Universitatea “ babeş-bolyai” cluj napoca

UNIVERSITATEA “ BABEŞ-BOLYAI” CLUJ - NAPOCA

FACULTATEA DE DREPT

Conf Univ. Dr. SORIN ALĂMOREANU




Note de curs
2004

C A P I T O L U L I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE. PRINCIPII

Secţiunea 1. Apariţia şi dezvoltarea criminalisticii

Din momentul în care a început să conştientizeze apartenenţa sa la o comunitate socială omul a considerat că faptele antisociale au un însemnat pericol. Drept consecinţă acestea au fost incriminate, comiterea lor atrăgând anumite pedepse, fizice sau pecuniare. La început regulile respective erau integrate moralei şi li se conferea o anume " greutate" prin intermediul normelor morale, a cutumelor, a religiei (noţiunea de “păcat”), apoi a regulilor juridice şi normelor de drept. Desigur că odată cu instituirea unor forme incipiente de sistem judiciar şi cu desfăşurarea primelor adevărate procese apare şi necesitatea demonstrării comiterii faptelor prin existenţa şi preyentarea probelor, pentru că descoperirea faptei este în mod necesar urmată de:

1. stabilirea naturii ei (omor, lovire, vătămare corporala, furt, viol, fals, etc.)

2. 
   stabilirea împrejurărilor în care s a comis fapta ( timp, loc, stare psihică, s. a. m. d.
   
3. 
   identificarea infractorului ( infractorilor ) şi / sau a altor persoane ( coautor, complice, tăinuitor, victima, . . . )
   

4. dovedirea vinovăţiei / nevinovăţiei.

Cum toate aceste activităţi înseamnă şi probe, un ansamblu important dintre ele presupun existenţa unor bogate cunoştiinţe de criminalistică. Aceasta este promotoarea unor metode şi mijloace apte de a se încadra în standarde ştiinţifice şi a situa imaginea oferită asupra împrejurărilor faptei celor chemaţi să infăptuiască actul de justiţie la nivelul corespunzător cu adevărul în cauză. Ea este în acelaşi timp elaborată şi desfăşurată ca activitate concretă în conformitate cu normele procedurale ale dreptului penal.

Iată ce spunea în 1928 George Maxim: "Ce va putea face un licenţiat în drept pus să ancheteze a doua zi după numirea sa, când el nu are alte cunoştiinţe decât cele câteva sute de articole ale Codului Penal şi de procedură penală? Punerea lui însă la curent, de pe băncile facultăţii, cu toate mijloacele speciale ale criminaliştilor practicieni îi dau putinţa să se folosească în cercetările lui criminalistice de toate mijloacele ajutătoare şi nu sunt sute ci mii". ¹

Într adevăr, metodele şi mijloacele tehnico tactice elaborate sau împrumutate de criminalistică din alte domenii îşi găsesc aplicarea în munca de cercetare ca şi în cea de descoperire şi chiar prevenire a infracţiunilor. Complexitatea lumii, continua evoluţie a cunoaşterii umane şi atragerea ( utilizarea ) în comiterea infracţiunilor a tot mai multe tehnici şi mijloace moderne, au impus criminalisticii să adapteze şi să preia pentru scopuri cele mai diverse cunoştiinţe din chimie, fizică, cibernetică, genetică, etc.

Deşi importanţa şi utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoştiinţe al oricărui jurist este absolut evidentă, constatăm în ultimul timp o trecere a criminalisticii în planul secund ca importanţă printre materiile de studiu în facultăţile de drept. Pe de altă parte, chiar studiul este destul de sumar, formal, criminalistica rămânând în aparenţă o activitate oarecum învăluită în mister, o “ supra-specialitate ” , un “domeniu prohibit” pentru unii sau “neinteresant” ( în sensul de “nelucrativ” ) pentru alţii. Ca mărturie a faptului că trecerea în planul secund a cunoştiinţelor de criminalistică , ori chiar omiterea lor din curricula universitară a studiilor de drept este o eroare stă marturie Germania, unde după ce cu cca. 20 de ani în urmă s+a renunţat la studierea criminalisticii la Drept, azi se fac serioase eforturi de reintroducere a acestei materii, existând chiar o asociaţie neguvernamentală cu acest scop.

Desigur, cele de mai sus ar putea fi considerate ca o pledoarie pro domo pornită din interesul nostru pentru criminalistică. Există ocazia de a vedea în repetate rânduri, cum în practică lipsa unor cunoştiinţe cuprinzătoare de criminalistică a complicat şi întârziat soluţionarea unor cauze.

