Un veac de singurătate

Dintr-o dată, ca o explozie puternică în această lume de inconştienţă fericită, sosi vestea despre întoar­cerea lui Gaston. Aureliano şi Amaranta Ursula deschi­seră ochii, îşi sondară sufletele, se priviră faţă în faţă, cu mâna pe inimă, şi înţeleseră că se contopiseră în ase­menea măsură într-o singură fiinţă încât preferau să moară decât să se despartă. Ea îi scrise atunci soţului ei o scrisoare plină de adevăruri contradictorii, prin care-i reafirma dragostea ei şi nerăbdarea de a-l revedea, admiţând totodată ca o hotărâre fatală imposibilitatea de a trăi fără Aureliano. Contrar aşteptărilor lor, Gas­ton le trimise un răspuns plin de seninătate, aproape părintesc, pe două pagini mari menite a-i preveni asupra nestatorniciei pasiunii, şi un paragraf final în care formula urări fără echivocuri ca ei să fie la fel de fericiţi cum fusese şi el în cursul scurtei sale experienţe conjugale. Această atitudine era atât de neprevăzută încât Amaranta Ursula se simţi umilită la gândul că-i ofe­rise soţului ei pretextul pe care-l aştepta pentru a o pă­răsi în voia sorţii. Ranchiuna ei se agravă după şase luni, când Gaston îi scrise din nou de la Leopoldville, unde primise în sfârşit aeroplanul, pentru a cere să i se ex­pedieze bicicleta, care, dintre tot ce lăsase la Macondo, era singurul lucru care avea pentru el o valoare senti­mentală. Aureliano suportă cu răbdare ciuda Amarantei Ursula, se strădui să-i demonstreze că poate să fie un soţ la fel de bun în timpuri bune ca şi în nenorociri, iar ne­cesităţile cotidiene care-i asaltau când terminară ul­timii bani ai lui Gaston au creat între ei o legătură de solidaritate care nu era atât de orbitoare şi de specta­culoasă ca pasiune, dar care le servi să se iubească şi să rămână la fel de fericiţi ca în anii nebuneşti ai risipei.

Când muri Pilar Ternera, aşteptau un copil. În toropeala gravidităţii ei, Amaranta Ursula încer­că să organizeze o mică industrie de coliere din verte­bre de peşti. Dar în afară de Mercedes, care-i cumpără o duzină, nu mai găsi pe nimeni cui să-i vândă. Aureliano îşi dădu pentru prima oară seama că talentul său la limbi, ştiinţa sa enciclopedică, facultatea sa rară de a-şi aminti fără să le fi cunoscut vreodată fapte şi locuri foarte îndepărtate, erau la fel de inutile ca şi sipetul cu pietre scumpe veritabile ale soţiei sale, care trebuie să fi valorat pe atunci cât toţi banii de care ar fi putut dispune, puşi la un loc, ultimii locuitori din Macondo. Nu supravieţuiau decât prin minune. Deşi Amaranta Ursula nu-şi pierdea voia bună, nici talen­tul în materie de năzdrăvănii erotice, îşi luă treptat obiceiul de a veni să şadă după dejun în verandă, într-un fel de siestă trează şi visătoare. Aureliano îi ţinea tovărăşie. Uneori rămâneau tăcuţi până la căderea nop­ţii, faţă în faţă, privindu-se în ochi, şi iubindu-se în tihnă cu aceeaşi dragoste cu care se iubiseră mai înainte atât de zgomotos. Incertitudinea viitorului stârni în ini­ma lor o întoarcere spre trecut. Se revăzură amândoi în paradisul pierdut al potopului, bălăcindu-se în băltoace­le noroioase din curte, omorând şopârle pentru a le agăţa de hainele Ursulei, făcându-se că o îngroapă de vie, şi aceste evocări le dezvăluiră că într-adevăr fuse­seră fericiţi împreună de când îşi puteau aminti. Scor­monind trecutul, Amaranta Ursula îşi aminti de după-amiaza când intrase în atelierul de aurărie şi când mama ei îi povesti că micul Aureliano nu era fiul nimănui deoarece fusese găsit plutind într-un coş. Deşi această versiune li se părea neverosimilă, le lipseau informaţiile pentru a o înlocui cu cea adevărată. Singu­rul lucru de care erau siguri, după ce examinaseră toate posibilităţile, era că Fernanda nu era mama lui Aure­liano. Amaranta Ursula înclina să creadă că era fiul Petrei Cotes, despre care nu-şi amintea decât nişte po­veşti infamante, şi această presupunere provocă în adâncul sufletului lor o crispare violentă de oroare.

