Un român prin Italia Sărmane muribund ce te căieşti
Yüklə 326,83 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- VASILE BIGHEI
| UIND!”…
“UIND!”… “UIND!”… “Ori n-are semnal, ori are telefonul închis.”
“UIND!” Până la urmă mi-a mâncat şi ultima fisă! M-am întors în “Majorica Beach”. Am ajuns seara. Aurel şi Cătălin tocmai mâncau. Mi-am aprins o ţigară. Mi-era foame dar şi ruşine să mă aşez şi eu la masă… “N-am muncit azi…” Rocco a observat: - Mangeare, Vasile! - Şi-am mâncat, şi-am acceptat şi varianta propusă de el… A doua zi s-a întâmplat iar ceva mai deosebit. Când eram la masa de prânz a apătut în viteză un motociclist care s-a oprit chiar lângă terasă. Rocco mânca cu familia. Era regulă la el că nu se deranja de la masă! Acum, după ce motociclistul i-a şoptit ceva la ureche, pur şi simplu a sărit de la masă direct în maşina parcată pe alee şi a dispărut în trombă!... După amiază am mers iar cu Nissanul, eu şi Cătălin, la “casa dintre mărăcini”. Aurel, ca de obicei, a rămas în staţiune. Acolo aveam să vedem o privelişte dezolantă… În curte, pe câţiva metri buni, toată uscăciunea era pârjolită. Peste tot erau funingini şi mirosea persistent a fum. Gardul era atins de focul care evident a fost pus de cineva. Ţarcul câinilor era ars complet. Un câine era legat undeva în curte, schelălăind. Celălalt, care era închis şi în cuşcă, n-a mai scăpat. A apărut şi Rocco cu maşina lui: ne-a făcut semn să ne ascundem sus, în casă. Venea poliţia şi noi “nu eram în regulă”. De sus, din camera în care erau depozitate umbrelele, ne uitam printre nişte crăpături de la geamurile bătute cu scânduri. Ne temeam să nu fi venit, poate, pentru noi. Dar au fost pentru focul care era să le mistuie toată proprietatea. Au discutat mult, s-au uitat roată, împrejur. Şi au plecat. Când coboram, Cătălin mi-a şoptit: - Cred că a fost o reglare de conturi… - Sstt!... Ne-am continuat activitatea.
-Mi-ai tras ţeapă? l-am întrebat direct. - Eu?! Nu, nea’ Vasile! Se rezolvă, mai aşteaptă… Cătălin îmi smulge telefonul din mână: - Domnu’ Florin, da’ pe mine m-a păcălit porcu’ ăla? - Da, din păcate, da… - Dă-mi numărul lui de telefon! - Da’ nu-l am nici eu… - Nu sunteţi prieteni? - Noi, prieteni?!!!... Şi a venit şi ultima zi de şedere în Majorica Beach. Nu ştiam dacă să mă bucur sau să mă întristez. După ce am parcurs programul zilnic de dimineaţă, Aurel a rămas cu ale lui în staţiune. - El a venit primul, el rămâne în extrasezon… Nu pot să păstrez decât unul… a motivat Rocco, uitându-se la noi cu compasiune. “…Îi pare rău pentru noi, da’ pentru el i se rupe sufletul!...” Pe noi ne-a “transbordat” cu Nissanul la cealaltă proprietate, la casă. “Să ne omorâm timpul” ce ne-a mai rămas până seara, când aveam trenul. Pe Cătălin l-a repartizat la bucătărie cu femeile. Soţia lui Rocco şi Ştefania lucrau de zor la prepararea bulionului. În cantităţi industriale! Aveau şi de ce! Toate mâncărurile de la Restaurant le pregăteau cu bulion din abudenţă, obţinut “în regie proprie”… Cătălin “s-a amestecat” şi el printre femei şi borcane, la spălat, fiert roşii, dat prin storcător mecanic, umplut sticle şi borcane, capsat, etc. Se lucra în regim semi-industrial… Mie mi-a lăsat camioneta să fac curat la locul cel mai afectat de focul misterios de cu o zi înainte: la cuşca câinilor… Mă uitam la scena jalnică ce îmi crea o senzaţie de greaţă amestecată cu milă faţă de câinele care a fost odată, şi care acum era un morman de oase negre, carbonizate. Aerul era îmbâcsit cu mirosuri de “friptură chinezească”, materiale