Ca ştiinţă autonomă Criminalistica s a format la finele sec. XIX. Poate una dintre motivaţiile acestei tardive decantări ar putea fi neîncrederea şi lipsa de interes a juriştilor vremii pentru potenţialul ajutător al ştiinţei în materie de probaţiune. Progresul ştiinţelor naturii şi mai ales, dezvoltarea cunoştinţelor de medicină legală face ca începuturile criminalisticii să se lege de locurile cu mare criminalitate  Paris 1795, Viena 1804. Această perioadă cunoaşte activitatea de pionerat a statisticianului Quetelet (1796 1874) pentru masurători cantitative asupra omului şi activităţilor sale –desprinderea primelor elemente de antropometrie şi criminologie. ²

În anul 1893 – Hans Gross   judecător de instrucţie şi profesor de drept penal publică "Manualul Judecătorului de instrucţie" şi introduce termenul prin care "System der Kriminalistik" apare ca " Ştiinţa a stărilor de fapte în procesul penal". Apare astfel explicit termenul de Criminalistică. Rând pe rând evoluţia ştiinţelor aduce noi şi noi valenţe Criminalisticii, care le preia rapid şi se adaptează:

 apare şi se dezvoltă dactiloscopia ca mijloc de înregistrarea şi identificare;

 începe să fie folosită tot mai frecvent fotografia judicară   Daguerre –1839;

 se dezvoltă antropometria criminala   Bertillon  1885

 este creat şi începe să fie folosit microscopul modern   1873

  este dezvoltat studiul grupelor sanguine 1895 prin reacţii de precipitare este folosit frecvent în Germania în cercetarea omorurilor. .

  1865-Mendel şi alţii, încep cercetările privind transmiterea genetică cromozomială 

1894 –Hans Gross începe să predea la Viena primul curs facultativ de Criminalistică.

1909 –Jules Reiss crează la Lausane Institutul de fotografie judiciară, care va deveni Institutul de politie ştiinţifică.

1913  este fondată şcoala de la Graz ( H. Gross), şcoala de la Munchen şi şcoala de la Lyon – creată de Edmond Locard

În S. U. A. –începând cu 1945 Berkeley University şi John Jay College din New York sunt cele mai celebre scoli de Criminalistică alături de FBI Academy.

Germania   Bundes Kriminal Amt , Franţa   Identite Judiciare   Paris

Anglia   Home Office Forensic Lab.   Londra   Metropolitan Forensic Science Lab.

Enumerarea de mai sus nu este exhaustivă, ci exemplificativă.
Secţiunea 2. Inceputurile şi dezvoltarea criminalisticii în România
In secolul trecut şi pentru o perioadă din cel actual, România se înscria pe locurile de frunte în promovarea, utilizarea şi dezvoltarea criminalisticii. In 1892 este creat Serviciul Antropometric al Ministerului Justiţiei, 1883   Infiintarea Institutului Medico legal de către dr. Mina Minovici, unitatea fiind considerată printre cele mai bune din lume la acel moment.

  1906 Nicolae Minovici   cercetări în dactiloscopie

 Intre anii 1892 1914 are loc introducerea masivă în practică a identificării dactiloscopice. D. Călinescu   "Dactiloscopia şi portretul vorbit".

 S.Ionescu  chimist – conduce serviciul de chimie judiciară la Institutul Medico Legal din Bucureşti.

In 1914   Valentin Sava preia serviciul de identificare –devenit în 1925 Serviciul Central şi publică în 1943 "Manual de dactiloscopie" – care în ciuda dimensiunilor sale relativ reduse rămâne o lucrare foarte interesantă.

  1937 – C-tin. Ţurai creează prima cartoteca monodactilară.

 1943 Este infiinţat serviciul tehnico ştiinţific şi Laboratorul de Criminalistică al Poliţiei capitalei.

Secţiunea 3. Definirea criminalisticii. Sistemul şi structura ei
Deşi Criminalistica a fost definită în mai multe modalităţi (convergente în cele din urmă) fie ca  " Ştiinţa care elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico  ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a infracţiunilor" ⁴ fie ca "Ştiinţa judiciară cu caracter autonom şi unitar, care însumează un ansamblu de cunoştiinţe despre metodele şi mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării informaţiilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor" ⁵ considerăm că formularea unei definiţii a acestei ştiinţe contra crimei implică un demers teoretic şi ştiinţific pe măsura caracterului său complex. De aceea, am optat, asemeni lui I. Ionescu pentru notiunea de definire " care are avantajul de a ne spune mai liber în ce constă criminalistica. . . şi care este obiectul ei de cercetare" ⁶.

