Universitatea „1 decembrie 1918” alba iulia facultatea de teologie ortodoxă Lector univ dr. Dumitru Vanca liturgică suport de curs pentru anul 2, semestrul I alba iulia 2005

2. Calendarul creştin

2.1. Originea şi evoluţia calendarului civil modern

2.1.1. Noţiuni de astronomie.

Calendarul este un sistem convenţional de măsurare a timpului care indică durata şi subdiviziunile lui. Etimologic, cuvântul provine de la latinescul calendae care, la rândul său provine din gr. καλαω = a chema, a convoca, prin care la romani se denumea prima zi a fiecărei luni când cetăţenii erau convocaţi şi li se comunicau chestiuni de interes public.

După unii cercetători calendarele au apărut din motive agricole(semănat, recoltat, etc.). Chestiunea, cel puţin teoretic, nu pare contrazisă de Sfânta Scriptură: «Luminătorii au fost puşi ca să fie semne şi ca să se deosebească anotimpurile, zilele şi anii». Cert este că omul a stabilit o relaţie de coincidenţă între sărbători şi mersul aştrilor. Cu toate acestea cel mai probabil apariţia calendarelor trebuie să fi avut o motivaţie religioasă: stabilirea cu exactitate a datelor sărbătorilor religioase.

Arbitrar sau nu, timpul calendaristic apare ca o perioadă temporală între două evenimente ciclice, de aceea era nevoie de o măsură cât mai precisă. Luând în calcul mersul celor mai vizibili aştri civilizaţiile pământului şi-au alcătuit calendare în funcţie de Soare sau de Lună (calendar lunar sau calendar solar). Deoarece mersul şi, mai ales variaţiile Lunii erau mai vizibile, cele mai frecvente calendare folosite în antichitate erau cele lunare. (Un astfel de calendar au folosit egiptenii, grecii şi romanii.)

Astăzi ştim că o zi nu are fix 24 ore. (De fapt acest sistem de măsurare a zilei, care cuprinde ore şi subdiviziuni, aparţine epocii moderne.) Diferenţa aceasta, greu calculabilă pentru cei vechi ducea la anumite erori. Astfel, deoarece în calendarul lunar era luat ca punct de referinţă o evoluţie complectă a Lunii în jurul Pământului (Luna lunară sau sinodică=29 zile, 12 ore, 44 de minute şi 2,9 sec), anul avea doar 354 de zile. Acest reper putea da erori privind începutul anotimpurilor care stau în strnsă legătură cu mişcarea revoluţie a Pământului (mişcarea acestuia în jurul Soarelui) şi care are o durată mai mare de 354 de zile (Anul solar, tropic sau astronomic=365 de zile, 5 ore, 48 minute, 45-46 secunde). Din acest motiv, şi mai ales datorită unui sistem de măsură cu o precizie mai mare, se căutau periodic modalităţi de corectare prin introducerea unor zile sau chiar a unor luni suplimentare.⁶⁴

Cei dintâi care au întrebuinţat un calendar bazat pe mişcarea de revoluţie a Pământului au fost egiptenii. Calendarul acestora a fost îmbunătăţit de către romani în sec. I î. H. prin adoptarea calendarului iulian.

2.1.2. Calendarul iulian

La baza calendarului folosit azi de ntreaga omenire stă calendarul introdus de către Iulius Caesar (100-44 î.H) la anul 46. Acesta afost alcătuit de astronomul alexandrin Sosigene, pe baza datelor ştiinţifice cunoscute de către astronomii alexandrini.

Cunoscând durata exactă a anului astronomic, Sosigene a stabilit mai întâi coincidenţa dintre anul civil cu cel astronomic (365 zile). Apoi, datorită împosibilităţii practice de a atribui cele 5 ore, 48 de min. şi 46 de sec. vreunei zile, Sosigene a introdus la fiecare patru ani o zi în plus. Aceşti ani au fost numiţi ani bisecţi.

