389nu era lume pe stradă. Poliţiştii s-au arătat mai degr leneşi decît înţelegători cînd mi-au văzut hîrtiile de ider, ţaţe, în vreme ce le tot explicam de ce mă aflam acolo, le-au dat înapoi fără să-şi arunce ochii peste ele. M-au înti bat cîţi bani aveam şi le-am răspuns că mai puţin de pa| pesos. Atunci cel mai îndrăzneţ dintre ei îmi ceru o ţig şi le-am arătat chiştocul stins pe care aveam de gînd fumez înainte de a mă culca. Mi l-a luat şi l-a fumat pî şi-a ars unghiile. După cîteva clipe, m-au apucat de braţţ m-au dus de-a lungul străzii, îmboldiţi mai mult de dorinţa de a fuma decît de a respecta dispoziţia legală, în căutarea unui local care să fie deschis pentru a cumpăra ţigări cu bucata la preţul de o centimă fiecare. Noaptea devenise fană şi răcoroasă în lumina lunii pline, iar liniştea pare materie invizibilă ce se putea respira precum aerul. At am înţeles ceea ce ne povestea tata de atîtea ori, fără ca î să-l credem, că-şi lua vioara în zori şi cînta în liniştea ci|
•L
tirului, să simtă că valsurile lui de dragoste se puteau ai| pe toată coasta Mării Caraibilor.
Obosiţi de căutarea zadarnică a ţigărilor cu bucata, i trecut dincolo de zid şi ne-am dus la cheiul de cabotaj: plin de viaţă, aflat în spatele pieţei, unde acostau goele din Curazao şi Aruba şi alte insule mici din Antile. cartierul de noapte al oamenilor celor mai amuzant mai utili din oraş, care aveau dreptul la salvconducte | tru perioada de interdicţie, prin natura ocupaţiilor i Mîncau pînă în zori într-o circiumă sub cerul liber, 1| preţ bun şi într-o companie plăcută, căci se adunau ; nu numai cei care lucrau noaptea, ci oricine voia s8 nînce la ora cînd totul era închis. Localul n-avea un : oficial şi era cunoscut sub o denumire care nu i trivea defel: „Peştera".
390
G A B R I E L
G A R C î A
M Ă R Q
Poliţiştii au intrat ca la ei acasă. Era limpede că oamenii de la masă se ştiau dintotdeauna şi se bucurau să fie laolaltă. Nu era cu putinţă să distingi vreun nume, pentru că toţi se adresau unii altora cu poreclele din şcoală şi vorbeau în gura mare şi în acelaşi timp, fără să se înţeleagă şi fără să se privească. Erau în haine de lucru, în afară de un bărbat de vreo şaizeci de ani, cu aer de Adonis, cu pletele ninse şi într-un smoching de pe timpuri, lîngă o femeie matură şi încă foarte frumoasă, cu o rochie cu paiete uzată şi purtînd exagerat de multe bijuterii veritabile. Prezenţa ei putea fi o dovadă grăitoare a poziţiei sociale, fiindcă foarte puţine femei aveau bărbaţi care să le dea voie să apară în astfel de locuri rău famate. Aş fi crezut că erau turişti dacă n-ar fi fost dezinvoltura şi accentul lor autohton, precum şi familiaritatea cu care se purtau cu toţi din jur. Am aflat mai tîrziu că nu erau nici pe departe ceea ce păreau, ci o pereche aiurită din Cartagena, căsătorită de multă vreme, care folosea orice pretext ca să se îmbrace de gală pentru a cina în oraş, iar în noaptea aceea găsise restaurantele închise conform interdicţiei.
Ei au fost cei care ne-au invitat să luăm masa. Ceilalţi se stnnseră puţin ca să ne facă loc şi ne-am aşezat toţi trei cam înghesuiţi şi stingheri. Şi cu poliţiştii se purtau familiar, de parcă ar fi fost servitori. Unul era serios şi degajat, Jar cînd mînca avea maniere de băiat bine crescut. Celălalt Părea cam zăpăcit, în afară de momentele cînd bea şi fuma. u, mai curînd din sfială decît din politeţe, am comandat mai puţine feluri decît ei şi, cînd mi-am dat seama că aveam s -mi astîrnpăr foamea doar pe jumătate, ceilalţi terminală deja de mîncat.
