Unde el a căpătat primele noţiuni într-ale jurnalisticii, ajun-gînd în cele din urmă director general

342

G A B R I E L

G A R C î A

M Ă R Q U

-

343zbiera sub duşul cu apă rece. Singurul care a îngenunche a fost ţăranul cu opinci. Impactul acestui episod mi-a mas ca una dintre învăţăturile cele mai severe pe care le-a primit în viaţă, fiindcă am crezut mereu că ţăranul fusesi adus în mod premeditat de Camilo spre a ne pedepsi cu lecţie de umilinţă. Sau, cel puţin, de bună-creştere.

L-am revăzut arareori şi veşnic din vreo pricină impc tantă şi urgentă, aproape întotdeauna în legătură cu lucr nle sale de binefacere în ajutorul celor persecutaţi politid Intr-o dimineaţă, a venit în locuinţa mea de proaspăt că torit cu un hoţ de prin case care îşi ispăşise pedeapsa, poliţia nu-l lăsa în pace: îi fura tot ce avea la el. Intr-i rînd, i-am dat de pomană o pereche de bocanci cu o talţ specială pentru mai mare siguranţă. La puţine zile, feme de serviciu din casă a recunoscut tălpile în poza unui d| lincvent de pe stradă, găsit mort într-un şanţ. Era priet nul nostru, hoţul.

Nu pretind că episodul acesta ar avea vreo legătură < destinul lui Camilo, dar după cîteva luni s-a dus la Spitalul Militar, să-şi viziteze un prieten bolnav, şi nu s-a mai şthi nimic de el pînă cînd guvernul a anunţat că făcea parte < gherila Armatei de Eliberare Naţională. A murit la 5 febru| rie 1966, la treizeci şi şapte de ani, într-o ciocnire cu o patrulă militară.

Intrarea lui Camilo la seminar coincisese cu hotărîl mea lăuntrică de a nu mai pierde timpul la Facultatea^ Drept, însă n-am avut curajul să-mi mai înfrunt odată; tru totdeauna părinţii. De la fratele meu Luis Enrique care venise la Bogota, la un post bun, în februarie am aflat că ei erau atît de mulţumiţi de rezultatele mele de la bacalaureat şi din primul an de Drept, încît mi-au trimişi chip de surpriză maşina de scris cea mai uşoară şi cea!

modernă pe care au găsit-o pe piaţă. Prima pe care am avut-o în viaţă şi totodată cea mai fără noroc, deoarece chiar în aceeaşi zi am amanetat-o pe doisprezece pesos, ca _să putem continua petrecerea de bun-venit cu fratele meu şi cu colegii de pensiune. A doua zi, înnebuniţi de durere de cap, ne-am dus la casa de amanet să vedem dacă maşina era toi acolo, cu ambalajul intact, şi să ne asigurăm că va sta mai departe în condiţii optime pînă cînd ne-ar pica din cer banii s-o răscumpărării. Am avut o ocazie bună cînd m-a plătit partenerul meu, falsul desenator, dar în ultimul moment ne-am hotărît să lăsăm răscumpărarea pe mai tîrziu. Ori de cîte ori fratele meu şi cu mine treceam prin dreptul casei de amanet, împreună sau fiecare în parte, constatam din stradă că maşina era la locul ei, învelită ca o bijuterie în celofan şi cu o fundă de organdi, printre şiru­rile de aparate de uz casnic bine protejate. După o lună, calculele optimiste făcute în euforia beţiei tot nu se potri­veau, dar maşina continua să fie neatinsă la locul ei şi acolo putea sta mult şi bine cîtă vreme plăteam la termen do-bînzile trimestriale.

Cred că pe atunci nu eram conştienţi încă de îngrozi­toarele tensiuni politice care începeau să tulbure ţara. In ciuda prestigiului de conservator moderat cu care Ospina Perez a venit la putere, majoritatea partidului său ştia că victoria fusese posibilă numai datorită diviziunii libera­lilor. Aceştia, buimăciţi de lovitură, îi reproşau lui Alberto Lleras imparţialitatea sinucigaşă care a făcut posibilă în-frîngerea. Doctorul Gabriel Turbay, mai copleşit de firea-i depresivă decît de voturile adverse, a plecat aiurea în Euro-P^a> fără nici un rost, cu pretextul unei specializări în cardi-^oiogie, şi a murit singur, răpus de astmul înfrîngerii, după ^{Un a}n şi jumătate, printre florile de hîrtie şi goblenurile

344

gabriel

G A R C Î A

M Ă R Q U

345ofilite de la Hotelul Athenee Palace din Paris. Jor§ Eliecer Găitan, în schimb, nu şi-a întrerupt nici o zi car pania electorală în perioada următoare, ci şi-a radicalizat cu desăvîrşire poziţia printr-un program de însănătoşii morală a Republicii, care a depăşit divizarea tradiţiona dintre liberali şi conservatori, făcînd-o mai profundă mai realistă pe aceea orizontală dintre exploatatori exploataţi: pe de o parte, ţara politicienilor şi pe de alt naţiunea. Cu strigătul său istoric - „La atac!" - şi cu ene gia-i supranaturală, a împrăştiat sămînţa rezistenţei chiar l în colţurile cele mai îndepărtate, printr-o uriaşă campar de agitaţie care a cîştigat treptat teren, în mai puţin de an, ajungînd în pragul unei adevărate revoluţii sociale.