Chinuit de certitudinea că e fratele soţiei sale, Au­reliano fugi până la casa parohială pentru a căuta în arhivele unsuroase şi devorate de molii un indiciu au­tentic al filiaţiei sale. Actul de botez cel mai vechi pe care-l putu găsi era acel al Amarantei Buendía, botezată în plină adolescenţă de părintele Nicanor Reyna, pe vre­mea când acesta încerca să dovedească existenţa lui Dumnezeu prin subterfugiul şocolatei. Îşi făcu iluzii, socotind că ar putea fi unul dintre cei şaptesprezece Aurelieni, ale căror acte de naştere le căută în patru tomuri diferite, însă datele botezului erau prea înde­părtate pentru vârsta lui. Văzându-l rătăcit în labirintul sângelui, tremurând de îndoieli, preotul artritic care-l observa din hamacul său îl întrebă pe un ton compăti­mitor care e numele lui.

— Aureliano Buendía, răspunse el.

— Atunci nu te mai omorî să cauţi! exclamă preo­tul cu o convingere categorică. Înainte cu mulţi ani exista pe aici o stradă care se numea astfel şi pe vre­mea aceea oamenii aveau obiceiul de a le da copiilor lor numele străzilor.

Aureliano fremătă de mânie:

— Ah, strigă el, aşadar nici dumneavoastră nu cre­deţi?

— Ce să cred?

— Că acel colonel Aureliano Buendía a purtat trei­zeci şi două de războaie civile şi le-a pierdut pe toate, răspunse Aureliano. Că armata a împresurat şi a mitra­liat trei mii de lucrători, şi că s-au încărcat cadavrele într-un tren de două sute de vagoane pentru a le arun­ca în mare.

Preotul îl fixă cu o privire de adâncă milă.

— Ehei, fiul meu, zise el suspinând. Din partea mea, m-aş mulţumi să fiu sigur că şi tu şi eu existăm cu adevărat în clipa de faţă.

Astfel că Aureliano şi Amaranta Ursula acceptară versiunea cu coşul, nu că ar fi crezut în ea, ci pentru că-i punea la adăpost de propria lor teroare. Pe măsură ce înainta sarcina, ei se preschimbau tot mai mult într-o fiinţă unică, se integrau din ce în ce mai mult în singurătatea unei case căreia nu-i mai trebuia decât o ultimă suflare pentru a se prăbuşi. Se restrânseră într-un spaţiu redus la esenţial, între odaia Fernandei, unde întrevăzuseră farmecele iubirii sedentare şi capă­tul verandei unde Amaranta Ursula se aşeza să tricote­ze papuci şi căciuliţe de nou născut, iar Aureliano pen­tru a răspunde rarelor scrisori ale înţeleptului catalan. Restul casei se plecă în faţa asediului tenace al distrugerii. Atelierul de aurărie, odaia lui Melchiade, împără­ţia primitivă şi liniştită a Santei Sofia de la Piedád ră­maseră îngropate într-o junglă domestică, unde nimeni n-ar fi cutezat să pătrundă. Încercuiţi de voracitatea na­turii, Aureliano şi Amaranta Ursula continuau să culti­ve origanul şi begoniile, şi-şi apărau mica lor lume prin hotare trasate cu var, construind ultimele tranşee ale războiului imemorial dintre om şi furnici. Părul ei lung neîngrijit, petele sângerii cu care se trezea dimineaţa pe faţă, umflarea picioarelor, deformarea trupului atât de frumos de nevăstuică pe care-l avusese altădată, schimbaseră la Amaranta Ursula acea aparenţă juveni­lă din vremea când venise în casă cu colivia nefericiţi­lor canari şi cu soţul ei captiv, dar nu-i alteraseră cu nimic vioiciunea spiritului. "Aiurea! exclama ea uneori, râzând. Cine ar fi crezut că vom ajunge într-adevăr să trăim ca nişte antropofagi!" Ultimul fir care-i mai lega de restul lumii se rupse în luna a şasea a sarcinii, când primiră o scrisoare, care evident că nu era de la înţeleptul catalan. Purta ştampila poştei din Barcelona, însă plicul era scris cu o cerneală albastră foarte ordinară, într-o caligrafie proprie administraţiei şi avea acel aer inocent şi impersonal al mesajelor duşmane. Aureliano i-o smulse Amarantei Ursula din mâini, atunci când ea se pregătea să o deschidă.

