Sistemul de poştă a apărut pe teritoriul Franţei în 1464, iar în Anglia în 1478. Dacă în Occident calul era esenţial pentru a acoperi distanţele, în lumea musulmană era folosit dromaderul. Apoi, porumbelul, deşi în limite impuse de fragilitatea sa, a fost multă vreme un actor important al transmiterii mesajelor, în paralel cu calul şi dromaderul. Încep să apară codurile secrete, pornind de la teama interceptării mesajelor trimise prin porumbei. În secolele al XV-lea şi al XVI-lea se înteţeşte circulaţia informaţiilor, mai ales în Germania şi Italia, datorită activităţilor de comerţ. Pentru a putea ajunge în mai multe oraşe, în timp util, informaţiile sunt copiate de către scribi, unele şi în sute de exemplare. Manuscrisele descoperite în anii ’80 la Marea Moartă sunt considerate a fi “strămoşii ziarelor de astăzi”. La Veneţia, în secolul al XVI-lea, se tipăreşte oficial o foaie de ştiri, care costa o gazzetta (monedă mică), de aici provenind numele de gazetă care desemnează şi astăzi presa scrisă. În Gazzetta veneţiană, şi-a publicat Pietro Aretino celebrele sale pamflete. În China, tiparul a fost cunoscut cu mai multe secole înainte de Gutenberg, dar era un tipar diferit de cel european, primul folosind lemnul. Astfel, dinastia T’ang (618-907) a avut prima publicaţie oficială tipărită, numită Ti pao. Se spune că hârtia a fost descoperită în China încă din jurul anului 100 d. H, iar prima carte, cu doar şapte foi, apare tot aici (anul 800). Pe teritoriul Europei, în 1473, la Lyon, apare întâia carte laică scoasă de sub tipar, după care urmează, neregulat, noi “tipărituri”. Astfel, la sfârşitul secolului al XV-lea, “în Franţa, «ocazionalele» sunt mici foi, fascicule de dimensiuni limitate – între 8 şi 16 pagini – care încep să fie comercializate şi pe care le putem situa undeva între broşură şi ziar. În Italia, «ocazionalele» se numeau gazzette, cuvânt derivat, cum am mai spus, din gazzetta care însemna «monedă mică»: bănuţul cu care puteai cumpăra foaia i-a dat numele. La origine a fost un joc de cuvinte: gazza, în italiana lui Dante, înseamnă «coţofană» şi a dat în franceză «jaser» (a flecări). În Franţa apar, apoi, publicaţiile cu un caracter mai popular, numite «canards» (zvon, ştire mincinoasă). Prima foaie de acest tip datează din 1529. Caracteristic pentru canards este că aduceau la cunoştinţa marelui public toate ştirile, reale sau imaginare, care puteau frapa imaginaţia şi sensibilitatea: inundaţiile, cutremurele, apariţiile miraculoase care fac carieră în epocă şi, mai ales, crimele spectaculoase care pasionează publicul”7. Foi de scandal, libele, pamflete, afişe apar în număr mai mare în vremea războaielor religioase. În toate aceste tipărituri pot fi întâlnite informaţii, fapte diverse, menite să amuze şi opinii. Deci, funcţiile esenţiale ale presei se manifestă încă de la începuturi, din “preistoria” ziarului, şi asta pentru că natura umană îşi păstrează, în timp, caracteristicile dominante. Nu suntem chiar atât de diferiţi, cum suntem uneori tentaţi să credem, de occidentalul de acum câteva sute de ani.
4.1.2. Primele periodice Apariţia tiparului a fost posibilă datorită evoluţiei tehnologiei în secolele precedente, dar apariţia presei reclama şi o evoluţie politică pe măsură, care să permită şi să încurajeze exprimarea libertăţii (liberty) şi chiar a slobozeniei verbale (freedom). Dacă adăugăm coagularea unei vieţi economice în multe regiuni ori doar oraşe din epocă şi relaţiile de
liber-schimb care proliferau, identificăm cea de-a treia cauză care a permis apariţia şi consolidarea presei scrise, chiar cea care făcea posibilă circulaţia informaţiei şi constituia “cererea” pentru această informaţie. Friedrich A. Hayek vede în relaţiile comerciale care se stabileau spontan principalul “eveniment” al timpului de atunci, care a înlesnit cristalizarea unei noi mentalităţi în lumea occidentală: “Noua viziune asupra vieţii s-a răspândit o dată cu comerţul, din oraşele negustoreşti ale Nordului Italiei înspre Vest şi Nord, străbătând Franţa şi Sud -Vestul Germaniei până în Ţările de Jos şi insulele britanice, prinzând rădăcini adânci oriunde nu exista o tiranie care să o înăbuşe. În Olanda şi Marea Britanie, pentru întâia oară, presa a avut prilejul să se dezvolte liber şi a devenit baza vieţii sociale şi politice a acestor ţări.(…) Direcţia generală a evoluţiei sociale a fost, în cursul întregii istorii europene moderne, cea a eliberării individului, care îşi vede de treburile sale obişnuite, de cătuşele obiceiurilor şi prescripţiilor. Conştientizarea faptului că eforturile spontane şi necontrolate ale indivizilor sunt susceptibile să producă o ordine complexă a activităţilor economice putea surveni numai după ce această dezvoltare a făcut unele progrese”8.
Întâia periodicitate a fost anuală şi s-a datorat publicării de almanahuri – care însemnau “anul viitor”. Primul calendar s-a tipărit la Mainz, în 1448, dar almanahurile şi calendarele nu sunt considerate decât, la fel, precursori ai presei periodice. Secolul al XVII-lea este acela în care se poate considera că a apărut presa periodică propriu-zisă. În mai 1605, la Anvers, pe atunci în Olanda (care era, în epocă, mult mai tolerantă cu iniţiativele individuale decât o parte din ţările vecine), apare o foaie cu titlul Nieuwe Tydinghen (“Ştirile recente”), la intervale de timp neregulate, la început, apoi periodic. Imediat, datorită circulaţiei mărfurilor şi oamenilor, ideea contaminează cele mai dezvoltate oraşe ale epocii, fiecare dorind să aibă propria publicaţie. Aşa apar periodice, aproape concomitent, în Strasbourg, Hamburg, Berlin, Amsterdam, Bâle, Koln, Frankfurt, Praga, Stuttgart. Primul săptămânal se tipăreşte la Strasbourg în august 1609, cu titlul Aviso-Relation oder Zeitung. Pare, probabil, curios, dar, în marile capitale Londra şi Paris, presa îşi va face apariţia mai târziu.