Numai astfel am devenit conştienţi că ţara risca să prăbuşească în prăpastia aceluiaşi război civil în care zbăteam de la cucerirea independenţei faţă de Spania care se abătea acum asupra strănepoţilor protagoniştii^ iniţiali. Partidul Conservator, care recîştigase preşedinţ după patru alegeri consecutive, datorită scindării liber Iilor, era hotărît să lupte prin orice mijloace ca să n-o piardă. In acest scop, guvernul lui Ospina Perez promoii o politică de devastare care a însîngerat ţara pînă şi în via de zi cu zi a familiilor.

Cu inconştienţa mea politică şi cu capul în norii liter turii, nici măcar nu întrezărisem acea realitate evider pînă în seara în care, întorcîndu-mă la pensiune, m-am menit cu fantoma conştiinţei mele. Oraşul pustiu, bicil de vîntul îngheţat care sufla pe coastele dealurilor, era ; diat de vocea metalică şi de emfaza deliberat de periferi| lui Jorge Eliecer Găitan, care-şi ţinea discursul obişnuit < fiecare vineri la Teatrul Municipal. Capacitatea sălii | depăşea o mie de persoane înghesuite ca sardelele,

346 G A B R I E L

G A R C i A

M Ă R Q U

discursul se propaga în unde concentrice, mai întîi prin megafoanele de pe străzile adiacente, iar apoi prin apara­tele de radio date la maximum, care răsunau ca plesnituri de bici în aerul oraşului buimăcit, acaparind pentru trei şi chiar pentru patru ore audienţa naţională.

In seara aceea am avut impresia că sînt singur pe stradă, cu excepţia colţului de la intersecţia principală unde se afla sediul ziarului El Tiempo, păzit ca în toate vinerile de un pluton de poliţişti înarmaţi ca de război. A fost o revelaţie pentru mine, care avusesem aroganţa de a nu crede în Găitan, şi în seara aceea am înţeles brusc că trecuse dincolo de hispanitate şi inventa o lingua franca pentru toţi, nu atît prin ce spuneau cuvintele, cît prin impactul şi modulaţiile vocii. In discursurile sale grandioase, el însuşi îşi sfătuia ascultătorii, pe un maliţios ton paternal, să se întoarcă în linişte la casele lor, iar ei îi luau sfatul drept un ordin cifrat pentru a-şi exprima revolta faţă de inegalităţile sociale şi de puterea unei cîrmuiri brutale. Chiar şi poliţiştii care tre­buiau să vegheze la respectarea ordinii publice se simţeau motivaţi printr-un avertisment pe care-l interpretau pe dos.

Tema discursului din seara aceea era o trecere în revistă necruţătoare a ravagiilor provocate de violenţa oficială, pnn politica sa de devastare cu scopul de a nimici opoziţia liberală, cu un număr incalculabil de morţi provocate de torţele de ordine în zonele rurale şi cu mulţimi de refugiaţi iară acoperiş şi fără pîine la oraşe. După un bilanţ înspăi-mmtător al asasinatelor şi al fărădelegilor, Găitan a înce-P^ut să ridice tonul şi să se desfete rostind cuvînt după cuvînt, frază după frază, într-o prodigioasă desfăşurare de ^ecte retorice cu puternic impact, încordarea publicului spo-^rea o dată cu glasul lui, pînă la explozia finală ce izbucni

347în tot oraşul şi răsună prin radio în cele mai îndepărta colţuri ale ţării.

Mulţimea înflăcărată se aruncă în stradă într-o încăt] rare fără vărsare de sînge, cu acordul secret al poliţia Cred că în noaptea aceea arn înţeles în sfirşit dezamăgii bunicului şi analizele lucide ale lui Camilo Torres Restr po. Eram surprins că la Universitatea Naţională student; continuau să fie liberali sau conservatori, cu unele nuci comuniste, dar breşa făcută de Găitan în ţară nu se simţise şi acolo. Am ajuns la pensiune năucit de şocul acelei seri l-am găsit pe colegul meu de cameră stînd în pat şi citindu-l în tihnă pe Ortega y Gasset.

