Universitatea „1 decembrie 1918” alba iulia facultatea de teologie ortodoxă Lector univ dr. Dumitru Vanca liturgică suport de curs pentru anul 2, semestrul I alba iulia 2005

Persoanele liturgice

1. Consideraţii generale

Funcţia primordială a clerului sau a preoţilor tuturor religiilor, orice nume ar fi purtat ei, era cea legată de altarele de jertfă. Preoţia a fost instituită tocmai pentru îndeplinirea actelor şi a ceremoniilor cultului public, preotul fiind considerat în general ca un mijlocitor între om şi divinitate. Orice preoţie, prin intermediul slujirilor ceremoniale şi sacrificiale încearcă să dobândească pentru comunitate sau membrii săi ceva din partea divinităţii (favoruri, iertare, har, etc.). Chiar dacă preoţii anumitor religii şi popoare îndeplineau şi alte rosturi, cu caracter social, politic sau cultural, menirea lor esenţială era cea sacramentală.

2. Originea clerului creştin

Spre deosebire de religiile naturale (nerevelate), în care calitatea de slujitor al cultului era dobândită fie prin alegerea comunităţii, fie prin moştenirea din tată în fiu, preoţia creştină este de instituire divină şi nelegată de nici un neam, de un anumit trib, ori de o anumită clasă socială. Ea este întemeiată de Mântuitorul însuşi, Care este “preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. CX,4).

Suferind în mod natural o transformare progresivă, preoţia creştină a Noului Testament, care pare foarte deosebită de cea levitică, sub influenţa cercurilor iudaizante şi a comunităţilor iudeo creştine cunoaşte o influenţă majoră din partea modelului ebraic.

2.1. Preoţia în iudaism⁵⁰

Instituită de Iahve, preoţia Levitică este o preoţie patriliniară, urcând până la Aaron. Destinată “liturghiei templare” preoţia levitică are şi o funcţiune instructiv educativă şi juridică. Spre deosebire de canaaniţii cu care se învecinau şi care cunoşteau şi “preoţia feminină”, iudaismul rezervă slujirea sacerdotală exclusiv bărbaţilor. Preotul, nu atât slujitorul dintre om şi Dumnezeu, cât reprezentantul celui din urmă, era deosebit de “popor” prin veşmintele speciale pe care le purta şi, mai ales, prin ungerea rezervată obiectelor templare sacre.

Preoţia ebraică va cunoaşte o ascensiune politică din ce în ce mai mare, culminând cu perioada Hasmoneilor când Marele preot nu era doar liderul spiritual, ci şi regele unui popor independent. Rolul acesta se va pierde în vremea lui Irod care suprimă caracterul dinastic; funcţia de mare preot era deţinută prin numire.

2.2. Mântuitorul Hristos, Mare preot şi arhiereu

Mântuitorul este mare preot şi arhiereu veşnic, aşa cum ni-l înfăţişează Sfântul Apostol Pavel (Evrei IV, 14-15; V,5,6,10; VII,11; X,21 ş.a.). Născut ca om din tribul lui Iuda, El nu are nici o legătură cu preoţia lui Aaron, rezervată exclusiv seminţiei lui Levi; uns ca preot (arhiereu) încă din clipa zămislirii, El continuă preoţia lui Melchisedec, care era “rege al păcii şi al dreptăţii” (Ps. CX,4; Evrei V,6,10,20; VI,20; VII,4). El şi-a îndeplinit oficiul de mare preot sau arhiereu mai ales prin jertfa de pe cruce. Sacrificiul Său este unic şi nerepetabil, dar preoţia Lui e veşnic lucrătoare; sus în ceruri ea se exercită în “cortul cel nefăcut de mână”, unde mijloceşte veşnic pentru oameni (Evrei VII, 24-25) iar pe pământ sacerdoţiul Său continuă în Biserică.

Acest “arhiereu sfânt, fără prihană şi mai înalt decât cerurile” (Evrei VII,26) este preotul suprem, prin care se aduce lui Dumnezeu întreg cultul Bisericii. El este liturgul prin excelenţă, minister principalis” al cultului Bisericii, adică săvârşitorul de fapt al tuturor lucrărilor sfinte oficiate. Calitatea aceasta este admirabil sugerată de una dintre rugăciunile de la Liturghie: «Că Tu eşti Cel ce aduci şi Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împarţi.»

Însumând în persoana sa toate lucrările vechitestamentare, Hristos îndeplineşte o întreită slujire: arhierească, profetică şi împrătească pe care o exercită simultan şi concomitent.⁵¹

2.3. Transmiterea sacerdotală în Noul Testament

În calitatea Sa de mare preot sau arhiereu suprem şi veşnic, Mântuitorul nu numai că a întemeiat cultul Legii celei Noi, ci a orânduit şi persoanele care să-l săvârşească după înălţarea Sa la ceruri, investindu-le cu dreptul şi puterea harică necesară. La Cina cea de Taină, când întemeiază Sfânta Euharistie, Mântuitorul a dat totodată Sfinţilor Săi Apostoli şi mandatul de a o săvârşi neîncetat, spre pomenirea Lui: “Aceasta (să) faceţi spre pomenirea Mea!” pentru împlinirea acestei porunci, El orânduieşte pe cei 12 Apostoli ca liturgi ai noului cult (Luca 6,12-13).

În afară de Apostoli a mai ales încă alţi 70 de ucenici (Luca 10, 1 sq.). Tuturor acestora în scurtă vreme le-a dat însărcinări speciale, trimiţându-i în activitate de probă. “Şi chemându-i le-a dat putere şi stăpânire peste toţi demonii şi să vindece bolile. Şi i-a trimis să propovăduiască Împărăţia lui Dumnezeu şi să tămăduiască pe cei bolnavi” (Luca 9,1-2). În timpul vieţii Sale pământeşti, Mântuitorul i-a învăţat apoi tainele împărăţiei lui Dumnezeu, dându-le putere şi porunci cu privire la continuarea operei Sale în lume (Matei 28, 19-20; F.Ap. 1, 4-8). Iar după învierea Sa din morţi, arătându-se Apostolilor, le-a zis: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi grăind acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duhul Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate, cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 21-23), dându-le şi următorul mandat: “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, învăţându-i să păzească câte am poruncit vouă. Şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 18-20).

Cu toate că Apostolii au primit puterea deplină pentru îndeplinirea slujbei în care au fost rânduiţi abia după pogorârea Duhului Sfânt asupra lor, în ziua Cincizecimii, când au început să propovăduiască şi să boteze – slujbă în care au fost instituiţi mai înainte, dar care a fost inaugurată public la Cincizecime, - această slujbă nu-i privea numai pe ei ci şi pe succesorii lor direcţi. Ei au înţeles că harul pe care l-au primit de la Mântuitorul se va da prin ei urmaşilor lor, iar prin această transmisiune a harului Preoţiei se va continua prin succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor. De aceea în deplină concordanţă cu hotărârea Domnului ce rezultă din cuvintele: “Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”, Sf. Apostoli au şi procedat încă de timpuriu la transmiterea prin hirotonie sau “punerea mâinilor” peste cei aleşi, a harului Preoţiei în diferite trepte, sfinţind pretutindeni unde era nevoie, diaconi, preoţi şi episcopi.

În felul acesta, încă de la început, membrii Bisericii sau mădularele Trupului lui Hristos, s-au împărţit în cler şi popor, fiecare cu roluri şi funcţiuni bine distincte şi precise în viaţa Bisericii.