* atronul şi chelnerul unic de la „Peştera" se numea olores, un negru aproape adolescent, de o frumuseţe
trăi pentru a-ţi povesti viaţa
391stînjenitoare, înfăşurat în cearşafuri imaculate de mus mân şt veşnic cu o garoafă proaspătă după ureche. Dar ] crul cel mai remarcabil era inteligenţa lui excesivă, pe ca ştia s-o folosească fără limite pentru a fi fericit şi a-i facel pe ceilalţi fericiţi. Era vădit că-i lipsea foarte puţin să fie femeie şi avea faima bine întemeiată că se culca numai şi numai cu bărbatul său. Nimeni nu a făcut niciodată vr glumă pe seama lui, căci avea un haz şi o iuţeală a replii care nu lăsa favoare nerăsplătită şi nici o ofensă nerăzbunată El singur prididea cu toate treburile, de la gătit - ştiLţ precis ce îi plăcea fiecărui client - pînă la prăjitul feliilor i banană verde cu o mînă, pe cînd cu cealaltă făcea socoţ Iile, fără alt ajutor decît acela foarte neînsemnat al ue copil de şase ani care îi spunea mamă. Cînd ne-am k rămas-bun, mă simţeam impresionat de descoperire, nu mi-aş fi închipuit că locul acela de noctambuli nâz vani avea să fie unul dintre cele de neuitat din viaţa mea
După ce am mîncat, i-am însoţit pe poliţişti să-şi rondul întrerupt. Luna era o farfurie de aur pe cer. B începea să adie şi aducea de undeva, de foarte depa crîrnpeie de melodii şi strigăte ca de la o petrecere pomină. Insă poliţiştii ştiau că în mahalaua săracilor nir nu se culca la semnalul de interdicţie, ci se încingeau furi cu dans, în fiecare noapte în altă casă, fără să mai M cineva în stradă pînă în zori.
Cînd a bătut de două am sunat la hotel, fiind con"V că prietenii mei sosiseră între timp, dar de data paznicul ne-a înjurat fără menajamente fiindcă l-am de tat fără rost. Poliţiştii şi-au dat atunci seama că n-av unde să dorm şi au hotărît să mă ducă la ei, la comisa Mi s-a părut un banc atît de prost, că mi-am pierdut dispoziţie şi le-am trîntit o obrăznicie. Unul din ei, şti
|e reacţia mea copilărească, m-a pus la punct cu ţeava puştii în stomac:
- Nu mai face pe prostul, mi-a zis prăpădindu-se de rîs Adu-ţi aminte că eşti încă arestat pentru încălcarea interdicţiei.
Aşa am dormit - într-o celulă de şase locuri şi pe o rogojinii năclăită de sudoarea altora - în prima mea noapte fericită la Cartagena.
Mi-a fost mult mai uşor să cunosc sufletul oraşului decît să supravieţuiesc acelei prime zile. înainte de două săptă-mîni îmi clarificasem raporturile cu familia, care îmi încuviinţase Iară rezerve hotărîrea de a trăi într-un oraş fără război. Patroana hotelului, cuprinsă de remuşcări pentru că mă condamnase la o noapte de închisoare, m-a aranjat împreună cu alţi douăzeci de studenţi într-o magazie de curînd ridicată pe terasa frumoasei sale case coloniale. N-am avut motiv să mă plîng, căci era o copie caraibiană a dormitorului de la Liceul Naţional şi costa mai puţin decît pensiunea din Bogota, cu casă şi masă cu tot.
Intrarea mea la Facultatea de Drept a presupus o oră de examen de admitere dat cu secretarul, Ignacio Velez Martinez, şi cu un profesor de economie politică de al cărui nume n-am izbutit să mai dau în amintirile mele. Examenul s-a ţinut cum era obiceiul, în faţa anului doi în plen.