În Franţa, în 1611, a fost tipărit Mercure Français, cu o “periodicitate” anuală. În Anglia, tiparul a fost cunoscut încă de la sfârşitul secolului al XV-lea, dar abia în 1621 apar primele publicaţii, care se numeau corantos şi conţineau chiar şi informaţii externe. Primul săptămânal englez se publică în Londra în 1622. De la început, publicaţiile au fost atent supravegheate de către guverne, fără a căror permisiune nu puteau nici să apară. La Paris, primul periodic săptămânal iese pe piaţă la 30 mai 1631 şi avea titlul La Gazette, reluând, pe franţuzeşte, numele publicaţiei veneţiene Gazeta, care apăruse, deja, în secolul al XVI-lea şi care este considerată de mulţi ca fiind punctul de început al presei europene moderne. La Gazette era publicată de un medic protestant, originar din Laudun, om cu multă imaginaţie, energic, şi, a reţinut istoria, cu foarte mult şarm, pe nume Théophraste Renaudot. Numele lui Renaudot va deveni curând celebru, iar figura sa va rămâne una de prim-plan în istoria presei franţuzeşti şi mondiale, fiind şi astăzi des evocat, iar activitatea sa a fost mereu atent studiată. La Gazette avea patru pagini, pe format 23x15 cm, apărând iniţial în 300 de exemplare şi ajungând apoi la 800, iar mai târziu la 1200. Théophraste Renaudot îşi scrie, la început, singur gazeta, pe care o compune şi o tipăreşte pagină cu pagină. Trebuie să spunem că, pentru acea epocă, în care publicitatea era ca şi inexistentă, iar costurile mari de producţie făceau exemplarul foarte scump, un tiraj de 1200 de exemplare era unul enorm, un tiraj “de masă”. După doi ani, Renaudot îşi invită cititorii să se implice în scrierea gazetei.
Încă de la începuturi, se poate constata că presa se dezvoltă, cu preponderenţă, în societăţile cu guvernări mai puţin centralizate, mai puţin autoritare, în vreme ce, sub guvernări puternice, dezvoltarea sa este foarte lentă. “În general, cu cât o formă de guvernământ este mai dependentă de o opinie publică favorabilă, cu atât este mai probabil ca aceasta să sprijine o presă liberă. Când oamenii de rând contribuie în mod semnificativ la hotărârea destinului lor politic, răspândirea informaţiilor şi a opiniilor politice este un proces important. (…) Eforturile îndelungate de a încetăţeni principiul fundamental al libertăţii presei pot fi localizate în timp în epoca declinului vechilor monarhii feudale şi a apariţiei noilor concepţii despre democraţia politică”9. Din aceste observaţii se constată că, pentru societăţile occidentale, factorul favorizant în evoluţia formelor de comunicare de masă a fost instituţia politică în schimbare. Introducerea dreptului de vot pentru cetăţeni a constituit şi pentru presă un stimul extraordinar, a schimbat fundamental poziţia tipăriturilor în societate, a modificat raporturile de forţe. Dar hebdomadarul lui Théophraste Renaudot n-a fost mai puţin un oficios al guvernării, având privilegiul exclusiv dat de regele Franţei, graţie intervenţiei cardinalului Richelieu şi publicând articole scrise de însuşi Ludovic al XIII-lea, împreună cu o sumedenie de ştiri care proveneau de la Curte. Oricum, Renaudot rămâne prototipul jurnalistului în Franţa. Pe măsură ce s-au configurat schimbările din societate, publicaţiile au devenit mai pregnant purtătoare ale mesajelor democraţiei şi arene de dezbatere publică, prin comentariile politice propuse adesea. După Londra şi Paris, presa periodică îşi face apariţia în Italia şi în Spania. În Florenţa, primul săptămânal se tipăreşte în 1636, la Roma în 1640, iar la Madrid în 1661. În Rusia, la Sankt Petersburg, în 1703, ţarul Petru I îşi tipăreşte un ziar al său. Imediat după primii paşi, presa îşi multiplică aria de preocupări, ajungând, într-o perioadă de timp limitată, la o diversitate de teme: economice, militare, politice, culturale etc., specializarea afirmându-se încă din zorii jurnalismului. Astfel, în 1665, deja, la Paris, debutează Journal des savants, care devine etalonul publicaţiilor culturale. Aflat sub patronajul lui Colbert, Jurnalul avea ambiţia să prezinte toate cărţile importante, literare sau ştiinţifice10. Bucurându-se de succes, Jurnalul francez este tradus peste hotare, mai întâi în Italia, apoi şi în Germania. Echivalentul englez al Jurnalului francez apare doar cu un an mai târziu şi poartă numele de Philosophical Transactions, fiind editat de către Societatea Regală din Londra. În anul 1672, la Paris, prinde viaţă primul periodic literar al lumii, cu titlul Le Mercure Galant, fondat de către Donneau de Vise, dar care îşi descoperă şi o propensiune către politică. În 1724, Le Mercure Galant va fi redenumit Mercure de France .
Ca o curiozitate, între 1652 şi 1665, un poet-gazetar, Jean Loret, editează La Muze historique, săptămânal în care toate “articolele” erau versificate, considerând că în acest mod ştirile vor fi mai uşor de memorat.
De la apariţia, în 1631, a gazetei lui Renaudot şi până în preajma primului război mondial, presa franceză va dinamiza piaţa mediatică a lumii, aici debutând multe dintre formulele şi tehnicile jurnalismului modern. De altfel, ziarele franceze vor fi primele care vor atinge tiraje de un milion de exemplare, la începutul secolului al XX-lea.
Încă din prima parte a secolului al XVI-lea circulau, deja, între birourile centrale ale marilor companii comerciale şi depozitele ori magazinele periferice ale acestora, buletine de informaţii şi notiţe, cuprinzând veşti politice şi economice de interes pentru activitatea lor. Cel mai vechi astfel de buletin cunoscut este englezescul The treve encountre, tipărit în 12 pagini la Londra, în 1513, şi care conţine o cronică a unei bătălii armate.