- Sînt un alt om, doctore Vega, i-am spus. Acum ştiu <

şi de ce izbucneau războaiele colonelului Nicolas Marquez.1

După cîteva zile - pe 7 februarie 1948 - Găitan a or nizat cea dintîi manifestaţie politică la care am asistat viaţa mea: un marş al tăcerii în memoria nenumăratei! victime ale violenţei oficiale din ţară, cu peste şaizeci de : de femei şi bărbaţi îmbrăcaţi în doliu din cap pînă-n cioare, cu steagurile roşii ale partidului şi steagurile ne ale durerii. Cuvîntul de ordine era unul singur: tăcerea ; solută. Şi lumea o respecta cu un dramatism de neconcep pînă şi pe balcoanele caselor şi ale birourilor de fuseserăm văzuţi trecînd pe bulevardul principal, în mă compactă, pe toată porţiunea cuprinsă între unspre2 străzi perpendiculare. O femeie murmura lîngă mine rugăciune. Un bărbat din dreptul ei o privi, surprins:

- Doamnă, vă rog!

Ea scoase un geamăt cerînd parcă iertare şi se cufuiî în marea de fantome. M-a podidit însă plînsul cînd auzit paşii măsuraţi şi respiraţia mulţimii în liniştea ac supranaturală. Eu venisem fără nici o convingere polit

_atras de curiozitatea tăcerii şi dintr-o dată mă trezisem cu un nod în gît. Cuvîntarea lui Găitan în Piaţa Bolivar, din balconul Inspectoratului municipal, a fost un discurs fune­bru cu o încărcătură emoţională cutremurătoare. Contrar pronosticurilor sinistre ale propriului partid, cuvîntul de ordine a fost respectat cu străşnicie: nu s-au auzit nici un fel de aplauze.

Aşa s-a desfăşurat marşul tăcerii, cel mai mişcător din cîte s-au făcut în Columbia. Impresia partizanilor şi a duş­manilor, după seara aceea istorică, a fost că alegerea lui Găitan era inevitabilă. O ştiau şi conservatorii, din pricina violenţei care contaminase în cel mai înalt grad toată ţara, a ferocităţii poliţiei împotriva liberalismului dezarmat şi a politicii de devastare. Expresia cea mai tenebroasă a stării de spirit care domnea pretutindeni a fost ceea ce s-a întîm-plat la acel sfirşit de săptămînă la corida din Bogota, unde spectatorii din tribune s-au repezit în arenă, revoltaţi de blîndeţea taurului şi de neputinţa toreadorului de a-l omorî. Mulţimea dezlănţuită a sfişiat în bucăţi taurul viu. Nume­roşi ziarişti şi scriitori care au trăit oroarea aceea sau au aflat-o din auzite au interpretat-o ca simptomul cel mai înfiorător al furiei turbate care cuprindea ţara.

In atmosfera aceea de tensiune extremă s-a deschis la Bogota cea de a Noua Conferinţă Panamericană, pe 30 martie, la patru şi jumătate după-amiaza. Renovarea oraşului -conform gusturilor pompoase ale ministrului de Externe J-aureano Gomez care, în virtutea funcţiei sale, era preşe­dintele conferinţei - costase o avere. Asistau miniştrii de Externe ai tuturor ţărilor din America Latină şi persona-htăţi ale zilei. Fuseseră invitaţi de onoare cei mai de vază Politicieni columbieni, cu unica şi semnificativa excepţie a ^Ul Jorge Eliecer Găitan, eliminat fără îndoială prin extrem

348

G a b r i e l

G A R C i A

M Ă R Q U

-

349de grăitorul veto al lui Laureano Gomez şi poate şi al ut conducători liberali care îl detestau pentru atacurile împ triva oligarhiei comune ambelor partide. Vedeta cor rinţei era generalul George Marshall, delegat al Stateli Unite şi marele erou al recentului încheiat război mondial avînd aura strălucitoare a unui artist de cinema întrucît conducea reconstrucţia Europei distruse de conflagraţie.|

Cu toate acestea, vineri, pe 9 aprilie, omul zilei în rile de presă a fost Jorge Eliecer Găitan, pentru că obţim achitarea locotenentului Jesiis Marfa Cortes Poveda, ac zaţ de uciderea ziaristului Eudoro Galarza Ossa. Sos plin de euforie la biroul său avocaţial, la intersecţia vest aglomerată a străzii Septima cu bulevardul Jimenez Quesada, cu puţin înainte de opt dimineaţa, deşi stătuse| la proces pînă în zori. Avea mai multe întîlniri în orele următoare, dar acceptă imediat cînd Plinio Mendoza Neira l-ainvitat, pe la unu fără ceva, să ia masa de prînz cu şase pr teni personali şi cu politicieni care veniseră la el la cabir să-l felicite pentru această victorie juridică pe care nu apucaseră încă s-o publice. Printre aceştia se număr medicul său personal, Pedro Eliseo Cruz, care făcea pa şi din anturajul său politic.