Ştiinţă cu structură complexă, criminalistica este utilizatoarea şi beneficiara unor date şi mijloace cu un conţinut extrem de divers. Aşa cum am arătat în secţiunea anterioară acestea sunt luate din domenii de mare tehnicitate şi aparent total diferite de ceea ce îndeobşte se consideră a studia o ştiinţă din domeniul juridic: chimie (cerneluri, substante), biologie (material biologic), fizică ( balistică ş. a. ), psihologie (ascultare), psihiatrie (tactica), statistica (informatii), informatica (prelucrarea datelor, baze de analiză), microbiologie, micro urme, cristalografie (metale).

Unanim acceptată este insă împărţirea tripartită a sistemului criminalisticii:

1. Tehnica criminalistică   reuneşte totalitatea metodelor de descoperire, evidenţiere, fixare, ridicare şi examinare a macro şi microurmelor ce privesc fapta , respectiv   autorul sau autorii.

2. Tactica criminalistică – formulează reguli de organizare şi desfăşurare a activităţilor de anchetă , procurare şi examinare a probatoriului cum sunt: cercetarea locului faptei, reconstituirea, identificarea autorului şi a victimei, ascultarea, percheziţia, prelevarea de obiecte, înscrisuri, acte, etc.

3. Metodologia criminalisticii se ocupă cu stabilirea de procede, tenici, succesiuni de activităţi logico-tactice şi mijloace specifice de cercetare a infracţiunilor în funcţie de natura lor   furt, omor, tâlhărie, mită, înşelăciune, fals, accidente de muncă sau de circulaţie, incendii, explozii, mărturii mincinoase, etc.

Tactica şi metodologia se apropie şi se întrepătrund sub aspectul finalităţii, ele apărând ca tactică generală şi tactica speciala (vezi şi L. Ionescu, op. cit. )

Se impune aici o precizare asupra termenilor utilizaţi pentru sfera criminalisticii. În ţările francofone s a folosit mai ales termenul de "Poliţie ştiinţifică"   generat de intenţia de a departaja probelor ştiinţifice de alte tipuri de probe.

în ţările germanice termenul este "Kriminalistik", iar în cele anglofone   " forensic science". Cel din urmă tinde să se extindă în mai toate ţările, lăsând la o parte elementele de joc politic, influente, etc.

Termenul de "forensic" derivă din latinescul " forum " (piaţă publică   ca loc de judecata)   loc în care purtătorii de păreri diferite pot să şi susţină liberi pledoaria, punctul de vedere. Aceasta dezbatere are loc în sala de şedinţe (alt "forum"), unde în sistemele de lege procesuală contradictorială probele sunt administrate în cursul unor serii de întrebări şi răspunsuri (cross-examining).

Credem că termenul de " forensic science" este mai cuprinzător, el incluzând şi elementele Criminalisticii cât şi Medicina legală, bio criminalistica, psihologia judiciară, s. a. Pe de altă parte, termenul de science= ştiinţă indică apropierea criminalisticii de ştiinţele exacte, exprimând caracterul practic şi rigoarea ştiinţifică ce i sunt specifice. Cu toate acestea credem că şi pe viitor termenul folosit trebuie să fie cel de criminalistică , aşa cum s-a încetăţernit în limbajul curent.

Secţiunea 4. Categorii de probe oferite de criminalistică.

In interacţiunea complexă om mediu, urmele se produc prin relaţia cauzală unde contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul cercetării, descoperiri şi examinării urmelor se pot stabili legături de natura a permite identificarea autorului lor. Urmele pot fi astfel atât urme materiale , cât şi urme testimoniale (ideatice ) prin valorificarea datelor rezultate din memorarea unor evenimente, coversaţii, sunete, poziii de obiecte persoene, a aspectului, a trăsăturilor, etc.)³

Urmele materiale pot avea orice formă , de la firul de păr la obiecte, părţi de aeronave, etc. De la urma olfactivă, la urma bilogică, de la impresiuni aparent invizibile la dezastrul pordus de explozii.Valoarea lor este dată de corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării şîn interpretării lor.