Prima gazetă periodică din Italia, contrar multor opinii, care situează evenimentul la Venezia, apare la Florenţa, în 1636, purtând marca tipografiei-editură Masti e Landi. Jurnalele perioadei se numesc “Avissi” în Venezia, “Gazzette” în Franţa şi “Newspapers” în Anglia. Buletinele informative se transformă în foi care doresc să-şi asume apariţii regulate şi conţinuturi cât mai variate, vizând să stârnească, astfel, interesul publicului.
În Italia celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea, apare un tip de jurnal divers, care încearcă să depăşească scriitura doctă şi erudită, prin povestiri, cronici ale evenimentelor, recenzii ale cărţilor epocii şi naraţiuni pe gustul şi înţelesul unei mai mari părţi a populaţiei. Din păcate, în epocă, să nu uităm, numărul celor alfabetizaţi nu era foarte mare. Încercări de tipărire a unor asemenea publicaţii sunt semnalate în Genua, Roma, Venezia, Torino şi Milano, între 1640 şi 1645.
Istoria presei va fi legată de acum încolo, în principal, de evoluţia tehnologică şi de promovarea libertăţii. Libertatea presei a început să se manifeste cu evidentă insistenţă în momentul în care monarhia clasică (feudală) a intrat în declin, iar concepţiile despre democraţia politică au pătruns în viaţa publică. “Secolul Luminilor este cadrul unei dificile lupte pentru recunoaşterea libertăţii presei. Aceasta progresează în Marea Britanie în respectiva perioadă (abolirea autorizaţiei prealabile Licensing Act, în 1695, apoi proclamarea unui Libel Act în 1792). În Franţa, ea este ameninţată de-a lungul întregului secol XIX de un regim de cenzură, apoi de avertisment în vremea celui de-al doilea Imperiu. Ea nu va fi pe deplin consacrată decât odată cu legea din 29 iulie 1881. Impunându-se cu greu în faţa puterilor care încearcă să o interzică, să o controleze sau să o corupă, comunicarea mediatică este, deci, în inspiraţia sa fondatoare, fructul şi manifestarea unei libertăţi fundamentale: aceea de a gândi şi de a se exprima liber”11.
4.2. Presa cotidiană
4.2.1. Apariţia primelor ziare şi clasificarea lor
Cotidianul (ziarul) a devenit, cam de pe la jumătatea secolului al
XIX-lea, gigantul media tipărite reuşind să-şi păstreze această poziţie şi la începutul mileniului al III-lea.
Diversitatea ziarelor din toată lumea a generat dorinţa unor tentative de clasificare din partea cercetătorilor, de ordonare a lor. Pentru aceasta,
s-a apelat la mai multe criterii de clasificare, în încercarea de a da o cât mai veridică şi exactă imagine a peisajului presei cotidiene. Iată câteva clasificări ale ziarelor:
-
a) după ora de apariţie (de difuzare, de fapt):
-
ziare de dimineaţă
-
ziare de prânz
-
ziare de seară
Majoritatea cotidienelor, peste tot în lume, apar dimineaţa, noaptea dovedindu-se a fi aliatul cel mai nimerit pentru tipărire. Omenirea pare a fi reţinut ca pe un laitmotiv propriu ziarelor prezenţa acestora pe “piaţă” la primele ore ale dimineţii. Ziarele de seară apar şi se menţin în marile oraşe, completând informaţia oferită de cotidienele de dimineaţă (cu informaţii bursiere, în general): France-Soir, Le Monde, La Croix, Les Echos (Franţa), Evening Standard, Evening News12, Birmingham Evening Mail, Liverpool Echo, Manchester Evening News (Anglia), NY Post,
News-Day (SUA), Corriere della Sera (Italia). Cotidienele japoneze, care au, probabil, cele mai mari tiraje de pe glob, tipăresc, fiecare, ediţii de seară. Să amintim doar ziarul japonez cu tirajul cel mai proeminent, Yomirai Shimbun (în traducere, “Gazetarul”) care difuzează dimineaţa aproximativ 10 milioane de exemplare, iar seara în jur de 5 milioane. Ziarele de prânz sunt acum puţin prezente pe piaţă. În România, în 1993, ziarul Evenimentul zilei a încercat să impună şi o ediţie de prânz, pe culoare albastră, ediţia matinală folosind culoarea roşie. Anglia prezintă o particularitate în această privinţă: în afara Londrei, ziarele de seară deţin segmentul de piaţă majoritar.
b) după aria de difuzare (circulaţie):
-
i) ziare naţionale
-
ii) ziare regionale
-
iii) ziare locale
Aici, suntem obligaţi să remarcăm situaţia atipică a Statelor Unite, care, datorită marii întinderi spaţiale, nu cunosc difuzarea naţională a ziarelor. Pentru a reprezenta intuitiv această realitate, s-a creat sintagma “cotidian metropolitan”, cotidian care apare într-o mare metropolă. Ziarele metropolitane cele mai cunoscute sunt: New York Times, Los Angeles Times şi Washington Post. În Franţa, dar mai ales în Italia, există un număr mare de ziare cu o difuzare regională.
c) după conţinut:
-
i) ziare cu caracter general (tinde să intre în uz
denumirea de generaliste)
-
Ziarele generaliste se mai numesc de informaţii
politice şi generale.
-
ii) ziare specializate.
-
Peste tot în lume, presei cotidiene îi este specifică difuzarea informaţiilor generale, varietatea intrând în chiar blazonul ei. Apoi, majoritatea publicaţiilor specializate au o periodicitate săptămânală ori lunară, dar, acum, există şi destule ziare specializate. Cele mai cunoscute sunt cele sportive (Gazzetta dello Sport, L’Équipe, Paris-Turf, Pro Sport), cele economico-financiare (Le Temps de la Finance, Les Echos, The Financial Times, Wall Street Journal, Sankei Shimbun – “Economistul”, Ziarul Financiar, Il Sole-24 ore, Handelsblatt) şi cele religioase (Osservatore Romano, Christian Science Monitor, La Croix). Există, de asemenea, ziare pe teme exclusiv medicale, este adevărat, nu cu tiraje enorme, dar care se menţin onorabil pe piaţă.
d) după format:
-
i) ziare de format mare (formatul standard – A2)
-
ii) ziare de format tabloid (A3)
e) după tiraj:
-
i) de mare tiraj
-
ii) de tiraj mic şi mediu
f) după calitatea demersului jurnalistic şi a prezentării grafice:
-
i) ziare populare (Le Petit Journal este primul model), în
general de forma tabloid (mic), ilustrate în exces,
Boulevardpresse, în Germania şi Anglia.
ii) ziare de calitate, serioase sau elitiste.