— Pe aceasta nu, îi zise el. Nu vreau să ştiu ce spune.

După cum presimţise Aureliano, înţeleptul catalan nu mai trimise nici o veste. Scrisoarea străină, pe care n-o citi nimeni, rămase pradă moliilor pe etajeră unde Fernanda îşi uitase într-o zi verigheta şi continuă să se mistuie la focul interior al veştii rele, în timp ce aman­ţii solitari pluteau în contra curentului ultimilor ani, ani de nepocăinţă şi de nefericire, care se risipeau în stăruinţa zadarnică de a-i face să naufragieze în deser­turile deziluziei şi ale uitării. Conştienţi de o astfel de ameninţare, Aureliano şi Amaranta Ursula îşi treceau aceste ultime luni ţinându-se de mână, isprăvindu-şi în amoruri nevinovate copilul pe care-l începuseră într-o pasiune neînfrânată. Noaptea, dormind îmbrăţişaţi, nu se lăsau înspăimântaţi de izbucnirile sublunare ale fur­nicilor, nici de vacarmul moliilor, nici de şuieratul continuu şi clar al creşterii buruienilor prin odăile vecine.

Li s-a întâmplat de mai multe ori să fie treziţi de forfo­teala febrilă a morţilor. O auziră pe Ursula războindu-se cu legile creaţiei pentru a-şi apăra seminţia, şi pe José Arcadio Buendía căutând adevărul himeric al ma­rilor invenţii, şi pe Fernanda rugându-se, şi pe colone­lul Aureliano Buendía abrutizându-se în amăgirile răz­boiului şi ale peştişorilor de aur, şi pe Aureliano Se­gundo murind de singurătate în vârtejul ameţitor al petrecerilor, şi atunci aflară că obsesiile dominante bi­ruiau asupra morţii şi începură din nou să fie fericiţi având certitudinea că vor continua să se iubească în de­venirea lor de fantome, mult după ce alte specii de animale viitoare vor fi răpit insectelor acel paradis de mizerie pe care insectele izbuteau să li-l răpească oame­nilor.

Într-o duminică, la orele şase după-amiază, Amaranta Ursula simţi durerile facerii. Surâzătoarea patroa­nă a fetelor care făceau dragoste ca să mănânce o puse să se urce pe masa din sufragerie, se sui călare pe pântecele ei şi o făcu să îndure galopări grele până când ţipetele ei fură acoperite de scâncetele unui mas­cul formidabil. Printre lacrimi, Amaranta Ursula putu să vadă că e vorba de un Buendía de soi ales, voinic şi încăpăţânat ca toţi cei care purtau numele de José Arcadio, cu ochii deschişi şi clarvăzători ai Aurelieni­lor, care avea tot ce-i trebuia pentru a relua această spiţă de la început şi a o purifica de viciile vătămă­toare ca şi de vocaţia solitară, deoarece era singurul într-un veac întreg care fusese zămislit din dragoste.

— E un antropofag din cap până-n picioare, zise ea. Se va numi Rodrigo.

— Nu, se opuse bărbatul ei. Se va numi Aureliano şi va câştiga treizeci şi două de războaie.