plastice arse, lemn ars… Celălalt câine, legat cu un lanţ lung undeva mai încolo, în curte, se uită spre mine. Stă nemişcat, cu ochii umezi. Parcă ar fi vrut să-mi spună ceva… M-am apucat cu greu de muncă. Întâi am luat resturile cu lopata şi le-am aruncat în lada camionetei. Fiind de dimensiuni mari şi asimetrice, acestea cădeau cel mai adesea din lopată. Aşa că, încetul cu încetul, învingându-mi sila, am renunţat la lopată, folosindu-mă numai de mâinile goale… Şi totul era acoperit de-o funingine groasă, teribil de lipicioasă… Am cărat trei camionete pline ochi pâna la “spazzatura” care era undeva la un kilometru, în acea pustietate. Când spălam camioneta, s-a întors şi Rocco. A coborât din maşină şi s-a uitat câteva minute la cum era acum locul. - Bravo, Vasile! Nu mi-a plăcut niciodată această formă de apreciere dar mi-era clar că am făcut bine treaba!... Am tras apoi camioneta la uşa Bucătăriei să încărcăm navetele goale, Rocco urmând să aducă alte roşii. Bucătăria era amenajată la subsolul clădirii, cu uşa jos, lateral, la terminarea pantei care dă în garaj. Lungă de vreo câţiva metri, acoperită cu macadam, calea de acces nu era tocmai accesibilă oricărui şofer. În faţa garajului era parcată maşina lui Rocco. Cu multul zel pe care îl puneam în orice făceam, chiar dacă nu mi-a cerut nimeni să scot Nissanul de acolo, am gândit că ar fi bine aşa. Aveam emoţii să nu îl scap în spate şi să lovesc maşina lui Rocco, dar mi-am adus aminte că sunt şofer din ’84, că am “bătut” ţara-n lung şi-n lat, că am traversat Ucraina, am “făcut” Polonia... Ce mai, aveam cel puţin suta de mii de kilometri “în picioare”. Aşa că dau drumul la ambreiaj şi preiau hotărât acceleraţia. Am uitat că tracţiunea era pe spate… Şi, într-un nor de praf şi pietre, maşina a ţâşnit în faţă! - Vasile!!! Vocea lui Rocco a acoperit urletul motorului. Nissanul a înţepenit în nici jumătate de metru… Şi eu!... Cu frâna de mână trasă până în plafon şi pedalele de frână şi ambreiaj cu tot cu picioarele mele undeva sub podeua pedalieră! A urmat un potop de înjurături. Nici n-am realizat când am schimbat locurile. Eu jos şi Rocco în maşina care deja staţiona sus în curte, lăsându-ne pe noi într-un nor de praf şi pietre. Dar, acum, totul era O.K.!... Am trecut şi eu la ale bucătăriei, ajutând la capsat sticlele cu bulion.
Noi am mai trebăluit prin grădina din spatele casei. Eu am ars toate grămezile de fân pe care tot eu le adunasem cu câteva zile înainte. Cu câtă grijă le-am ars! Să nu pârjolesc vreun copăcel, sau, ferească Dumnezeu, să nu se extindă focul unde era periculos! Cătălin a curăţat bazinul de la poiata de porci. A cărat la fiecare copăcel câte o găleată de vreo cinşpe’ litri de dejecţii… Şi erau ceva copăcei! Seara a sosit Rocco cu biletele. Ni le-a dat, explicându-ne amănunţit cum trebuia să le folosim. Şi-am mai primit o sarcină. Avea să fie ultima acolo, în Calabria!... Am mers mai în vale la un vecin foarte simpatic. Eram dotaţi cu o găleată şi Cătălin avea câteva pahare de plastic. - A zis patronul să umplem găleata! Ţine şi tu două pahare! Ne-am oprit la nişte copăcei cu multe fructe cam de mărimea piersicilor, de culoare foarte frumoasă: galben-aurii pe o jumătate şi roşii pe cealaltă. Toată suprafaţa fructelor era acoperită cu un puf aciform. Cătălin lua fiecare fruct cu paharul şi-l punea în găleată. “Ăsta-i moft”, gândesc eu. Voiam să terminăm cât mai repede şi treaba asta. “Le culeg cu mâna, am grijă să nu le deteriorez… Şi dacă… Dă-le dracului! Nu se strică ele în jumătate de oră…” Şi