Istoria a reţinut că primul cotidian a apărut în Germania, în marele burg comercial şi meşteşugăresc Leipzig, în 1660, intitulat Leipziger Zeitung. Acest prim cotidian al lumii, care, de la începuturile sale, dorea să publice preponderent ştiri, va apărea până în 1921. În Anglia, la Londra, primul cotidian este tipărit în 1702 şi poartă numele Daily Courant, şi poate fi considerat o urmare a demersului lui John Milton, din Areopagitica, (1664). Acolo, Milton ceruse abolirea priveligiilor, împreună cu cenzura preventivă (autorizaţia prealabilă, care dispare în 1695).
Apariţia cotidienelor englezeşti a fost posibilă numai după ce, în 1691, s-a constituit un serviciu jurnalistic între Dover şi Londra. Daily Courant va apărea timp de 33 de ani, perioadă care, pentru acele timpuri, reprezintă o adevărată probă de longevitate, iar pentru acest fapt, pentru seriozitatea informaţiilor şi pentru difuzarea bazată pe serviciile poştale, este considerat primul cotidian modern din istoria presei. Exemplul apariţiei zilnice va fi urmat, destul de repede, şi de alte jurnale englezeşti. Apar, astfel, The Daily Post, în 1719, The Daily Journal, în 1720 şi The Daily Advertiser, în 1730. Apariţia cotidiană va duce la configurarea cu mai mare pregnanţă a jurnalismului politic. Începând cu anul 1704, jurnalele englezeşti publică aşa numitul articol de fond (editorialul), care devine unul din punctele forte ale jurnalismului, articol semnat, de preferinţă, de nume cunoscute sau de mare reputaţie. The Daily Advertiser va constitui primul exemplu de cotidian care percepe taxe pentru anunţurile publicitare, publicându-le cu regularitate. Sigur că experienţa englezească în privinţa cotidienelor s-a dorit a fi urmată şi în alte ţări europene, dar acest lucru n-a fost posibil imediat, deoarece legislaţiile, cenzura şi dezvoltarea socială nu permiteau imitarea jurnalistică a Angliei. În Anglia de atunci, funcţiona cel mai liberal sistem european şi, deci, mondial. Primul cotidian francez apare în 1777 şi poartă titlul Journal de Paris. Imediat după acest eveniment, sub auspiciile Revoluţiei, în Paris vor apărea nu mai puţin de 350 de publicaţii. Interesant este faptul că apariţia lui Napoleon pe scena politică a făcut ca numărul periodicelor pariziene să scadă de la 350 la 13, în perioada Consulatului, şi la doar patru, odată cu proclamarea Imperiului. Acelaşi fenomen se petrece pe întreg teritoriul Franţei, numărul periodicelor crescând de la 14 la 1400, în vremea Revoluţiei, apoi, Napoleon impunându-le, celor mai multe dintre ele, tăcerea. Dar în perioada revoluţionară, o serie de oameni politici importanţi ai epocii, care vor deveni fermenţi ai perioadei agitate de atunci, voci ale epocii schimbărilor, îşi publică gazete proprii : Marat – Ami du peuple, Mirabeau – Le Courier de Province, Brissot – Le Patriote français, Prudhomme – Les Révolutions de Paris. Aerul libertăţii şi dorinţa de a şti au făcut ca presa franceză să cunoască o uimitoare explozie, care s-a propagat, cel puţin la nivelul dorinţei, şi în celelalte ţări. Cele 17 articole ale “Declaraţiei drepturilor”, care a precedat Constituţia franceză, au punctat principiile fundamentale ale liberalismului modern şi acest fapt a fost, în toate ţările europene, un motiv de meditaţie, o bornă importantă pentru viitorul circulaţiei ideilor şi opiniilor sociale. În Germania, în Olanda şi Belgia, în Spania şi în Elveţia, idealurile Revoluţiei franceze vor găsi ecou şi vor face ca opoziţiile faţă de intransigenţa absolutismului să crească. După cum spune Adolf Dressler, Italia a fost ţara europeană cel mai profund marcată de modelul francez, deoarece aici populaţia era animată de dorinţa realizării unităţii naţionale, ţara fiind atunci divizată în mici regate şi ducate, unele independente, altele aflate sub ocupaţie austriacă. De aceea, mulţi italieni au privit către Napoleon ca spre un eliberator, ca spre un mesager al idealurilor revoluţionare pe care le considerau a fi şi ale lor.
Primul cotidian american se naşte în 1784, numindu-se Pennsylvania Pocket. Un an mai târziu, în 1785, este fondat, la Londra, precursorul cunoscutului ziar Times, care purta numele Daily Universal Register. După trei ani, în 1788, Daily Universal Register va fi rebotezat Times, devenit, în timp, unul dintre titanii necontestaţi ai presei mondiale. Ziarul apare şi astăzi şi este proprietate a grupului News International, ocupând, acum, poziţia a opta, ca tiraj, printre cotidienele din Marea Britanie (aproximativ 500.000 de exemplare) şi a doua printre cele considerate de calitate, după The Daily Telegraph. Ziarul Times, cel mai vechi cotidian al lumii dintre toate cele care se mai tipăresc azi, va fi, în secolul al XIX-lea, promotorul noilor tehnici de imprimare, generatoare ale profesionalismului şi jucând un rol determinant în istoria jurnalismului universal13.