După ce-i tăie cordonul ombilical, moaşa, pe care Aureliano o lumina cu o lampă, începu să şteargă cu o cârpă umoarea albastră care acoperea trupul copilu­lui. Abia după ce-l întoarseră pe burtă îşi dădură seama că avea ceva mai mult decât ceilalţi oameni, şi se aplecară pentru a-l examina. Era o coadă de porc.

Nu se alarmară. Aureliano şi Amaranta Ursula nu cunoşteau precedentul care fusese în familie şi nu-şi aminteau nici avertizările înspăimântătoare ale Ursu­lei, iar moaşa îi linişti dându-şi părerea că această coadă inutilă putea fi tăiată în clipa când copilului îi vor creşte dinţi noi. După aceea, n-au avut ocazia să se mâi gândească la aceasta, căci Amaranta Ursula începuse să-şi piardă sângele, care-i curgea fără să-l poată opri. Încercară să-i ajute cu comprese din pânză de păianjen şi cu tampoane de cenuşă, dar era ca şi cum ar fi voit să astupe un şuvoi de apă cu mâinile. În primele ceasuri, ea se strădui să-şi păstreze voia bună. Îi luă mâna lui Aureliano pe care-l vedea înspăimântat, îl rugă să nu-şi facă griji, spunând că oamenii ca ea nu sunt făcuţi să moară împotriva voinţei lor, şi se îneca de râs în faţa leacurilor caraghioase la care recurgea moaşa. Dar pe măsură ce orice speranţă îl părăsea pe Aureliano, ea devenea din ce în ce mai puţin vizibilă, ca şi cum se stingea din faţa luminii, până când căzu într-o toropeală adâncă. Luni dimineaţa chemară o femeie care recită la căpătâiul ei rugăciunile de în­chiderea rănilor, infailibile atât pentru oameni cât şi pentru animale, însă sângele pasionat al Amarantei Ursula era insensibil faţă de oricare alt mijloc în afară de dragoste. Spre seară, la capătul a douăzeci şi patru de ore de deznădejde, îşi dădură seama că era moartă văzând cum sângele s-a oprit de la sine, profilul i s-a subţiat, roşeaţa feţei s-a topit într-o auroră de alabas­tru şi a început din nou să surâdă.

Aureliano nu-şi dăduse până atunci seama cât de mult îi iubea pe prietenii săi, cât de mult îi lipseau, cât ar fi dat ca să fie împreună cu ei în clipa aceea. Aşeză copilul în coşul pe care i-l pregătise mama lui, acoperi faţa cadavrului cu o cuvertură şi rătăci fără ţintă prin satul pustiu, căutând un vad de întoarcere spre trecut. Bătu la poarta farmaciei, unde nu mai fusese în ultimul timp, şi găsi un atelier de tâmplărie. Bătrâna care-i deschisese cu o lampă în mână, se înduio­şă de rătăcirea lui, dar stărui că nu, că aici n-a fost niciodată o farmacie şi că n-a cunoscut nici o femeie cu gâtul subţirel şi ochii trişti, cu numele de Mercedes. Plânse, cu fruntea sprijinită de poarta fostei librării a înţeleptului catalan, conştient că plângea cu lacrimi întârziate o moarte pe care nu voise să o plângă la timpul său pentru a nu rupe vraja dragostei. Îşi zdrobi pumnii de zidurile de ciment ale Copilului de aur, chemând-o pe Pilar Ternera, indiferent faţă de discurile luminoase portocalii care se încrucişau pe cer şi pe care le privise de atâtea ori cu o fascinaţie copilă­rească, în timpul nopţilor de petrecere din curtea cu buhaii de baltă. În ultimul salon deschis în cartierul mizer al caselor de toleranţă, un grup de acordeonişti cânta melodiile lui Rafael Escalona, nepotul episcopu­lui, moştenitor al secretelor lui Francisco Bărbatul. Ospătarul care avea un braţ uscat, chircit parcă, pen­tru că-l ridicase asupra mamei sale, îl pofti pe Aureliano să bea o sticlă de rachiu, iar Aureliano îl invită să mai bea una. Ospătarul îi vorbi despre nenorocirea braţului său. Aureliano îi vorbi despre nefericirea ini­mii sale, secătuită şi pârjolită pentru că o ridicase îm­potriva surorii sale. Sfârşiră prin a plânge în doi şi Aureliano avu pentru o clipă impresia că durerea lui s-a domolit. Dar când se văzu singur în ultima dimi­neaţă din Macondo, îşi deschise braţele în mijlocul pieţii, decis să trezească lumea întreagă, şi începu să urle din tot sufletul:

— Prietenii sunt copii de târfă!

