Universitatea „1 decembrie 1918” alba iulia facultatea de teologie ortodoxă Lector univ dr. Dumitru Vanca liturgică suport de curs pentru anul 2, semestrul I alba iulia 2005

6. Rolul laicilor în cult

6.1. Cler slujitor şi credincioşi laici în general

Credincioşii laici sunt (plinirea) trupului Bisericii. Clerul şi credincioşii alcătuiesc laolaltă Biserica. Cler şi credincioşi sunt deci părţi constitutive şi indispensabile ale organismului bisericesc: ele se întregesc reciproc, se completează, şi una fără alta e de neconceput în “Ecclesia orans”.

Credincioşii laici sunt deci factori activi ai cultului, iar nu simpli beneficiari ai efectelor acestuia. Ei nu profită adică numai de harul sfinţilor care li se împărtăşeşte ci, prin însăşi calitatea lor de creştini, au şi dreptul şi datoria de a participa activ la viaţa liturgică a Bisericii în general, fiind chiar săvârşitori ai unor secte secundare. În calitatea lor de membri ai Biserici dobândită prin taina botezului, cea a mirungerii şi cea a împărtăşirii, ei participă oarecum la sacerdoţiul Mântuitorului, ca mădulare ale trupului Său mistic, ceea ce face pe Sfântul Apostol Petru şi pe Sfântul Evanghelist Ioan să vorbească de un sacerdoţiu al laicilor, de acea “preoţie universală” (1 Petru II,5; Apoc. XX,6), care, totuşi, nu exclude harul special al preoţiei, transmis prin hirotonie.

Participarea laicilor la cultul public al Bisericii poate fi pasivă sau activă; pasivă este atunci când credincioşii beneficiază doar de roadele cultului, oficiat de clerici pentru ei, iar activă este atunci când ei cooperează în diverse moduri la însăşi săvârşirea cultului.

6.2. Rolul credincioşilor la slujba Sfintei Liturghii

La Sfânta Liturghie credincioşii participă de fapt la aducerea Sfintei Jertfe prin însăşi calitatea lor de membri ai Bisericii luptătoare, care jertfeşte şi se jertfeşte şi ea, prin preotul slujitor.

Această strânsă colaborare dintre clerul slujitor şi credincioşii prezenţi o accentua Sfântul Ioan Hrisostom: “În timpul (sfinţirii) prin înfricoşătoarele Taine preotul se roagă pentru popor, iar poporul pentru preot; căci nu numai preotul singur mulţumeşte, ci şi tot poporul.”.

Credincioşii participă la jertfa liturgică aducând ca ofrandă, prin preot, fiinţa lor sufletească şi trupească, simbolizată în darurile de pâine (prescuri) şi vin aduse de ei pentru Sfânta Euharistie, iar mai târziu participă la taina sfântă săvârşită în Liturghie, împărtăşindu-se cu Sfântul Trup şi Sânge. În chip special, ei participă activ la săvârşirea sfintei slujbe, prin împlinirea anumitor acte mai mărunte ale ritualului liturgic, rezervate odinioară clericilor inferiori.

6.3. Rolul credincioşilor la slujbele sfintelor taine

La slujbele sfintelor taine şi ale ierurgiilor, credincioşii participă atât pasiv, în calitatea lor de subiecte sau primitori ai sfintelor taine, cât şi activ. Astfel, în cazuri excepţionale, botezul poate fi săvârşit şi de laici: laicii pot participa activ atât la botez cât şi la cununie, asistând pe cel ce se botează şi pe miri, în calitatea de naşi, şi executând chiar, împreună cu clerici slujitori, unele părţi ale ritualului. La hirotonie şi la hirotesii, credincioşii prezenţi participă confirmând alegerea celui hirotonit sau hirotesit cu formula “Vrednic este”.