În Italia, abia după intrarea lui Napoleon în Milano, care se petrece pe 15 mai 1796, periodicele încep să-şi multiplice apariţiile, tipărind
două-trei numere pe săptămână, dar cotidienele nu vor ieşi decât mult mai târziu. Însă, în Italia, se petrece, în 1791, un fapt gazetăresc de o noutate şi de o curiozitate aparte: este publicat primul periodic feminin, în magnifica Florenţă, purtând chiar numele Giornale delle dame. Vor urma, apoi, alte două reviste feminine, cu titluri superbe şi parfumate: La donna galante ed erudita di Venezia şi Giornale delle nuove mode e d’Inghilterra 14. În întreg secolul XVIII, publicaţiile, care sunt instrumente democratice ale libertăţii, după expresia lui Alexis de Tocqueville din atât de celebra sa carte Despre democraţia din America, sunt promotoare asidue, cu mai mult sau mai puţin succes, ale ideilor progresiste care apar în lume. “Puternica dezvoltare a presei pe parcursul secolului al XVIII-lea este în relaţie directă – şi complexă – cu dezvoltarea Luminilor şi a spiritului filosofic. Este perioada primei înfloriri a gazetelor, a periodicelor de tot felul, este perioada în care ziarul începe să facă parte din tabieturile elitelor europene cărora le devine indispensabil”15.
Tot în acest secol, în 1787, liberalul englez Edmund Burke, un înverşunat adversar, mai bine de un deceniu, al Revoluţiei Franceze, proclamă presa ca find a patra putere în stat. Această expresie va face carieră, ajungând să fie utilizată şi astăzi şi, uneori, să suscite discuţii.
Într-un interviu publicat în 1996 de hebdomadarul Telerama, cunoscutul om politic francez Michel Rocard (fost prim-ministru socialist) observă că “există , în clipa de faţă, în societatea noastră, şase puteri. Cele trei descrise de Montesquieu (legislativă, executivă, juridică) şi încă trei, de primă importanţă: cea tehnico-ştiinţifică, cea financiară şi cea mediatică. Cea mai slabă dintre toate a ajuns să fie puterea executivă. Toate puterile au
contra-puteri, cu excepţia uneia singure: puterea mediatică. Democraţiile sunt în mare pericol în momentul când o putere nu are contra-puterea ei”16.
Alţi observatori consideră că presa reprezintă, în fapt, a doua putere, prima nemaifiind puterea politică, ci un amalgam constituit din puterile economică, financiară şi politică.
Revoluţia din 1789 creează climatul propice expansiunii presei, folosindu-se, totodată, de presă în chipul cel mai direct, gazetari importanţi (Marat, Desmoulins, Brissot) fiind şi actori de primă mână ai schimbărilor uriaşe petrecute atunci, inclusiv în consolidarea a ceea ce se va numi opinia publică. Presa devine un instrument cheie al comunicării politice, al schimbului de idei în societate.
Stârnind curiozitatea cetăţeanului în privinţa vieţii politice şi, în general, a vieţii publice, presa îi va furniza, apoi, informaţiile care să-i întreţină constant acest interes. Secolul al XVIII-lea debutează, din punctul de vedere al presei, pe fondul unei diversităţi de manifestări publicistice, gazetele nemaifiind acum concentrate doar în capitale, cum se întâmplase mai ales în Franţa şi mai puţin în Anglia.
În general, s-a acreditat ideea că secolul al XVIII-lea, din punct de vedere gazetăresc, este dominat de Anglia, presa engleză fiind prima care a ştiut să lupte pentru drepturile sale, pentru cucerirea libertăţii de expresie, având în Licensing Act, din 1695, un important punct de pornire. Apoi, presa de pe insulă va înfrunta, pe rând, Parlamentul, până în 1770, va cere eliminarea taxelor, se va revolta împotriva analfabetismului şi chiar va purta campanii pentru motivarea lecturii şi împotriva indiferenţei cititorilor.
Astăzi, presa engleză nu cunoaşte alte reguli de funcţionare decât acelea dictate de principiul concurenţei şi de legile pieţei, nefăcând obiectul altor dispoziţii legale. Pentru a tipări aici, trebuie doar să menţionezi numele şi adresa imprimeriei pe întreg tirajul şi să conservi un exemplar vreme de şase luni.
Ascendentul semnificativ al presei englezeşti faţă de gazetăria prezentă în celelalte ţări europene a fost posibil datorită unor particularităţi prezente în Anglia acelor vremi şi care pot fi reduse la trei17: specificul politicului, educaţia publicului şi originalitatea talentelor jurnalistice, care vor deveni, în epocă, modele referenţiale pentru breasla gazetarilor de pe continent.
Specifică pentru Anglia epocii (dar şi de mai târziu) este polarizarea vieţii sale politice datorată opoziţiei dintre două partide puternice: conservatorii (tory) şi liberalii (whig), acestea asigurând o veritabilă alternaţă la putere, alternanţă neregăsită nicăieri în altă ţară din lume. Acerba concurenţă politică dintre liberali şi conservatori a permis presei să se poată servi, în ascensiunea sa, de ambele grupări, pe rând, în funcţie de prezenţa acestor partide în opoziţie sau la putere. Acum intră în câmpul jurnalisticii câteva condeie pe care istoria le va reţine, cum sunt acelea ale lui Joseph Addison şi Richard Steele, ambii având simpatii liberale, care tipăresc împreună, în 1709, un periodic care va deveni de renume, Tatler. În traducere Tatler înseamnă “Flecarul”, conotând, totodată, chiar locul “flecărelii”, adică locul în care se poate vorbi liber, ironic. În 1711, Addison şi Steele fondează cotidianul Spectator, unde vor publica discuţiile îndrăzneţe ale unor personaje imaginare, fiecare reprezentând segmente importante ale societăţii de atunci. Ziarul ajunge la un tiraj enorm pentru acea vreme, 3000 de exemplare. Aceasta înseamnă că existau cititori dornici să participe la discuţiile promovate de Spectator, Anglia fiind, de altfel, ţara europeană cu cei mai mulţi oameni alfabetizaţi, deşi alfabetizarea s-a făcut abia în secolul următor. Se obişnuia să se citească jurnalele în cafenele, astfel încât apar cabinete de lectură, subiectele gravitând, în primul rând, în jurul temelor politice.
Primele personalităţi literare care-şi leagă numele de jurnalistică sunt Daniel Defoe, cel care publică, în 1719, Robinson Crusoe, şi Jonathan Swift, căruia, în 1726, îi apar Călătoriile lui Gulliver.