De la bun început mi-a atras atenţia claritatea judecăţii ?! precizia limbajului celor doi profesori, într-o regiune care m interiorul ţării e vestită prin aceea că locuitorii ei S1nt tare slobozi la gură. Primul subiect, tras la sorţi, a fost Războiul de Secesiune din Statele Unite, despre care abia aca Ştiam ceva. Mare păcat că nu apucasem să citesc ro-mancierii americani din noul val, care începeau să ne so-Sească doar de curînd, însă am avut bafta că doctorul Velez
392 G A B R l E
G A R C
M Ă R Q U
•
393Martinez s-a apucat să facă o referire întîmplâtoare la Col unchiului Tom, pe care o cunoşteam destul de bine liceu. Am prins-o din zbor. Cei doi profesori au suferit pesemne o criză de nostalgie, căci cele şaizeci de mimute rezervate pentru examen s-au scurs în întregime cu o analiză emoţională a ticăloşiei regimului sclavagist din sudul Statelor Unite. Şi acolo ne-am oprit. Astfel, ceea ce so| tisem eu un fel de ruletă rusească a fost de fapt o disc antrenantă, care a meritat un calificativ bun şi cîteva ; uze cordiale.
Ca urmare am intrat la universitate să termin anul de Drept, cu condiţia nicicînd îndeplinită de a susţine examenele restante la una sau două materii din anul întîi la care nu mă prezentasem la Bogota. Cîţiva colegi s-au em ziasmat de felul meu de a trata subiectele domesticindu' întrucît promovau un anume militantism în favoarea libertăţii creative într-o universitate împotmolită în rigoa academică. Era visul meu solitar încă din liceu, nu datoî unui nonconformism gratuit, ci pentru că era unica speranţă de a lua examenele fără să învăţ. Totuşi, acei care proclamau libertatea judecăţii în sălile de curs n-a\ , încotro şi capitulau în faţa fatalităţii, mergînd la examq ca la eşafod, cu caietele lor de notiţe cu texte din perio^ colonială învăţate pe dinafară. Din fericire, în viaţa re„ erau maeştri versaţi în arta de a menţine vii balurile| taxă de vineri seara, în ciuda riscurilor represiunii tot neruşinate în umbra stării de asediu. Graţie aranjai telor puse la cale cu autorităţile, balurile au continua să se ţină şi în perioada de interdicţie, iar cînd aceasta a fost ridicată au renăscut din propria cenuşă cu şi mai îl avînt ca înainte. Mai cu seamă în Torices, Getsemanîl la poalele colinei Popa, cartierele cele mai petrecăreţ|
anii aceia sumbri. Era de-ajuns să ne uităm pe fereastră să ne alegem petrecerea cea mai atrăgătoare şi pentru cincizeci de centime dansam pînă în zori pe muzica cea mai fierbinte din Caraibe, asurzitoare din pricina megafoanelor. Fetele pe care le invitam politicos erau chiar elevele zărite peste săptămînă la ieşirea de la şcoală, numai că purtau uniformele de la slujba de duminică şi dansau ca nişte femei uşoare, sub ochii atenţi ai mătuşilor care le însoţeau pretutindeni sau ai mamelor emancipate. Intr-una din serile acelea o pornisem la agăţat prin Getsemani, care pe vremea coloniei a fost mahalaua sclavilor, cînd am recunoscut, de parc-ar fi fost o parola, palma zdravănă pe spinare şi bubuitul unui glas: - Banditule!
Era Manuel Zapata Olivella, incorigibilul de pe strada Mala Crianza1, unde trăia familia bunicilor stră-străbuni-cilor lui africani. Ne văzuserăm la Bogota, în toiul nebuniei din 9 aprilie, şi prima noastră uimire la Cartagena a fost că ne regăseam în viaţă. Pe lîngă medic voluntar, Manuel era şi romancier, militant politic şi promotor al muzicii din Caraibe, însă vocaţia sa atotputernică era să încerce să rezolve problemele întregii omeniri. N-am apucat bine să schimbăm impresii despre experienţa trăită de necare în acea vineri nefastă şi despre planurile de viitor, că mi-a şi propus să-mi încerc norocul cu gazetăria. Cu o lună m urmă, conducătorul liberal Domingo Lopez Escau-naza intemeiase ziarul El Universal, şef de redacţie fiind Clemente Manuel Zăbala, de care auzisem vorbindu-se nu Ca §azetar, ci în calitate de specialist în toate genurile de ică şi de simpatizant comunist. Zapata Olivella a stăruit
1 Proastă creştere.
394
gabriel garcia
M Ă R Q U
395# J t,*&-«
să ne ducem să-l vedem, deoarece ştia că se afla în cautare de elemente noi pentru a promova, prin exemplul ziarului său, un jurnalism creator, împotriva celui de rutină şi o| dient care domnea în toată ţara, mai ales la Cartagena,! atunci unul dintre oraşele cele mai retrograde.