La taina mărturisirii, credincioşii – penitenţi cooperează cu preotul duhovnic prin mărturisirea păcatelor, prin angajamentele luate şi prin îndeplinirea canonului de pocăinţă. La taina Sfântului Maslu, subiectul tainei, adică bolnavul, rosteşte la sfârşitul slujbei formula: “Binecuvântaţi, părinţi sfinţiţi, şi mă iertaţi pe mine, păcătosul …”.

6.4. Rolul credincioşilor laici la slujbele serviciului divin zilnic

La cultul ortodox prezenţa credincioşilor este numeric sporită mai ales la slujbele de seară.

Am putea spune că poporul credincios întregeşte cu contribuţia lui slujirea sacerdotală (sacramentală) desfăşurată de clerici în cadrul cultului religios. Lucrările sau exercitarea preoţiei sacramentale a clerului, dobândită prin hirotonie, este ocazionată şi întregită de “preoţia universală” a credincioşilor, dobândită prin botez. Legătura de continuitate şi întregire între slujba sacramentală a ierarhiei şi între “slujirea” credincioşilor laici în cultul Bisericii o arată mai ales existenţa treptelor clerului inferior. Membrii acestor trepte nu sunt de fapt clerici în adevăratul sens al cuvântului, ci laici consacraţi pentru îndeplinirea anumitor slujbe sau acte secundare de cult. Ei fac astfel trecerea gradată de la ierarhie la simplii credincioşi, încât în cadrul cultului divin public al Bisericii, graniţa dintre cler şi poporul credincios aproape că nu se simte.

6.5. Participarea credincioşilor laici la cultul public

Această participare s-a realizat în chip ideal (integral), mai ales în antichitatea creştină. În primele şapte-opt secole ale istoriei creştine, credincioşii frecventau toţi, regulat şi permanent, adunările de cult şi tocmai în aceasta se realiza de fapt Biserica, în înţelesul ei de societate religioasă, vizibilă. Absenţa de la aceste adunări însemna de fapt ruperea din comunitatea sau unitatea Bisericii, iar cea mai mare pedeapsă – excomunicarea – însemna de fapt îndepărtarea din comunitate. Prin frecvenţa regulată a adunărilor de rugăciune şi de cult se forma şi se întreţinea conştiinţa apartenenţei credincioşilor la ecclesia, adică la o societate religioasă, căreia ei aparţineau. De aceea slujba se desfăşura ca un continuu dialog sau schimb de răspunsuri între clericii slujitori (episcopi, preoţi şi diaconi), de o parte, şi credincioşi, de alta.

Această participare integrală a credincioşilor care culmina cu împărtăşirea lor la Sfânta Euharistie, împărtăşire care era generală şi frecventată (regulat), căci aceia care nu erau opriţi de vreun impediment moral sau canonic se împărtăşeau, toţi, la liturghia din fiecare sărbătoare. De aceea, tăria şi profunzimea spiritului eclesiologic, adică a conştiinţei de comunitate în Biserica creştină, a stat totdeauna în raport cu gradul de intensitate în care membrii ei laici s-au integrat în viaţa liturgică a Bisericii.

Din nefericire, din veacurile VIII-IX înainte, constatăm un treptat regres din acest punct de vedere, credincioşii devenind din ce în ce mai puţin conştienţi de rolul lor în cult.

Astăzi se fac eforturi pentru reînvierea participării active de odinioară a credincioşilor la cult, ideea despre drepturile şi datoriile lor în cadrul cultului divin recâştigând tot mai mult teren. În Apus, aceasta constituie ţelul de căpetenie al aşa numitei Mişcări liturgice (Mouvement liturgique, Liturgische Bewegung), iar recenta hotărâre a Conciliului II Vatican din 1963 de a se permite traducerea şi folosirea textelor liturgice în limbile naţionale ale popoarelor catolice, înseamnă o recunoaştere de fapt a dreptului legitim şi firesc al credincioşilor de a lăuda pe Dumnezeu în limba lor.