Conform unei enumerării formulate de Barry A.J. Fisher⁴ a elementelor ce conferă valoare, urmele (probele) materiale au ca însuşiri:

1. 
   Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea unor elemente cheie în soluţionarea anchetei. De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin efracţie, sau urmele de violenţă şi leziunile de apărare în cazul unui viol. In cazul unui incendiu suspect au fost găsite urme de substanţe volatile ( petrol) pe unele bunuri incendiate.
   

2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu vixctima ori prezenţa la locul faptei.

Intr-un caz de viol suspectul reţinut la scurt timp nu a putut explica prezenţa unor fire de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea două pisici.

3. Probele materiale ( urmele) pot duce la identficarea certă a utorului unei fapte . ADN , urme papilare, probe biologice, etc.

4. Probele materiale pot duce şi la exonerea unui bănuit. O persoana acuzată de falsificrea unui scris, etc. Doi minori au auzat un adult ca i-ar fi drogat si molestat. Examinarea unor mostre de singe si urina de la minori a proba lisa in organismul lor a unor umre de drog, apoi ei au recunoscut ca acuzatiile au fost inventate întrucât îl urau pe bănuit.

5.Probele materiale pot completa si confirma mărturiile. Victima unie lipsiri de libertate a reclamat ca a fost legată de un calorifer in apartamentul unui banuit cu un cablu de nylon pe care l-a rupt si abandonat pe terasa pe unde a reusit sa fuga . LA cercetarea locului faptei cablul rupt a fost gasit in locul indicat de victima.

6. Un suspect pus in faţa probelor materiale poate face măturisiri sau chiar declaraţii complete.

7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale. Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg, iar factorul subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse „ în tabloul relatării „ date care în realitate nu au fost receptate.

8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut necesare in soluţionarea cauzelor. Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi la nimic.

Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu consideră că din punctul de vedere al relevanţei lor probele pe care le oferă Criminalistica sunt în acest sens:

1. probe disculpante   prin care persoana bănuită este inlăturată din grupul de posibili autori . )O urma de muşcătură pe corpul victimei, amprente, striaţii pe camaşa de metal a unui glonţ produse de ghinturile ţevii)

2. probe indicative   indică producerea unei anumite fapte ( acţiune, fenomen, proces) fără a indica şi autorul (Ex. răzuirea unei menţiuni pe un act, explozia unei bombe).

3. probe coroborative   prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a conduce la stabilirea unei anumite situatii. (Ex. urma pantofului unei anumite persoane indica prezenţa ei intr un anumit loc, dar nu şi calitatea: autor, victimă, martor).

4. Probe determinante   care nu mai au nevoie de alte probe pentru a demonstra fapta şi autorul ei (exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul victimei)(ADN).

Unii autori⁵ subîmpart urmele în:

  probe -dovedind un adevăr;

  indicii -semnul existentei unui fenomen, imprejurari, eveniment, etc.

Indiferent dacă veti accepta această din urmă subîmpărţire sau nu, esential este a se reţine ca prin Criminalistică se oferă elemente ştiinţifice cu caracter de certitudine ( uneori şi acestea pot cunoaste o marjă de eroare) pentru aflarea adevărului privind imprejurările, timpul, locul, modul, mobilul, scopul, autorul(autorii), unei (unor) fapte.
Secţiunea 5. Sistemul principiilor fundamentale ale criminalisticii

Dată fiind strânsa legătură a Criminalisticii cu Dreptul penal şi Dreptul procesual penal, sistemul principiilor sale va cuprinde atât principii specifice acestora (principiul prezumtiei de nevinovăţie, aflării adevărului) cât şi principii specifice Criminalisticii.

1. Principiul legalităţii   principiu "sine qua non" al oricărui demers cu contiguitate domeniului dreptului. Acesta este înscris în Constituţia Romaniei şi art. 2 C. P. , fără de care ne am intoarce în curând la dreptul discreţionar, abandonând principiile statului de drept.

Având ca fundament legalitatea, criminalistica alături de alte ramuri de drept urmăreşte susţinerea principiului potrivit căruia nici o persoană să nu se sustragă răspunderii pentru faptele sale, nimeni să nu fie pedepsit pe nedrept.

De altfel conform art.64 al. Ultim C. Pr.P. „ Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal.”

2. Principiul aflării adevărului. Prin mijloacele sale specifice tehnice şi tactice criminalistica asigură descoperirea autorului faptei penale şi permite administrarea probatoriului necesar stabilirii adevărului în cauză, asigurând astfel în mod direct concordanţa dintre starea de fapt stabilită de organul judiciar şi realitatea obiectivă privind fapta şi autorul.