Ştiam prea bine că jurnalismul nu era vocaţia „„
Voiam să fiu un altfel de scriitor, dar încercam acest luc
imitînd diverşi autori care n-aveau nimic de-a face ,
mine. Aşa încît în zilele acelea îmi luasem o pauză penis
meditaţie, fiindcă după primele trei povestiri publicat*
Bogota şi atît de elogiate de Eduardo Zalamea şi de _
critici şi prieteni, buni sau mai puţin buni, mă simţea
într-un impas. Contrar părerilor mele, Zapata Olivelld
susţinut că jurnalismul şi literatura ajungeau curînd să :,
acelaşi lucru şi că o legătură cu El Universal mi-ar pu|
rezolva trei probleme deodată: să-mi asigure o viaţă dei
şi folositoare, să mă plaseze într-un mediu profesional <.
era în sine o profesie importantă şi să lucrez cu Cleme
Manuel Zăbala, cel mai mare maestru al jurnalismului i
se putea imagina. Accesul de timiditate pe care mi l-a :
nit raţionamentul acela atît de simplu m-ar fi putut sec T,
din încurcătură. Insă Zapata Olivella nu admitea eşecuri|
aşa că mi-a dat întîlnire pentru a doua zi la cinci după-a__
za, la numărul 381 de pe strada San Juan de Dios, unde i
sediul ziarului. ,,
Am dormit prost în noaptea aceea. A doua zi,|
micul dejun, am întrebat-o pe patroana hotelului ut
era strada San Juan de Dios şi ea mi-a arătat-o cu deg«
de la fereastră.
- E chiar acolo, mi-a zis, peste două străzi. Redacţia ziarului El Universal se afla în dreptul irnei| lui zid de piatră aurită al Bisericii San Pedro Claver,|
396
G A B R I E L
G A R C f A
M Ă R Q U
dinţa sfint al Americilor, al cărui trup neputrezit e expus de peste o sută de ani sub altarul principal. Era o clădire colonială veche, cu cîrpeli republicane pe margini, cu două porţi mari şi nişte ferestre prin care se vedea tot ce ţinea de ziar. Iar omul care însemna pentru mine o adevărată teroare stătea în spatele unei balustrade de scînduri negeluite, la trei metri de geam: un bărbat matur şi cu un aer solitar, îmbrăcat într-un costum de dril alb, cu cravată, cu pielea întunecată şi părul aspru şi negru de indian, scriind cu creionul la un birou vechi cu maldăre de hîrtii de rezolvat. Am trecut încă o dată. prin dreptul lui în sens invers, îmboldit de o fascinaţie irezistibilă, şi încă de două ori, şi a patra oară, ca şi prima de altfel, n-am avut nici cea mai mică îndoială că bărbatul acela era Clemente Manuel Zăbala, exact aşa cum mi-l închipuisem, parcă inspirîndu-mi însă şi mai multă teamă, îngrozit, m-am hotărît pur şi simplu să nu mă duc după-amiază la întîlnirea cu un om pe care era de-ajuns să-l vezi pe fereastră ca să descoperi că ştia prea multe despre viaţă şi tainele ei. M-am întors la hotel şi mi-am dăruit încă una dintre zilele mele tipice fără remuş-cări, trîntit cu faţa în sus pe pat, cu Falsificatorii de bani de Andre Gide, şi fumînd întruna. La cinci după-masă uşa mare a dormitorului se cutremură din pricina unei lovituri de palmă ca o împuşcătură.
- Hai să mergem, la naiba! îmi strigă din prag Zapata la. Zăbala te aşteaptă şi nimeni din ţara asta nu-şi Poate permite luxul să-i dea plasă.
începutul a fost mai greu decît mi l-aş fi imaginat într-un
coşmar. Zăbala m-a primit fără să ştie ce să facă, fumînd iăt"3 A
a întrerupere cu un neastîmpăr agravat de căldură.
e"a arătat totul. Intr-o parte, direcţia şi administraţia. In a a«ă, sala redacţiei şi atelierul cu trei mese de scris la
•
397care nu stătea nimeni fiind atît de devreme, iar în rotativă care a supravieţuit unei răzmeriţe şi singur două linotipuri.