Nigromanta îl ridică dintr-o baltă de vomituri şi de lacrimi. Îl duse în odaia ei, îl spălă, îi dădu să bea o ceaşcă de supă. Crezând că-l consolează astfel, ea şterse dintr-o trăsătură cu cărbunele nenumăratele amoruri pentru care mai rămăsese dator, şi evocă îna­dins tristeţile ei cele mai adânci, ca să nu-l lase sin­gur în plânsetele lui. Dimineaţa, după un somn scurt de plumb, Aureliano deschise ochii şi-şi aminti de copil.

Nu-l găsi în coş. Deodată încercă un fel de izbuc­nire de bucurie la gândul că Amaranta Ursula se tre­zise din moarte pentru a se ocupa de copil. Dar cada­vrul părea sub cuvertură ca o movilă de pietre. Amin­tindu-şi că atunci când a venit a găsit uşa odăii des­chisă, Aureliano traversă veranda saturată de miresme­le matinale ale origanului şi se năpusti în sufragerie, unde se mai găseau încă urmele naşterii: oala cea mare, cearşafurile însângerate, ghivecele cu cenuşă şi buricul răsucit al copilului într-un scutec desfăşurat pe masă, între foarfeci şi sfoară. Gândul că moaşa s-a întors în cursul nopţii să caute copilul îi dădu o clipă de răgaz pentru a chibzui pe îndelete. Se prăbuşi în balansoar, acelaşi în care şedea Rebeca în vremurile glorioase ale casei când îşi preda lecţiile de broderie, şi în care Amarante juca dame cu colonelul Gerineldo Márquez, şi unde, în sfârşit, Amaranta Ursula cususe scutecele copilului, şi în cursul acestei fulgerări de luciditate îşi dădu seama că sufletul lui nu era capabil să reziste acestei poveri zdrobitoare a unui trecut atât de lung. Rănit de suliţele mortale ale tuturor acestor nostalgii personale şi străine lui, începu să admire stă­ruinţa neclintită a pânzei de păianjen de pe trandafirii morţi, perseverenţa neghinei, răbdarea văzduhului în această dimineaţă radioasă de februarie. Şi atunci văzu copilul. Nu mai era decât un burduf umflat şi secat pe care toate furnicile din lume se trudeau să-l târască spre vizuinele lor subterane pe cărăruia pietruită din grădină. Aureliano nu putu face nici un gest. Nu că ar fi fost paralizat de stupoare, ci pentru că în acea clipă miraculoasă începeau să i se dezvăluie cheile de­finitive ale lui Melchiade, şi văzu epigraful pergamen­telor perfect rânduit în timpul şi în spaţiul oamenilor: Primul din spiţă este legat de un copac şi furnicile încep să se înfrupte din ultimul.