Jonathan Swift, conservator, adică un tory, scrie pentru cotidianul Examiner, fondat în 1710, mai ales reflecţii pe teme politice, fiind un comentator caustic al modelor politice ale vremii sale şi utilizându-şi întregul talent în demonstraţii dintre cele mai curioase.
Cum libertatea presei era la începuturile sale, în Anglia se plăteau amenzi, se făcea închisoare şi se suportau chiar condamnări la stâlpul infamiei, aşa cum s-a întâmplat cu Daniel Defoe, în 1703, acuzat de calomnie, dar care a avut norocul de a fi aclamat de mulţime şi nu umilit de aceasta, consemnându-se, astfel, unul dintre primele momente de solidaritate a publicului cu presa.
În Anglia, unde a apărut libertatea presei, a apărut şi corupţia jurnaliştilor, aceasta fiind demonstrată când un fost prim-ministru, Walpole, care a condus cabinetul între 1721-1742, a fost depistat a fi cheltuit o sumă enormă în epocă, 50.000 de lire sterline, pentru a-şi fi asigurat în ultimii 10 ani de mandat, articole binevoitoare în diverse gazete.
Se fac eforturi de a se publica dezbaterile din parlament, Camera Comunelor fiind probabil prima instituţie de gen din lume ale cărei lucrări apar în jurnale şi gazete, chiar dacă Regele George al III-lea, autoritar şi personal în acţiunile sale, încearcă, în 1771, să întrerupă apariţiile dezbaterilor parlamentare în ziare. “Trebuie spus că, de doi ani, ziaristul William Woodfall publică în Morning Chronicle and London Adviser dări de seamă detaliate. Însă cum face? Asistă, evident, la dezbateri, însă fără dreptul de a scrie. Totuşi, datorită unei prodigioase memorii, este capabil să noteze, întors acasă, esenţialul, pe care îl dezvoltă apoi cu o fidelitate atât de mare, încât nici măcar parlamentarii indignaţi nu reuşesc să-i reproşeze erori grave”18.
Se constată, aici, în Anglia, primele solidarizări ale publicului cititor cu jurnaliştii. Astfel, după Daniel Defoe, un alt jurnalist arestat din ordinul lui George al III-lea, pentru că publicase nişte dezbateri parlamentare, este eliberat de lordul-primar al Londrei, iar mulţimea l-a purtat în triumf pe străzi, presa câştigând, astfel, o bătălie importantă.
În această perioadă, de câştigare evidentă a unor libertăţi fundamentale de către presa britanică, presa europeană continentală este supusă unei cenzuri atotputernice.
Tot acum, indiferent cu cât succes, presa devine principalul instrument de comunicare politică, informaţia politică şi generală ajungând, prin intermediul ziarului, într-o societate din ce în ce mai atentă la viaţa publică.
Revoluţia din 1789 favorizează, în mod evident, comunicarea şi interesul public. Mai ales dacă Guizot are dreptate atunci când sesizează că “revoluţiile declară ceea ce s-a întâmplat deja”, înseamnă că presa şi evenimentele revoluţionare sunt inseparabile. Apoi, când François Furet susţine că “prima sarcină a istoriografiei revoluţionare este de a redescoperi analiza politicului”19, susţine implicit, cuprinderea în acest proces (şi) a semnificaţiei presei acelor vremi. Chiar dacă presa franceză a timpului se află în urma celei engleze, importante sunt achiziţiile sale. Începând din anii ’50 ai secolului, adică cu aproape 30 de ani înainte de evenimentul revoluţionar, primul cotidian francez, Journal de Paris, intră în viaţa publică, în 1777, aşadar cu 12 ani înainte de Revoluţie. Parcă mai evidentă decât în alte ţări europene, se manifestă în Franţa opoziţia elitei intelectuale faţă de gazetărie. Voltaire, J.-J. Rousseau, Diderot şi Montesquieu au priviri critice, acide ori chiar ironice privitoare la presă şi la publicul amator de gazete, preferând şi opunându-le cărţile, tratatele şi opurile ştiinţifice. Mulţi filosofi ai epocii şi-au încrucişat condeiele cu un important gazetar al vremii – Élie-Jean Fréron. În gazeta sa, Année littéraire, apărută cu succes vreme de 22 de ani, între 1754 şi 1776, Fréron se războieşte, înarmat cu o ironie caustică şi cu vervă, cu mai toţi cărturarii însemnaţi ai vremii sale, de Voltaire “legându-l” o neînchipuită ostilitate reciprocă. Conservator şi tradiţionalist, Freron va contribui, prin scrisul său, prin disputele sale, la lărgirea câmpului libertăţii de opinie şi a libertăţii de exprimare, ca şi Rivarol, un alt conservator, inamic declarat al Revoluţiei franceze.
Unul din cei mai cunoscuţi gazetari ai epocii, Simon Linguet, este decapitat, în 1794, fiind unul din membrii importanţi ai Clubului cordelierilor, alături de Danton, Marat şi Desmoulins. Linguet fusese înainte exilat şi, apoi, întemniţat, după ce lansase, în 1777, Les Annales politiques, civiles et littéraires, unde publicase, cu o virulenţă neobişnuită în epocă, articole incomode pentru multe dintre personalităţile timpului. Datorită furiei pe care a stârnit-o printre contemporani, Linguet a fost silit să-şi mute redacţia la Bruxelles şi apoi la Viena, de unde, în final, va fi alungat, reuşind să-l irite şi pe Iosif al II-lea, care la început îl primise cu simpatie. În iunie ’94 , va fi ghilotinat tocmai pentru apropierea de curţile din Londra şi Viena, fiind, totodată, un aliat al lui Robespierre şi al lui Desmoulins, ambii căzuţi în disgraţia unei revoluţii care îşi sacrifica, unul după altul, copiii.