Totodată Sosigene a păstrat pe mai departe împărţirea anului în 12 luni, dar aceste diviziuni sunt cu totul şi cu totul arbitrare întrucât nu mai corespund evoluţiei exacte a lunii. Astfel în tim ce unele luni au 30 de zile altele au 31 iar luna februarie are doar 28 de zile. Fiind luna cea mai scurtă ei i se adaugă în anii bisecţi câte o zi.

In calendarul iuian coincidinţa dintre anul civil şi cel astronomic era dată de echinocţiu (aequus “egal”+nox, -tis “noapte”) care era stabilit atunci la 24 martie. Din vechiul calendar roman sau păstrat atât denumirile lunilor cât şi ale zilelor săptămânii. (Excepţie face sâmbăta a cărei provenienţă este ebraică).

Calendarul iulian a fost întrebuinţat în lumea creştină până în anul 1582 când a fost corectat de cel gregorian.

2.1.3. Calendarul gregorian

Deoarece Sosigene rotunjise cele 5 ore, 48 de minute şi 46 de sec la 6 ore, plusul de 11 minute şi 2-3 secunde, adunat pe parcursul a 128 de ani ducea la un avans al anului civil faţă de cel astronomic cu o zi, la 384 de ani cu trei zile ş.a.m.d.

Diferenţa aceasta a fost observată pe vremea Sinodului I ecumenic-325, când diferenţa era de trei zile, încât echinocţiu nu mai cădea la 24 martie cum stabilise Sosigene ci la 21 martie. Neluându-se măsuri de corecţie pentru viitor, (singura măsură luată atunci a fost reaşezarea datei echinocţiului la cea “de facto”-21 martie), după alţi 128 de ani echinocţiul era la 20 martie.

Deşi această diferenţă a mai fost sesizată mai apoi de învăţaţi apuseni şi răsăriteni (Roger Bacon, Nichifor Gregoras, Isaac Arghiros, Ghiorgios Gemistos Pleton, Nicolae cusanus ş.a.) nimeni nu a luat măsuri de corectare până în anul 1582. Atunci, din dispoziţia papei Grigore XIII, astronomul italian Luigi Lilio a pus la punct un nou sistem de calcul al calendarului menit să aibă o stabilitate mult mai mare. Astfel pentru a evita acumularea unor diferenţe dintre anul astronomic şi cel civil s-a luat hotărârea ca pe viitor dintre anii seculari bisecţii să rămână bisecţi doar acei care se divid exact la patru sute (De exemplu anul 1600 : 400= 4, deci rămâne bisect; în schimb, anul 1700 : 400=4,25 deci va rămâne an comun, adică de 365 de zile). Cât priveşte corectarea echinocţiului, s-a procedat prin suprimarea celor 10 zile cu care anul civil rămăsese în urmă faţă de anul astronomic, (conform calendarului civil, echinocţiu apărea la 21 martie, deşi în realitate egalitatea dintre zi şi noapte se putea obserava doar 10 zile mai târziu, adică pe 31 martie).

Noul sistem de calcul, implicit noul calendar, a intrat în uz din anul 1582, fiind denumit “calendarul gregorian”. Reforma gregoriană a calendarului a fost adoptată, treptat de toate ţările creştine din apusul Europei (catolice şi protestante)şi chiar de unele ţări necreştine (Japonia-1873, China-1912, Turcia-1926; Egipt-1928 etc.).

2.1.4. Indreptarea calendarului şi Bisericile Ortodoxe

Pentru motive confesionale Bisericile Ortodoxe n-au acceptat evidenţele ştiinţifice, considerând îndreptarea calendarului o „disimulată unealtă a propagandei catolice“. Din acest motiv ele au continuat să folosească pe mai departe calendarul iulian care a fost denumit în limbaj uzual „calendarul pe stil vechi“ în opoziţie cu cel îndreptat, gregorian numit „calendarul pe stil nou“.