ne sileam să umplem găleata. După vreo câteva minute aveam la mâini o mâncărime şi o usturime insuportabile. Simpaticul vecin a văzut şi a pufnit în râs. Praful fructelor era de fapt “o armată de ţepi” care “s-a transferat” în pielea mâinilor mele. Mie nu-mi venea deloc să râd! Ba din contră, mi-am adus aminte că şi Rocco are un arbust la fel în grădină, cu fructe la fel de frumoase. Şi care fructe într-o zi, când mă aflam prin grădină şi mâncam smochine de-mi plesnea burta, mă tentau şi ele foarte tare. Noroc că a apărut bătrânul, tatăl lui Rocco, şi n-am apucat să bag pe furiş vreuna în gură… Acum îmi frecam de zor mâinile cu nisip. Aşa m-a învăţat vecinul şi aşa am făcut minute în şir. Senzaţia aceea teribilă a persistat încă vreo câteva zile! Seara ne-am întors în staţiune. Ne-am pregătit în fugă şi am mâncat ceva. Bagajele le făcusem cu o seară înainte. Ne-am luat rămas bun de la persoanele care mai erau acolo. Aurel a rămas cu ochii umezi. Rocco ne-a strâns bărbăteşte mâinile şi ne-a dat cartea lui de vizită: - A rividerci! - La revedere… Ne urcăm în maşina lui Paul (ginerele lui Rocco) şi părăsim în grabă staţiunea. Eram într-o întârziere destul de alarmantă. Până în Scalea, de unde trebuia să luăm trenul, erau mai mult de 30 de kilometri. Paul conducea tăcut. La casetofon se derulau melodii italiene, “cuminţi”. Privirea îmi era furată de aglomeraţia şoselei, de clădirile frumos luminate, de focurile de artificii care se zăreau undeva, mai departe. Deodată mi s-a ridicat părul în cap! “M-am trezit” pe ritmurile unei melodii româneşti cu versuri despre familie, copii, locuri natale…. Şi melodia ne-a însoţit tot drumul pe care l-am mai avut de parcurs. Iar Paul, atent la drum, trăgea cu coada ochiului în oglinda retrovizoare să vadă reacţia noastră. N-am înţeles dacă asta făcea parte din strategia familiei ori a fost pură întâmplare! “Oricum, bun băiat acest Paul!” La gară Paul ne-a condus pe peron, nu înainte de a marca biletele în aparatul special amplasat la intrare. Ceea ce a însemnat că acestea deja erau valabile din acel moment numai pentru ziua respectivă. Şi-n buzunar nu mai aveam niciun cent! A plecat imediat, motivând că trebuie să se întoarcă de urgenţă acasă…
Fără credit pe telefon, fără posibilitatea de a mai lua legătura cu cineva, eu depindeam doar de acel bilet de călătorie pe “Inter-City”, clasa a doua, Scalea-Milano, la preţul de 48,25 euro! Şi de providenţa care acolo, în gară la Milano să mi-l scoată în cale pe Mihai, cumnatul meu… “Pe parcursul celor peste o mie de kilometri lucrurile o să se aşeze…” Cătălin se necăjea la telefon să ia legătura cu frate-său din Torino… Avea şi el o stare de nervozitate teribilă. Eu eram cu ochii pe panourile luminoase care anunţau trenurile ce vin, ce pleacă… Mare lucru nu prea înţelegeam. Cătălin avea plecarea înaintea mea. Mă îngrozea situaţia în care mă voi afla când mă voi fi singur-singurel… Mă adresez într-o amestecătură de cuvinte italiene şi româneşti, şi unele şi altele stâlcite, unui grup de călători cu o grămadă de bagaje după ei. Erau un bărbat şi o femeie, amândoi tineri, doi copii şi o femeie trecută de 40 de ani. Ceream lămuriri suplimentare despre trenul pe care-l aşteptam. Spre surprinderea mea plăcută, mi-au răspuns în româneşte. Bărbatul mai stâlcit, femeia cu un accent bucureştean. Am aflat imediat câteva lucruri care m-au mai liniştit. Tinerii, soţ şi soţie, din partea locului, împreună cu copiii, o conduceau la tren “pe mama”. Aceasta pleca la Milano, la soţul ei… “M-am lipit… Nici mort nu mă despart de această femeie… Pare de treabă şi are şi telefon… Şi multe bagaje voluminoase la care să o ajut…” “Mama” m-a lămurit că pot să călătoresc cu acceleratul la care are şi ea bilet, chiar dacă este cu câteva minute mai devreme decât trenul meu. “Biletul este valabil”… Am plecat înaintea lui Cătălin, care a rămas pe peron butonând telefonul…