In această atmosferă încordată m-am aşezat la masai sufrageria pensiunii unde locuiam, la trei străzi mai înec de locul respectiv. Nu-mi aduseseră încă supa cînd Wilfri| Mathieu se postă speriat în dreptul mesei.

- S-a dus naibii ţara asta, mi-a spus. Tocmai l-au ome pe Găitan în faţă la „El Gato Negre".

Mathieu era un student model de la Medicină, secţia chirurgie, originar din Sucre, ca alţi chiriaşi din pensii) şi care era chinuit întruna de presimţiri sinistre. Nu se' plinise o săptămînă de cînd ne anunţase cît de iminenţi

350

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U J

de temut, prin consecinţele sale dezastruoase, ar putea fi asasinarea lui Jorge Eliecer Găitan. Insă n-a mai impresio­nat pe nimeni, căci nu era nevoie de nici o presimţire pen­tru a presupune aşa ceva.

Abia dacă am fost în stare să traversez ca din puşcă bulevardul Jimenez de Quesada şi să ajung cu răsuflarea tăiată în faţa cafenelei „El Gato Negro", aproape de colţul străzii Septima. Tocmai duseseră rănitul care era încă în viaţă, dar fără nici o speranţă la Clinica Centrală, cam la patru străzi mai departe. Un grup de bărbaţi îşi îmbibau batistele în balta de sînge cald, spre a le păstra ca relicve istorice. O femeie cu şal negru şi opinci, dintre numeroase­le care vindeau tot felul de fleacuri în locul acela, strigă văzîndu-şi şalul însîngerat:

- Ticăloşii, mi l-au omorît!

Lustragiii, înarmaţi cu cutiile lor de lemn, încercau să dea jos jaluzelele metalice de la poarta farmaciei „Nueva Granada", unde puţinii poliţişti de gardă închiseseră agre­sorul pentru a-l feri de gloata turbată. Un bărbat înalt şi foarte stăpîn pe sine, cu un impecabil costum gri ca de nuntă, îi aţîţa pe cei din jur cu strigăte bine calculate. Şi, pe deasupra, atît de eficace, încît proprietarul farmaciei ridică jaluzelele de teamă să nu le dea foc. Agresorul, cuprins de panică în faţa mulţimii dezlănţuite care se repezi înspre el, se agăţă de un agent.

~ Domnule agent, imploră aproape fără voce, nu-i lă-^saţi să mă omoare!

Nu-l voi putea uita niciodată. Avea părul răvăşit, o bar­bă de două zile şi era livid la faţă ca un mort, cu ochii ieşiţi ^{11 Or}bite de groază. Purta un costum foarte uzat, cu dungi ^Vmicale, i^ar mulţimea îi rupsese reverele. A fost o apariţie ^lnstantanee care avea să dăinuie însă, căci lustragiii l-au

A trăi pentru a-ţî povesti viaţa

351smuls din mîinile poliţiştilor lovindu-l cu cutiile şi au ceput să-l calce în picioare. Cînd s-a abătut primul val,! pierduse un pantof.

- La palat! strigă poruncitor bărbatul în gri care fost identificat niciodată. La palat!

Cei mai exaltaţi îl ascultară. Inşfăcară de glezne trut însîngerat şi-l tîrîră pe strada Septima pînă la piaţa Bolivaţ printre ultimele tramvaie blocate de evenimente, insultîq cu sălbăticie guvernul. De pe trotuare şi balcoane er încurajaţi cu ţipete şi cu aplauze, iar cadavrul desfiguraţi lovituri îşi lăsa pe caldarîm fişii de haine şi de carne. Mulţii alăturau marşului, care nu trecuse bine de şase străzi, căi căpătase o mărime şi o forţă năvalnică, de parcă era gataf izbucnească un război. Trupului strivit nu-i mai ramă seră decît indispensabilii şi un pantof.

Piaţa Bolivar, de curînd renovată, nu mai avea măre din alte zile de vineri grandioase, cu copacii ei dizgraţi^ şi cu statuile grosolane respectînd noile canoane estet oficiale. In Capitohul Naţional, unde îşi începuse lucr cu zece zile în urmă Conferinţa Panamericană, delegaţii) duseseră să mănînce de prînz. Astfel încît gloata merse : departe, pînă la palatul prezidenţial, care nu era nici ac păzit. Acolo lăsară rămăşiţele cadavrului care nu mai decît zdrenţe din indispensabili, pantoful sting şi două < vate inexplicabil înnodate în jurul gîtului. După cîteva l nute, au sosit să ia prînzul preşedintele Republicii, Mariai Ospina Perez, cu soţia, care inauguraseră o expoziţie ; cola în localitatea Engativa. Nu aflaseră de asasinat, finl| aparatul de radio din automobilul prezidenţial era înci

Am mai rămas zece minute la locul crimei, surpris iuţeala cu care versiunile martorilor îşi schimbau fondul şi conţinutul pînă ajungeau să-şi piardă orice asemăna

