. Undeva departe cerul era luminat de focuri de artificii, care nu mă mai interesau… Eu udam cu furtunul. Udam florile, nişte palmieri mai mici, aleile. Mă apropiam de poarta de la intrare, manevrând furtunul mai mult mecanic. Deodată mi s-a încreţit pielea de frică. Tăcerea nopţii a fost “spartă” de un geamăt puternic de femeie care se întrerupea şi imediat reapărea, parcă mai pronunţat. Mi-am ciulit urechile. Venea de undeva din apropierea mea. Nu ştiam ce să fac… Întâi am crezut că aş putea fi de folos, poate o femeie era în pericol. Dar fiind mai atent, am concluzionat că era destul de periculos pentru mine să stau prea mult în zonă, aşa că, destul de repede, m-am retras cu spatele. Când am ajuns în dreptul Restaurantului am oprit apa şi m-am dus tocmai pe plajă. Marea era mai liniştită. Mi-am aprins o ţigară şi priveam în zare cele câteva vapoare care alunecau pe luciul apei… Dimineaţa ne-a găsit trebăluind pe toţi trei, ca de obicei… Nu mai erau prea multe de făcut. Turiştii parcă au dispărut. Maşina elegantă cu cele două doamne n-a venit nici ea… Sezonul estival s-a încheiat! Nici măcar Ştefania n-a mai venit la program ca de obicei. A venit mult mai târziu. A deschis Restaurantul, a intrat înăuntru şi abia după vreo jumătate de oră a ridicat obloanele: - Aţi spălat şi WC-ul? ne-a întrebat cu glas moale. Da, spălasem şi WC-ul şi terasele şi alte sectoare care până atunci nu erau ale noastre… Dar nu avea să ne pară rău! Până la prânz ne-am învârtit fără vreo treabă anume. Rocco a dormit, ca niciodată, până târziu. După-masă am cărat cele şapte bărci de agrement de pe plajă pe ringul de dans. Erau al naibii de grele şi nu aveam voie să le târâm ca să nu se zgârie. Au apărut în staţiune Florin cu “soaţa” şi Nelu “fără ureche”. Au trecut pe la noi, ne-au salutat şi ne-au spus că au vorbit cu Rocco. - Azi e ultima zi la voi. Imediat vă dă şi banii… Matale, nea’ Vasile, vii la noi. Cătălin, tu mergi cu Nelu… Ţi-a găsit şi ţie ceva bun… Ne-am bucurat. Ştiam că Rocco o să-l oprească numai pe Aurel. Îmi făceam calcule. Câţi bani o să-mi dea… “500 de euro pe lună. Trei săptămâni lucrate pe muchie şi… paza de noapte… Cam 400 de euro… Lui Cătălin poate mai puţin…” Până am dus şi ultima barcă pe ring cei trei s-au întreţinut cu Rocco pe terasă, la o cafea. Când am terminat au venit la noi, mai puţin femeia. - Vasile… Cătălin… Şi Rocco scoate din buzunar banii. Îi dă lui Cătălin. Nu văd cât. Îmi dă şi mie. Simt în mână două bancnote. “Două sute?!” Rocco se uită întrebător la noi: - Tuto bene? Cătălin se uită la bani: - Si, si, seniore! Mă uit şi eu: 150 de euro!!! Mi se urcă sângele în cap!... Nu răspund nimic. Rocco a mai zis ceva şi s-a îndepărtat cu Florin şi Nelu. Noi am plecat spre poartă. Am aprins câte o ţigară. Aurel ne consolează: - Ce, credeţi că mie o să-mi dea mai mult?!... Da’ dacă-i aşa nu mai stau nici eu! Apar Florin şi Nelu “fără ureche” - Nea’ Vasile! Florin mă ia deoparte: - Dă-mi mie o sută de euro… Diseară vin să te iau… Pregăteşte-ţi bagajul… Mă duc să caut o maşină. După ce lucrezi o lună, mai dai una… şi gata! Nu mai ai treabă cu Viorel. El are datorie la mine… Nici nu ştiu dacă mai gândesc… Scot suta de euro şi i-o dau. “Ori cu o sută, ori fără…”, Tot atunci am observat că şi Cătălin i-a dat bani lui Nelu. Tot o sută. - Pregătiţi-vă, venim în cel mult o oră!
L-am sunat de pe telefonul lui Aurel pe Florin. Aveam numai numărul lui. Telefonul a fost închis mereu. Am sunat-o pe nevastă-mea şi i-am spus situaţia. A rămas ca ea să-l contacteze pe cumnatul nostru din Milano, pe Mihai, să merg la el. L-am sunat şi eu. Am convenit să merg la el. Problema era că n-aveam bani… Aceiaşi situaţie o avea şi Cătălin. A vorbit cu frate-său, care era de câteva luni în Torino. Nici el nu avea bani pentru tren. Cu trenul era cel mai ieftin. Am sunat-o şi pe sora cumnatei mele, pe Lenţa. Era angajată de vreo trei ani în Paula, la vreo 70 kilometri distanţă. Să mă ajute cu “un serviciu” sau, împrumut, cu o sută de euro, să ajung până la Milano. Rocco, “văzând” situaţia în care am ajuns, ne-a propus să lucrăm câte o săptămână pe mâncare şi-un bilet de tren. Cătălin a aceeptat. Eu n-am vrut. - Merg la “Paula”! - Bene, bene, a râs ameninţător Rocco… A doua zi am mers cu autobuzul dis-de-dimineată, la Paula. Când am ajuns în micul orăşel, am vorbit la telefon cu Lenţa. Nu avea nicio posibilitate pentru mine. Disperat, am apelat la ultima soluţie: să mă împrumute cu bani. Câine-câineşte a acceptat. Am stabilit că până în 2:00 p.m. s-o aştept în staţia de autobuz. N-a mai venit!... Am intrat în panică. Se făcea seară, eu n-aveam bani decât să mă întorc în staţiune. Cu singurul euro în plus încercam de la telefonul public s-o “prind” pe mobilul ei. N-a mai fost posibil.
“ Yüklə 326,83 Kb. Dostları ilə paylaş:
|