Ca şi Élie-Jean Fréron înaintea sa, Simon Linguet a purtat polemici vehemente cu iluştrii filosofi, contribuind, alături de adversarii săi declaraţi, la impunerea şi consolidarea ideii de libertate de exprimare, spiritul său contradictoriu neîmpiedicându-l să rămână în istoria presei ca o figură memorabilă a breslei, ca un reper important al epocii sale, atât de contradictorie ea însăşi, dar care nu a fost lipsită de figuri emblematice. Linguet rămâne mereu incitant pentru istorici, în primul rând datorită existenţei sale nonconformiste şi experienţelor care-l particularizează: inventator (şi fabricant) de săpunuri, avocat pledant plin de succes (izgonit, apoi, din branşă pentru prea mare libertate de exprimare), polemist memorabil, expulzat din ţări diferite, de mai multe ori, condamnat la temniţă pentru afirmaţiile sale şi sfârşind pe eşafodul Revoluţiei, alături de mari figuri ale epocii.
Absenţa unei camere a reprezentanţilor, ca şi inexistenţa alternanţei la putere sunt cauze care fac din Franţa secolului al XVIII-lea o ţară mai puţin permisivă decât Anglia din punctul de vedere al dezvoltării presei. De aceea, primul cotidian francez, Journal de Paris, apare la o distanţă de 75 de ani, în 1777, faţă de primul ziar englez, Daily Courrant. În loc să devină mai elastică, cenzura presei franceze îşi întăreşte prezenţa; astfel, în 1764 se interzice abordarea scrisă a administrării finanţelor, iar în 1767 sunt scoase în afara legii textele privitoare la problematica religioasă. Numărul cenzorilor sporeşte, ajungând, în 1763, la 121. Unul din gazetarii cunoscuţi, implicaţi în miezul spinoaselor probleme ale Revoluţiei, este, bineînţeles, Marat, cel care va avea o poziţie de prim plan printre revoluţionarii de seamă, moartea sa petrecându-se subit, în baie, datorită unei doamne exaltate politiceşte şi adversară ideilor gazetarului-om politic. Primul exemplar al ziarului lui Marat, L'Ami du peuple, apare pe 12 septembrie 1789, iar pe 16 abia, în aceeaşi lună, îşi stabileşte definitiv acest titltu, prin care va deveni celebru. Tabloul pictat de David – pictorul oficial al Revoluţiei – va ajuta la crearea mitului jurnalistului şi omului politic, Marat, care va deveni, astfel, una dintre emblemele îndelung recuperate de către istoriografia revoluţionară, istoriografie atât de pătimaşă, în fond, având parti-pris-uri stângiste evidente ori nedeclarat gauchiste. Într-o interesantă şi utilă carte despre corelaţiile dintre mişcarea atât de impetuoasă din 1789 şi arta vremii (ba chiar a vremurilor), belgianul Jean Starobinski, bine cunoscut pe tărâmurile criticii şi teoriei literaturii, notează cu precizie: “Arta este fără îndoială mai aptă să exprime stările de civilizaţie decât momentele de ruptură violentă. (…) Revoluţiile nu-şi inventează imediat limbajul artistic ce corespunde noii ordini politice. Ne servim încă multă vreme de nişte forme moştenite, chiar atunci când dorim să proclamăm căderea lumii vechi”20. Şi cât de bine putem înţelege noi, românii, acest fapt, după ce am avut şi noi un ’89 (1989), în care Scânteia a devenit Adevărul, în care Scânteia tineretului s-a metamorfozat de-a dreptul savuros în Tineretul liber şi în care, pe toate canalele de comunicare, oameni “vechi”, îmbătrâniţi în rele şi cuvinte goale, încercau (şi mai încearcă încă, din nefericire, cu destul succes electoral) să exprime noile strategii şi oferte sociale, şi doreau cu multă însufleţire, împleticit, să “exprime” noul cu uneltele (singurele pe care le cunoşteau), nu-i aşa?, specifice “lumii vechi”. Deci, putem spune liniştiţi: ce veche este, în fond, lumea (noastră) nouă! Limba de lemn a fost vreme de zeci de ani singura limbă politic (şi chiar public) folosit în România, limbă care generează gândire de lemn, sentimente de lemn şi o viaţă care sună lemnos.
În acelaşi secol al XVIII-lea, în principatele germane şi Austria, presa este foarte atent controlată de puterea principilor vremii, fiind autorizate doar publicaţiile oficiale, care nu pot aduna mari simpatii publice. În acest secol, doar Frederic Wilhelm al II-lea cel Mare, care era cunoscut în vremea sa drept prieten al filosofilor, a fost mai apropiat de presă, dar nu pentru a-i favoriza ascensiunea, ci pentru a o folosi (manipula chiar) în beneficiul politicilor sale. Apropierea lui Frederic Wilhelm de gazetari se produce pentru a-i utiliza – inclusiv prin mituire – în diverse etape şi politici ale domniei sale.
În Italia aceluiaşi secol, după cum am amintit deja, situaţia
politico-administrativă era fărâmiţată, provinciile suferind succesiv dominările politico-militare ale vecinilor. Pentru nord, mai importantă a fost existenţa dominaţiei austriece, administraţie care a trimis în exil destui jurnalişti italieni. De aceea, aici, au circulat jurnale tipărite în străinătate, cum a fost Gazzeta di Lugano, editată de tipograful Giambattista Agnelli şi direcţionată de abatele Giuseppe Vanelli, Gazzeta fiind cel mai difuzat jurnal străin din Italia de Nord.
În coloniile americane, presa începe să cunoască ascensiunea pe măsură ce se formează clasa de mijloc. Publicul presei, de la începuturile sale, se va constitui cu preponderenţă din membrii clasei de mijloc. În coloniile americane, în care porturile aveau o însemnătate uriaşă, în care comerţul era în floare, clasa mijlocie s-a constituit, în primul rând, din comercianţi, oameni care făceau negoţ cu tot soiul de mărfuri aduse, în mare parte, de pe bătrânul continent. De aceea, pe acest nou tărâm al făgăduinţei, informaţiile, veştile nu puteau fi aşteptate şi primite decât cu nerăbdare, mai ales că pe vechiul continent apăruseră, deja, periodice incitante şi pline de promisiuni pentru viitor. Aşa că, la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul său, aici s-au înregistrat destule eşecuri, falimentul însoţind, în cele mai multe dintre cazuri, dorinţele fireşti de a impune, pe sol american, extraordinara invenţie din Europa acelor timpuri, presa. Tirajele nu puteau fi, bineînţeles, mari, iar finanţările publicitare vor cunoaşte urcuşul mai târziu. Este greu de imaginat acum, dar, la vremea aceea, un tiraj de o mie de exemplare era un vis de cele mai multe ori irealizabil. Publicaţiile erau, deci, foarte scumpe şi se difuzau, în general, prin abonamente celor puţini care şi le puteau permite. În perioada elaborării Declaraţiei de Independenţă, existau treisprezece colonii americane, iar în toate acestea, adunate, nu apăreau decât treizeci şi cinci de publicaţii tipărite, cu tiraje de sub o mie de exemplare fiecare şi imprimate în condiţii apropiate de cele ale lui Gutenberg din momentul tipăririi Bibliei, în 1455. Adică, după trei sute de ani, condiţiile tipografice nu evoluaseră decât foarte lent şi mult prea puţin. Încă nu exista o conştiinţă care să realizeze nici avantajele comerciale şi nici pe cele electorale pe care le puteau aduce mijloacele tipografice. Cred că merită să medităm o clipă la faptul că, atunci, în lume, nu existau locuri în care să funcţioneze votul universal.