352

G A B R I E L

G A R C î A

M Ă R Q 01

realitatea. Ne aflam la intersecţia Bulevardului Jimenez cu strada Septima, la ora de vîrf a aglomeraţiei, la cincizeci de paşi de El Tiempo. Ştiam în momentele acelea că atunci cînd Găitan ieşise de la biroul lui era însoţit de Pedro Eliseo Cruz, Alejandro Vallejo, Jorge Padilla şi Plinio Mendoza Neira, ministru de Război în primul guvern al lui Alfonso Lopez Pumarejo. Acesta îi invitase la masă. Găitan ieşise din clădirea unde îşi avea cabinetul, fără nici un fel de pază, în mijlocul unui grup compact de prieteni, îndată ce ajunseră pe trotuar, Mendoza îl luă de braţ, îl duse cu un pas înaintea celorlalţi, şi-i spuse:

- Voiam să-ţi cer ceva.

N-a putut spune mai mult. Găitan îşi acoperi faţa cu braţul şi Mendoza auzi prima împuşcătură înainte de a-l vedea în faţa lor pe bărbatul care a aţintit cu revolverul capul liderului şi a tras de trei ori, cu sînge rece de profe­sionist. După o secundă se şi vorbea de a patra împuşcă­tură fără ţintă şi poate de o a cincea.

Plinio Apuleyo Mendoza, care sosise cu tatăl şi cu surorile lui, Elvira şi Roşa Ines, apucase să-l vadă pe Găitan căzut pe trotuar cu faţa în sus, cu un minut înainte de a fi dus la spital. „Nu părea mort - mi-a spus după cîţiva ani. Era parcă o statuie impunătoare întinsă acolo jos, lîngă o pată mică de sînge, cu o tristeţe adîncă în ochii larg des­chişi şi ficşi." în momentul acela de confuzie, surorile au crezut că şi tatăl lor murise şi erau atît de înnebunite, că Plinio Apuleyo le-a urcat în primul tramvai care a trecut pentru a le duce de acolo. Insă vatmanul şi-a dat perfect seama de cele petrecute, şi-a aruncat şapca la pămînt şi a Părăsit tramvaiul în mijlocul străzii, alăturîndu-se celor din-^{tu str}igăte de revoltă. După cîteva minute, tramvaiul acela ^a f°st primul pe care l-au răsturnat hoardele înnebunite.

353Divergenţele asupra numărului şi rolului protagot tilor erau de neîmpăcat, căci un martor era sigur că seseră trei inşi care trăseseră pe rînd, iar altul spunea adevăratul asasin se strecurase prin mulţimea dezlănţuită! se urcase liniştit într-un tramvai din mers. Nici ceea Mendoza Neira voise să-i ceară lui Găitan cînd îl apuca de braţ n-avea vreo legătură cu multele speculaţii care s-si făcut de atunci încolo, fiind de fapt vorba de acordul li pentru crearea unui institut de instruire a liderilor sine caii. Sau, aşa cum spusese ironic socrul lui, cu cîteva zi| înainte: „O şcoală unde să li se predea şoferilor filosofie N-a apucat să-i spună cînd a răsunat în dreptul lor prii împuşcătură.

După cincizeci de ani încă mai păstrez întipărită memorie imaginea bărbatului care părea să instige glo^i în faţa farmaciei, dar nu l-am găsit menţionat în nici dintre nenumăratele mărturii pe care le-am citit despre : aceea. II văzusem de foarte aproape: avea un costum gant, o piele de alabastru şi-şi controla milimetric acte Mi-a atras atenţia într-atît, încît nu l-am pierdut din pînă cînd s-a urcat într-un automobil exagerat de ne îndată ce luară de acolo cadavrul asasinului, şi de atunci i şters pare-se din memoria istorică. Chiar şi dintr-a ra| pînă după mulţi ani, pe vremea cînd eram jurnalist, cif mi s-a năzărit ideea că bărbatul acela izbutise să determif mulţimea să linşeze un fals asasin pentru a proteja ideii tatea celui adevărat.

In iureşul acela de nestăpînit se afla liderul studen| cubanez Fidel Castro, care avea douăzeci de ani şi ca delegat al Universităţii din Havana la un congres al'w denţilor, organizat ca o replică democratică la Confef Panamericană. Sosise de vreo şase zile, întovărăşit de .

354

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q Uf

Guevara, Enrique Ovares şi Rafael del Pino - studenţi cubanezi ca şi el - şi unul dintre primele sale demersuri a fost să-i solicite o întîlnire lui Jorge Eliecer Găitan, pe care îl admira. După două zile Castro s-a văzut cu Găitan şi acesta l-a convocat pentru vinerea viitoare. Găitan în per­soană îşi notase întîlnirea în agenda de pe biroul său, pe foaia cu ziua de 9 aprilie: „Fidel Castro, 2 p.m.".