În nici o clipă din viaţa sa nu fusese Aureliano atât de lucid ca acum, când îşi uită de morţii lui şi durerea după morţii lui, şi se apucă să închidă uşile şi ferestre­le cu stinghiile încrucişate ale Fernandei, ca să nu se lase tulburat de nici o ispită a lumii, căci acum ştia că în pergamentele lui Melchiade era scrisă soarta lui. Le regăsi intacte printre plantele preistorice şi băl­ţile fumegânde şi insectele luminoase care făcuseră să dispară din odaie orice urmă de trecere a oamenilor pe pământul acesta şi nu avu puterea să le scoată la lu­mină, ci acolo pe loc, în picioare, fără cea mai mică greutate, ca şi cum le-ar fi găsit scrise în spaniolă sub razele orbitoare ale amiezii, începu să le descifreze cu voce tare. Era istoria familiei, redactată de Mel­chiade până în cele mai neînsemnate amănunte, cu o anticipare de o sută de ani. O scrisese în sanscrită, care era limba lui maternă, şi cifrase versurile pereche cu ajutorul codului personal al împăratului August şi cele fără pereche cu codurile militare spartane. Ultima pavăză, pe care Aureliano începuse să o întrezărească în ziua în care se lăsase cuprins de dragostea Amarantei Ursula, consta în faptul că Melchiade nu înşirase faptele după timpul convenţional al oamenilor, ci concentrase un secol întreg de episoade cotidiene în aşa fel încât toate să coexiste în aceeaşi clipă. Fas­cinat de această descoperire, Aureliano citi cu voce tare, fără să sară un rând, enciclicele cântate pe care Melchiade însuşi îl pusese pe Arcadio să le asculte, şi care erau de fapt profeţia executării lui, şi găsi vesti­rea naşterii femeii celei mai frumoase din lume, care avea să se înalţe la cer cu trupul şi cu sufletul, şi află venirea pe lume a celor doi gemeni defuncţi care renun­ţaseră să descifreze pergamentele, nu atât din pri­cina incapacităţii şi a nestatorniciei, ci pentru că în­cercările lor erau premature. În momentul acesta, ne­răbdător să-şi afle propria sa obârşie, Aureliano sări un pasaj întreg. Atunci începu să se stârnească vântul, căldicel, abia simţit, plin de glasurile trecutului, de murmurele muşcatelor străvechi, de suspinele deziluzi­ilor mai vechi decât nostalgiile cele mai tenace. Nu le dădu atenţie deoarece în clipa aceea era pe cale să descopere primele indicii ale fiinţei sale, în persoana unui bunic concupiscent care se lăsase târât din frivoli­tate printr-un podiş halucinant, în căutarea unei femei foarte frumoase pe care nu avea să o facă fericită. Aureliano îl recunoscu, continuă să urmărească dru­murile ascunse ale descendenţei sale şi descoperi clipa zămislirii sale între scorpionii şi fluturii galbeni ai unei băi crepusculare, când un simplu lucrător îşi po­tolea patimile cu o femeie care i se dăruia din răzvră­tire. Era atât de absorbit încât nu observă nici al doi­lea atac impetuos al vântului, a cărui forţă ciclonică smulse porţile şi ferestrele din ţâţânele lor, târî acope­rişul galeriei de răsărit şi dezrădăcină temeliile. Abia atunci descoperi că Amaranta Ursula nu era sora, ci mătuşa lui, şi că Francis Drake nu luase cu asalt Riohacha decât pentru ca ei să se poată căuta prin labirinturile cele mai întortocheate ale sângelui, pentru a zămisli animalul mitologic care avea să pună capăt spiţei. Macondo era acum un vârtej îngrozitor de praf şi de dărâmături vânturate de furia acestui uragan bi­blic, când Aureliano sări unsprezece pagini pentru a nu pierde timp cu fapte prea bine cunoscute, şi începu să descifreze clipa pe care tocmai o trăia, descifrând-o pe măsură ce o trăia, prorocindu-se pe sine însuşi, că descifrează ultima pagină a manuscrisului, de parcă s-ar fi privit într-o oglindă de cuvinte. Atunci mai sări câteva rânduri pentru a depăşi profeţiile şi pentru a căuta să cunoască data şi împrejurările morţii sale. Dar înainte de a ajunge la versul final, înţelese deja că nu va mai ieşi niciodată din odaia aceasta, căci stă­tea scris că cetatea mirajelor va fi ştearsă de vânt şi alungată din memoria oamenilor în clipa în care Aure­liano Babilonia va fi terminat descifrarea pergamen­telor, şi că tot ce vedea scris acolo era dintotdeauna şi avea să rămână pe vecie de nerepetat, căci semin­ţiilor condamnate la o sută de ani de singurătate nu le era dată o a doua şansă pe pământ.

—-----------------------------