Spre marea mea surpriză Zăbala îmi citise cele povestiri, iar nota lui Zalamea i se păruse îndreptăţită.
- Mie nu, i-am spus. Povestirile acelea nu-mi plac.'. scris dintr-un impuls cam inconştient şi, după ce le-a citit tipărite, n-am mai ştiut ce să fac mai departe.
Zăbala trase adînc fumul şi-i spuse lui Zapata Olivei
- E un semn bun.
Manuel prinse ocazia din zbor şi-i spuse că aş putea! fiu util la ziar, în timpul meu liber de la universita Zăbala îi răspunse că şi el se gîndise la asta cînd Manuel| rugat să-mi fixeze o întîlnire. M-a prezentat doctor Lopez Escauriaza, directorul, ca pe eventualul colabora despre care îi vorbise aseară.
- Ar fi grozav, spuse directorul, cu veşnicul lui zîml de cavaler de modă veche.
N-am stabilit nimic, dar maestrul Zăbala mi-a cerut vin şi a doua zi, să mă prezinte lui Hector Rojas Her poet şi pictor dintre cei mai buni şi comentatorul vedeţi ziarului. Nu i-am spus că fusese profesorul meu de deseU Colegiul „San Jose" dintr-o timiditate care astăzi mi| pare inexplicabilă. Cînd am plecat de acolo, Manuel a s| în sus de bucurie în Piaţa Vămii, în dreptul faţadei im| nătoare a Bisericii San Pedro Claver, şi a exclamat cu i facţie prematură:
- Ai văzut, tigrule, treaba-i aranjată!
L-am îmbrăţişat cordial ca să nu-l dezamăgesc, aveam serioase îndoieli în privinţa viitorului meu. Mă m-a întrebat atunci ce impresie îmi făcuse Zăbala şi spus adevărul. Mi s-a părut un pescuitor de suflete. Al
398
G A B R I E L
G A R C f A
M Ă R Q VI
era poate motivul precumpănitor pentru care grupurile de tineri îi admirau judecata şi prudenţa. Am conchis, desigur, orintr-o falsă apreciere de bătrîn prematur, că poate tocmai acest fel al lui de a fi îl împiedicase să joace un rol hotărîtor în viaţa publică a ţării.
Manuel m-a sunat seara, prăpădindu-se de rîs în urma discuţiei pe care o avusese cu Zăbala. Acesta îi vorbise de mine cu mare entuziasm, îşi reafirmase siguranţa că aveam să fiu o achiziţie importantă pentru pagina editorială, iar directorul fusese de aceeaşi părere. Dar adevăratul scop al telefonului său era acela de a-mi povesti că singurul lucru care îl îngrijora pe maestrul Zăbala era timiditatea mea bolnăvicioasă, care mi-ar putea fi un mare obstacol în viaţă.
Dacă m-am hotărît în ultimul moment să mă întorc la ziar a fost pentru că a doua zi de dimineaţă un coleg de cameră rai-a deschis uşa de la duş şi mi-a pus sub ochi pagina editorială din El Universal. Era o notă terifiantă despre sosirea mea în oraş, care mă compromitea ca scriitor înainte de a ajunge să fiu unul şi ca viitor ziarist la mai puţin de douăzeci şi patru de ore după ce văzusem din interior redacţia unui ziar pentru prima oară în viaţă.
Fără să-mi ascund furia, i-am reproşat lui Manuel, care mi-a telefonat imediat să mă felicite, că scrisese ceva atît de 'responsabil fără să fi vorbit înainte cu mine. Totuşi, ceva
schimbat în mine, şi poate pentru totdeauna, cînd am că nota fusese scrisă de maestrul Zăbala însuşi. Aşa mcit mi-am pus pantalonii şi m-am dus la redacţie să-i mulţumesc. Abia dacă mi-a dat atenţie. M-a prezentat lui Hec-t°r Rojas Herazo, îmbrăcat cu pantaloni kaki şi cămaşă cu ori tropicale. Avea o voce tunătoare debitînd cuvinte norrne şi nu se dădea bătut în conversaţie pînă nu-şi încolţea
trăi pentru a-fi povesti viaţa
399prada. El nu m-a recunoscut, fireşte, din mulţimea de i de la Colegiul „San Jose" din Barranquilla.