Aşa cum a povestit chiar el în presă, cu diverse ocazii, şi în interminabilele treceri în revistă pe care le-am făcut împreuna de-a lungul vechii noastre prietenii, Fidel auzise pentru prima oară de crimă pe cînd hoinărea prin jur ca să ajungă la timp la întîlnirea de la ora două. Brusc l-au luat prin surprindere cele dintîi hoarde care fugeau în toate părţile şi strigătul general:

- L-au omorît pe Găitan!

Fidel Castro nu şi-a dat seama decît mai tîrziu că întîl­nirea n-ar fi putut avea loc în nici un caz înainte de ora patru sau cinci, din cauza neprevăzutei invitaţii la masă pe care Mendoza Neira i-o făcuse lui Găitan.

La locul crimei era aşa o aglomeraţie, că nu s-ar mai fi putut strecura nici un singur om. Circulaţia fusese între­ruptă şi tramvaiele răsturnate, aşa încît m-am îndreptat spre pensiune ca să-mi termin prînzul, cînd profesorul Carlos H. Pareja îmi aţinu calea în poarta biroului său, în-trebîndu-mă unde mă duceam.

- Merg să mănînc, i-am răspuns.

- Dă-o-n mă-sa, zise el, cu incorigibila-i slobozenie din

. Cum de-ţi stă gîndul la mîncare cînd Găitan toc-a fost asasinat? Fără să-mi lase timp să-i răspund mi-a ordonat să mă ^Uc la universitate şi să mă aşez în fruntea marşului de P^rotest al studenţilor. Lucru ciudat, l-am ascultat în ciuda

355felului meu de a fi. Am mers mai departe pe strada Septir spre nord, în sens contrar mulţimii care năvălea spre loc unde se petrecuse crima, pe jumătate curioasă, pe jumăt îndurerată şi furioasă. Autobuzele Universităţii Naţior conduse de studenţi înflăcăraţi, deschideau marşul, parcul Santander, la o sută de metri de locul crimei, angajaţii închideau în mare grabă porţile mari ale Hotelului Granada - cel mai luxos din oraş - unde erau gâzdi zilele acelea cîţiva miniştri de Externe şi invitaţi de mar la Conferinţa Panamericană.

Un nou val de oameni săraci se ivea de prin toate ţurile, gata de luptă. Mulţi erau înarmaţi cu cuţite de tăil trestie, furate de curînd, în cursul celor dintîi asalturi? magazine, şi păreau nerăbădători să le folosească. Eu n-avea o viziune prea clară asupra consecinţelor posibile ale at tatului şi continuam să mă gîndesc mai mult la mînc decît la protest, aşa că m-am întors la pensiune. Am urci scările din două în două trepte, convins că prietenii preocupaţi de politică se aflau pe picior de război. Dar: era aşa: sufrageria era tot goală, iar fratele meu şi Jc Palencia - care locuiau în camera de alături - cîntau împl una cu alţi prieteni în dormitor.

- L-au omorît pe Găitan! am strigat.

Mi-au făcut semn că aflaseră, dar dispoziţia tuturor ] rea mai curînd de vacanţă decît funerară şi nu şi-au înt rupt cîntecul. Ne-am aşezat apoi să mîncăm în sufrag pustie, convinşi că lucrurile se vor opri aici, pînă cineva a pus radioul mai tare, să ascultăm şi noi, cei ne arătam indiferenţi. Carlos H. Pareja, onorîndu-şi ţia pe care o adoptase îmboldindu-mă acum o oră, am) constituirea Juntei Revoluţionare a Guvernului, alcăt din cei mai de seamă liberali de stînga, dintre care scriitfi

_si politicianul Jorge Zalomea era cel mai cunoscut. Prima sa hotărîre a fost alegerea comitetului executiv, a conducerii poliţiei Naţionale şi a tuturor organelor necesare unui stat revoluţionar. Au vorbit apoi ceilalţi membri ai juntei, lan-sînd lozinci tot mai exaltate.

Cel dintîi gînd care mi-a trecut prin cap în momentele acelea solemne a fost ce-o să zică tata cînd o să afle că vărul lui, conservator convins, era liderul cel mare al unei re­voluţii de extrema stînga. Auzind cum se vînturau numele răsunătoare legate de universitate, proprietăreasa pensiunii a fost surprinsă că nu se purtau ca nişte profesori, ci ca nişte studenţi prost-crescuţi. Era de-ajuns să învîrţi de două ori butonul radioului ca să dai de o ţară cu totul alta. La „Radio Nacional", liberalii care sprijineau guvernul chemau la calm, la alte posturi se vocifera împotriva comuniştilor credincioşi Moscovei, pe cînd conducătorii de frunte ai li­beralismului oficial înfruntau riscurile de a ieşi pe străzile aflate în plin război, încercînd să ajungă la palatul prezi­denţial pentru a negocia o alianţă de compromis cu guver­nul conservator.