În anii de liceu.. Eu şi colegul meu de bancă nu eram fumători. Dar de multe ori îi însoţeam în pauze pe alţi colegi de clasă, “fumători profesionişti”, care se încadrau întotdeauna în timp. Pe parcursul unei pauze terminau o ţigară, fie “Carpaţi”, fie “Snagov”. Într-o zi am vrut să fumăm şi noi o ţigară. Înainte de terminarea pauzei “profesioniştii” au aruncat chiştoacele; noi încă mai fumam. Moment în care a apărut ca din senin profesorul de serviciu… Eternul meu profesor “edgarist” de română… Ne-a surprins şi s-a răstit la noi: “Fumaţi, ai?!” Colegul meu de bancă a reuşit să arunce ţigara, dar a rămas cu fumul în gură. A dat categoric din cap că “nu fumează” în timp ce fumul îi ieşea pe nas. Eu am băgat mâna cu tot cu ţigara aprinsă în buzunarul de la pantalonii uniformei, frigându-mă urât la degete… Bineînţeles că doar pe noi doi ne-a dus la cancelarie şi-au urmat măsurile…
Am ieşit pe culoar şi, cu capul lipit de geamul trenului, aveam impresia că sunt în “trenul foamei”, Iaşi-Timişoara… Cugetam la nişte vorbe auzite odată la radio: “Pe Pământ nu suntem numai pentru a ne trăi viaţa, ci şi pentru a-i înţelege taina… Şi suferinţa este o cale de a-i pătrunde taina…” Aţipesc. Cât pe ce să mă prăvălesc! Apare “mama” cu chef de vorbă şi-mi revin. În scurt timp aflu multe de la ea. Este din Bolintin. Cu câţiva ani în urmă fata ei, absolventă de liceu, s-a îndrăgostit de un italian mai în vârstă ca ea, venit în oraşul lor în interes de serviciu. S-au căsătorit şi s-au stabilit acasă la italian, în Calabria. Au doi copii. El este patron la o fabrică de caşcaval. Acum îşi va vizita şi soţul, care lucrează de vreo trei ani într-un orăşel de lângă Milano. La el stă numai câteva zile... Apare controlorul! Prezentăm biletele. La al meu se uită mai mult; se uită insistent şi la mine. Nu mai respir… Îmi dă biletul şi pleacă mai departe. Răsuflu uşurat. “M-a citit!” Aproape de Milano “mama” mă ajută cu telefonul ei. “Excelentă doamnă! Dumnezeu mi-a scos-o în cale…” Iau legătura cu Mihai. Îi spun că pe la prânz, în jurul orei 12, ajung la Milano în gara “Garibaldi”. “Îi complic existenţa… Locuieşte în cu totul altă parte a oraşului…” Îl rog să mă înţeleagă şi el mă asigură că “se rezolvă”…
Mă duc în cercetare prin “labirintul din subteran şi încerc să memorez fiecare nagazin, tonetă sau alt punct de reper. O scară mă scoate afară, în faţa gării. Aglomeraţie mare. Oameni, maşini, magazine… Caut cu privirea peste tot. Lângă o tonetă de ziare un bărbat voinic, blond, bărbierit pe cap, cu barbă tunsă scurt, fără musteaţă, îmbrăcat în costum de “blugi”, cu borseta la centură. Se uită în gol. Sunt temător. “El o fi? De când nu l-am mai văzut... Parcă seamănă!” Îndrăznesc: - Bon giorno, seniore… - Bongiorno! Tresare, uitându-se surâzător la mine: - Salut, tinere! “El e” - Salut, Mihai! Ne strângem mâinile. Am sentimentul că după o scufundare necontrolată într-o apă tulbure m-am agăţat de colacul salvator. -Am sosit… - Credeai că în Italia umblă câinii cu colaci în coadă?! Orice asemănare cu persoanele din realitate este pur întâmplătoare, prezenta scriere având caracter de pamflet. VASILE BIGHEI Yüklə 326,83 Kb. Dostları ilə paylaş:
|