Maestrul Zăbala - cum îi spuneau toţi - ne-a atr discuţie depănînd amintiri despre doi sau trei comuni şi despre alţii pe care eu trebuia să-i cunosc, ne-a lăsat singuri şi s-a întors Ia lupta crîncenă a creiornş său încins la maximum pe hîrtiile acelea urgente, de pa n-ar fi avut niciodată de-a face cu noi. Hector îmi vc mai departe în susurul de ploaie măruntă al linotipului ca şi cum nici el n-ar fi avut vreo legătură cu Zăbala. Al un talent infinit de a conversa, cu o inteligenţă verţ] uluitoare; era un aventurier al imaginaţiei, inventînd l lităţi neverosimile pe care ajungea să le creadă chiarî Am stat de vorbă ceasuri întregi despre alţi prieteni^ viaţă sau morţi, despre cărţi ce n-ar fi trebuit să fie sci niciodată, despre femei care ne-au uitat şi pe care rit puteam uita, despre plajele idilice ale paradisului ca bian de la Tolii - unde se născuse el - şi despre vrăjite) infailibili şi nenorocirile apocaliptice din Aracataca. spre tot ce exista sau putea să existe pe lume, fără să l nimic, aproape fără să respirăm şi fumînd ca disperaţii şi fără teamă că nu ne-ar ajunge viaţa pentru tot ce mai avear ne spunem.
La zece noaptea, cînd s-a închis ziarul, maestrul ZaB şi-a pus haina, şi-a legat cravata şi, cu nişte paşi de bal care nu mai erau decît o idee tinereşti, ne-a invitat la La „Peştera", cum era de presupus, unde au rămas surprinşi că Jose Dolores şi cîţiva dintre comesenii lui de la ore m-au recunoscut ca pe un vechi client. Surpriza a fost mai mare cînd a trecut unul din poliţiştii cu care vei aici prima oară şi care mi-a trîntit o glumă echivocă i noaptea mea proastă la închisoare şi mi-a confisc
400
G A
R I E L
G A R C î A
M Ă R Q Ui
achet de ţigări abia început. La rîndul lui, Hector s-a "titrecut cu Jose Dolores într-un dialog cu dublu înţeles care i-a făcut Pe to\'1 s^ se prăpădească de rîs, în tăcerea aprobatoare a maestrului Zăbala. Eu am îndrăznit să strecor cîte o replică fără haz care mi-a folosit măcar pentru a fi recunoscut drept unul dintre puţinii clienţi pe care Jose Dolores îi avea la suflet, servindu-mă pe credit chiar şi de patru ori pe lună.
După ce am mîncat, Hector şi cu mine ne-am continuat conversaţia de după-amiază pe Paseo de los Martires, faleza din dreptul golfului unde mirosea groaznic din pricina resturilor republicane din piaţa publică. Era o noapte splendidă în centrul lumii şi primele goelete din Curazao ridicau ancora pe furiş. Hector m-a iniţiat în zorii acelei zile în istona ocultă a Cartagenei, acoperită cu o mantie de lacrimi, care semăna poate mai mult cu adevărul decît fabulaţia de complezenţă a variantei academice. Mi-a vorbit de viaţa celor zece martiri ale căror busturi de marmură străjuiau faleza pe ambele părţi, în memoria eroismului lor. Versiunea populară - care părea şi a lui - susţinea că sculptorii, aşezîndu-le la locurile lor, nu gravaseră numele şi datele pe busturi, ci pe piedestaluri. Şi astfel, cînd le-au dat jos spre a fi curăţate, cu ocazia centenarului, n-au mai Ştiut cum să potrivească numele şi datele, şi au fost nevoiţi s& le pună pe piedestaluri la întîmplare, fiindcă nimeni n-avea habar cum fuseseră înainte. Anecdota circula sub formă de banc de mulţi ani, dar eu m-am gîndit că a onora n'Şte eroi fără nume, nu atît pentru viaţa fiecăruia, ci mai cu seamă pentru destinul lor comun, fusese un act de dreptate istorică.
Nopţile acelea albe s-au repetat aproape zilnic în anii petrecuţi la Cartagena, însă după primele două sau trei mi-am
A trăi pentru a-^i povesti viaţa
401
Dostları ilə paylaş: |