Stăteam năuciţi de starea aceea de confuzie demenţială cînd, deodată, unul dintre băieţii proprietăresei a strigat că luase foc casa. Intr-adevăr, se făcuse o crăpătură în zidul de piatră din spate şi un fum negru şi des începea să rarefieze aerul din dormitoare. Provenea fără îndoială de la sediul departamental al guvernului, vecin cu pensiunea, care fu­sese incendiat de manifestanţi, însă zidul părea destul de solid ca să reziste. Am coborît cu toţii scara sărind treptele S¹ ne-am pomenit într-un oraş în război. Răsculaţii dezlăn­ţuiţi aruncau pe ferestrele sediului tot ce găseau prin birouri. Fumul de la incendii întunecase văzduhul, acoperind cerul ^Cu o mantie sinistră. Hoarde înnebunite, înarmate cu cuţite

356

G A B R I E L

G A R C f A

M Ă R Q U

A trăi pentru a-ţî povesti viaţa

357de tăiat trestie şi cu toate soiurile de unelte de fier furate i prin prăvălii, luau cu asalt magazinele de pe strada Septima ţ străzile învecinate, cu ajutorul poliţiştilor răsculaţi, şi dădeau foc. Ne-a fost de-ajuns o rapidă aruncătură de ochi pentru a ne da seama că situaţia scăpase de sub control Fratele meu mi-o luă înainte cu gîndul şi strigă:

- La naiba, maşina de scris!

Arn rupt-o la fugă spre casa de amanet care era înc neatinsă, dar maşina nu se mai afla la locul ei. Nu ne-an făcut griji, crezînd că în zilele următoare o vom pute recupera, fără să ne dăm încă seama că în dezastrul acel| uriaş nu vor mai exista zile următoare.

Garnizoana militară din Bogota s-a mărginit să asiguri paza instituţiilor oficiale şi a băncilor, iar de ordinea pi blică nu s-a mai ocupat nimeni. Mulţi de la înaltul comat dament al poliţiei s-au baricadat încă de la primele ore ! clădirile Diviziei a Cincea şi i-au urmat numeroşi agenţi pe stradă, cu arme luate din drum. Cîţiva dintre ei, cu br sarda roşie a rebelilor, trăgeau atît de aproape de noi, împuşcăturile îmi bubuiau în piept. De atunci am conviî gerea că o puşcă poate ucide doar cu zgomotul ei asurzitei

Intorcîndu-ne la casa de amanet, am văzut cum a foS devastat în cîteva minute complexul comercial de pe stra Octava, cel mai mare din oraş. Bijuteriile superbe, cupe nele de stofă englezească şi pălăriile gen Bond Street, care noi, studenţii din Caraibe, le admiram în vitrine inaccesibile, ajunseseră pe mîinile tuturor, sub ochii solâm ţilor impasibili care făceau de gardă în faţa băncilor străine Extrem de eleganta cafenea „San Marino", unde n-am put intra niciodată, era deschisă şi golită cu desăvîrşire şi chelnerii aceia în smoching care se grăbeau să împiedice intrarea studenţilor caraibieni.

358

G A B R

E L

G A R C î A

M Ă R Q U

Cîţiva dintre cei care ieşeau încărcaţi cu haine luxoase şi cupoane mari de stofă pe umăr le trînteau în mijlocul străzii. Am luat unul, fără să-mi închipui că era atît de greu, şi am fost nevoit să-l las acolo cu durere în suflet. Pretutindeni ne ciocneam de aparate de uz casnic aruncate în drum şi nu era uşor să găseşti printre ele sticle de whisky de mărci prestigioase şi de tot felul de băuturi exotice pe care gloata le decapita cu lovituri de cuţit. Fratele meu, Luis Enrique, şi Jose Palencia au găsit ce mai rămăsese dintr-un magazin scump de confecţii ce fusese prădat, între altele un costum azuriu dintr-o stofă excepţională, măsura exactă a tatei, pe care avea să-l poarte ani de zile la ocazii deosebite. Singurul meu trofeu providenţial a fost mapa din piele de viţel de la cel mai select salon de ceai din oraş, care mi-a folosit să-mi duc originalele sub braţ în multele nopţi din anii următori, cînd n-am avut unde să dorm.

Mergeam cu un grup care-şi croia drum pe strada Octava, în direcţia Capitoliului, cînd deodată un foc de mitralieră îi culcă la pămînt pe cei dintîi care ajunseseră în piaţa Bolivâr. Morţii şi răniţii îngrămădiţi în mijlocul drumului ne-au făcut să ne oprim brusc. Un muribund scăldat în sînge care a apă­rut tîrîndu-se în faţa noastră m-a apucat de manşeta panta­lonului şi mi-a strigat, implorîndu-mă sfişietor:

- Pentru numele Domnului, tinere, nu mă lăsa să mor!