Motiv de adâncire a diferenţelor confesionale, chestiunea calendarului a început să creeze serioase probleme ţărilor care, deşi majoritar ortodoxe, au adoptat noul calendar: Bulgaria şi fosta U.R.S.S. în 1918, România şi Serbia 1919 şi Grecia 1923. Din această cauză Bisericile Ortodoxe au fost nevoite să reflecteze asupra noii situaţii şi să ia anumite măsuri de corectare, mai ales datorită faptului că decalajul ajunsese la 13 zile.

La Congresul Interortodox ţinut la Constantinopol în anul 1923 s-a luat hotărârea ca şi ţările Bisericile Ortodoxe să îndrepteze calendarul, acesta nefiind o chestiune de ordin doctrinar. Totodată s-a pus la punct un sistem de calcul care asigura stabilitatea calendarului pe o perioadă mult mai mare (44.0000 de ani, faţă de 3.400 de ani cf. Calendarului gregorian.⁶⁵). Din motive de tact pastoral s-a luat hotărârea ca fiecare Biserică naţională să introducă noul calendar atunci când consideră de cuviinţă. Până acum au acceptat calendarul îndreptat:

Patriarhia Ecumenică

Biserica Greciei;

Biserica Ortodoxă din Albaniei;

Arhiepiscopia Ciprului;

Biserica Ortodoxă din Polonia;

Patriarhia Antiohiei;

Patriarhia Alexandriei;

Biserica Ortodoxă din Cehia şi Slovacia;

Biserica Ortodoxă din Finlanda;

Biserica Ortodoxă din Bulgaria;

Biserica Ortodoxă Română.

Până acum nu au acceptat noul calendar, rămânând „pe stil vechi“:

Patriarhia Ierusalimului;

Bisericile din fostele ţări U.R.S.S. (Rusia, Ukraina, Bielorusia etc.);

Biserica Sîrbă;

Muntele Athos.

Pentru a nu părea că se crează o ruptură în sânul bisericilor Ortodoxe, ca o concesie făcută celor „tari la cerbice“, Bisericile care au adoptat noul calendar au hotărât să abordeze pe mai departe un calendar mixt: sărbătorile cu dată fixă se vor prăznui „pe stil nou“ iar cele cu dată schimbătoare după „pe stil vechi“. Deşi nenumăratele întruniri pregătitoare a Marelui şi Sfântului Sinod Ortodox au discutat problema calendarului de mai multe ori, nu s-a putu lua nici o nouă hotărâre. Din această cauză, în problema calendarului creştinătatea rămâne pe mai departe divizată în trei grupe: a) care au adoptat calendarul nou; b) care au rămas la vechiul calendar; c) care au adoptat un calendar mixt.

2.1. 5. Despre era creştină

Orice cititor poate constata că Evangheliile nu conţin date cronologice precise în sensul istoriografiei moderne. Anii erau calculaţi în funcţie de cutare sau cutare domnie ori în funcţie de vreun mare eveniment. Astfel, în lumea greco-romană s-a impus numărarea anilor de la fondarea Romei.

Dar creştinii nu au socotit de la început anii pornind de la Naşterea Mântuitorului din cel puţin două motive: 1. imperiul păgân impunea un alt sistem de calcul; 2. creştinii erau înclinaţi să dea importanţă evenimentului morţii şi învierii lui Hristos, mai degrabă, decât al Naşterii Domnului.

Cel dintâi care a stabilit era creştină actuală, adică de la Naşterea Domnului Hristos, este Dionisie Exiguul. Acesta, pe bazele calculelor şi luând în considerare relatările Evangheliilor şi Pascalia Alexandriei, a stabilit anul 753 a.v.c., ca anul Naşterii Hristos.⁶⁶

Chiar dacă calculele ulterioare au arătat că Dionisie a avut o eroare de 3-4 ani privind fixarea datei exacte a Naşterii, totuşi el marchează importanţa Întrupării în scurgerea istoriei pentru că Hristos este cel ce a rupt timpul în două (pr. Stăniloae). De la naşterea sa toate s-au întâmplat înainte sau după El.