Am fugit, îngrozit. De atunci am învăţat să uit multe °rori, ale mele sau ale altora, dar n-am să uit în veci dis­perarea din ochii aceia la lumina incendiilor. Mă sur­prinde însă şi acum că nu-mi trecuse nici o clipă prin cap ^că fratele meu şi cu mine am fi putut muri în infernul acela necruţător.

e la trei după-amiaza începuse să plouă în rafale, iar cinci s-a dezlănţuit un potop apocaliptic care a stins

359multe dintre incendiile de mică amploare şi a mai temi rât elanul revoltei. Anemica garnizoană din Bogota, inc pabilă să-i ţină piept, a dispersat totuşi furia de pe străzi însă n-a primit întărituri decît după miezul nopţii, cînd ; sosit trupele de urgenţă din departamentele vecine, Boyac mai ales, care avea groaznica reputaţie de a fi şcoa violenţei oficiale. Pînă atunci radioul incita, însă nu infc mă, aşa încît nici o ştire n-avea sursă sigură şi era imposil să afli adevărul. Trupele de curînd sosite au ocupat în zob zilei complexul comercial devastat de hoarde, doar la lur na incendiilor, însă rezistenţa politizată a continuat în multe zile cu franctirori postaţi în turnuri şi pe terase, ora aceea, morţii de pe străzi nu mai puteau fi număraţi.|

Cînd ne-am întors la pensiune centrul era în cea mare parte în flăcări, cu tramvaie răsturnate şi cu resti de automobile folosite drept baricade ocazionale. Am pl| într-o valiză puţinele lucruri care meritau să fie luate numai după un timp mi-am dat seama că uitasem ciorr a două sau trei povestiri de nepublicat, dicţionarul bunic lui, pe care nu l-am mai recuperat niciodată, şi cartea Diogene Laertius primită ca premiu cînd am ieşit cel dinţ| la bacalaureat.

Tot ce ne-a dat prin cap, fratelui meu şi mie, a fost să-i cerem găzduire unchiului Juanito, care stătea la numai patru străzi de pensiune. Avea un apartament la etajul doi cu un salon, sufragerie şi două dormitoare, unde loci împreună cu soţia şi cu copiii lor, Eduardo, Mărgărita Nicolas, băiatul cel mare, care stătuse o vreme cu minfl pensiune. Abia încăpeam, dar familia Marquez Caballer avut bunătatea să improvizeze spaţii chiar şi acolo unde| existau, pînă şi în bucătărie, şi nu numai pentru noi, pentru alţi prieteni de-ai noştri de la pensiune: Jose Pale

360

G a b r i e l

G A R C

M Ă R Q U

Domingo Manuel Vega, Carmelo Martinez - toţi din Sucre - şi alţii pe care abia îi cunoşteam.

Puţin înainte de miezul nopţii, cînd ploaia a încetat, am urcat pe terasă pentru a vedea priveliştea infernală a oraşului luminat de flăcările incendiilor. In zare, dealurile Monserrate şi Guadalupe erau două uriaşe mase de umbre pe cerul întunecat de fum, dar eu nu vedeam în ceaţa dezo­lantă decît faţa enormă a muribundului care se tîra spre mine, implorîndu-mă să-i dau un ajutor imposibil. Vînătoa-rea de pe străzi încetase şi în liniştea îngrozitoare se auzeau numai împuşcăturile răzleţe ale nenumăraţilor franctirori postaţi prin tot centrul, ca şi zgomotul asurzitor al tru­pelor care, încetul cu încetul, distrugeau orice urmă de rezistenţă armată sau lipsită de arme pentru a supune ora­şul. Impresionat de priveliştea morţii, unchiul Juanito ex­primă printr-un singur suspin sentimentul tuturor:

- Doamne, Dumnezeule, totul pare un vis!

Intorcîndu-ne în salonul în penumbră, m-am prăbuşit pe sofa. Buletinele oficiale transmise de posturile ocupate de trupele guvernamentale descriau panorama unei linişti restabilite treptat. Nu mai existau discursuri, dar nu se putea face o deosebire precisă între posturile oficiale şi cele care continuau să se afle în mîinile rebelilor, şi chiar şi acestea erau imposibil de desluşit în avalanşa tumultuoasă a Ştirilor contradictorii. S-a spus că toate ambasadele erau arhipline de refugiaţi şi că generalul Marshall se afla în cea ^a Statelor Unite, sub protecţia unei gărzi de onoare de la Academia Militară. Şi Laureano Gomez se refugiase acolo ⁱⁿcă din primele ore şi vorbise la telefon cu preşedintele ^Ul> încercînd să-l împiedice să negocieze cu liberalii într-o situaţie p_e care el o considera drept manevră a comuniş-

or. Fostul preşedinte Alberto Lleras, pe atunci secretar