După 4 iulie 1776, data la care s-a făcut Declaraţia de Independenţă, apar multe gazete noi, unele jucând roluri importante în războiul purtat împotriva Angliei. Astfel, redacţia de la Boston Gazette, care, pe urma Declaraţiei Drepturilor (anunţată pe 12 iunie 1776, în Virginia), consideră că “libertatea presei este una dintre cele mai puternice baricade ale libertăţii”, va fi nevoită să părăsească Bostonul când sosesc trupele britanice. Gazeta va rămâne în memorie ca o publicaţie dinamică şi sprijinitoare de succes a cauzei independenţei americane.
Însă, libertatea presei, devenită formulă sine qua non pentru orice societate care şi-a dorit libertatea, a fost instituită, pentru prima dată în istorie, în 1766 (cu zece ani mai devreme decât Declaraţia Drepturilor) de către Suedia, care a inclus-o în constituţia sa, ca lege.
Inventatorul paratrăsnetului, Benjamin Franklin (1706-1790), fondează, în 1728, la Philadelphia, Pennsylvania Gazette, după ce studiase la Londra, fiind considerat unul dintre fondatorii presei libere în Statele Unite. El va fi, de altfel, primul ambasador la Paris al noii republici americane. Un apropiat al lui Franklin, Thomas Paine, englez de origine, va face carieră gazetărescă în Statele Unite, dar şi în Franţa, mai târziu. Paine va redacta aproape doi ani (1774-1776) Pennsylvania Magazine, într-un stil alert, difuzând idei liberale şi ajungând, graţie scrisului său, un apropiat al lui George Washington, în timpul Războiului de Independenţă, articolele semnate de el fiind recomandate spre lectură armatei republicane.
În 1776, Paine tipăreşte în Franţa, la Boulogne, gazeta Courrier de l’Europe, unde îl are printre învăţăcei pe Brissot, care va deveni unul dintre conducătorii girondinilor. Paine însuşi este ales în Convenţie, în semn de recunoaştere a meritelor sale democratice şi pentru promovarea modelului american pe tărâm francez.
Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, din 26 august 1789, prin articolul 10, proclamă dreptul la opinie, iar prin articolul 11 afirmă principiul libertăţii de a publica: libera comunicare a gândurilor şi opiniilor este unul dintre drepturile cele mai preţioase ale omului; toţi cetăţenii pot, deci, să vorbească, să scrie, să tipărească liber, dar vor răspunde de abuzurile acestei libertăţi în cazurile prevăzute (determinate) de lege.
Aceste două articole se vor regăsi, ca nivel al preocupării, în Primul Amendament la Constituţia Statelor Unite, adoptat în 1791, sub forma nerestrictivă: Congresul nu va adopta (propune) nici o lege care să îngrădească libertatea cuvântului sau a presei…
În timp, Revoluţia Franceză a fost lecturată prin diverse grile, cele ideologice fiind şi cele mai cunoscute. S-au găsit explicaţii dintre cel mai diverse, unele inteligente şi acroşante, altele doar seducătoare. Unii au considerat, este ştiut, că ipoteza unui complot masonic, avându-l ca principală eminenţă cenuşie pe ducele de Orleans, ar putea explica în bună măsură evenimentele anului 1789, la polul opus fiind aceia care susţin imposibilitatea unei explicaţii pământeşti. Iar dacă suntem de acord că Revoluţia a făcut ca ideea de presă, să se modifice, brusc, puţini sunt cei care să susţină, asemeni lui Jean-Noel Jeanneney: “În istoria europeană, momentul capital al Revoluţiei franceze este de neînţeles fără a lua în calcul rolul jucat de ziare. Indiferent dacă analizăm derularea, ritmul sau felul în care contemporanii sau generaţiile următoare au privit Revoluţia, aceasta ar fi fost de nedescifrat dacă nu dăm presei locul meritat. Pentru prima dată în istoria Franţei şi chiar a Occidentului, majoritatea oamenilor politici importanţi devin jurnalişti. Câţiva oameni de presă devin personalităţi marcante ale momentului. Alături de Marat apar nume ca Mirabeau, Camille Desmoulins sau Brissot, şeful girondinilor (numiţi pe atunci ‘brissotini’)”21.
Iar dacă se poate vorbi de coagularea spiritului public, acest fapt traversează teritoriile presei, cu evidenţă.
Publicaţia lui Brissot, Le Patriote francais, apărută în aprilie 1789, suspendată de către regalitate şi reapărută, cu mare succes, după căderea Bastiliei şi aceea a lui Mirabeau, intitulată, întâi, Les Etats genereux, apoi, Courrier de Provence, dau tonul schimbării de optică a presei şi vor pune mai apăsat problemele esenţiale: libertatea de opinie, libera exprimare a opiniilor şi caracterul public al vieţii politice. Totodată, prin Marat, Camille Desmoulins, Hebert, Elysee Loustallot, Roederer şi alţii, presa nu mai rămâne la stadiul de monitor şi comentator al evenimentelor, ci aspiră şi reuşeşte să fie unul din principalii actori ai vieţii publice. Desmoulins, născut în 1750, scrie limpede, în anul Revoluţiei, despre noul statut social al presei: “Astăzi, jurnaliştii exercită o funcţie publică; ei denunţă, judecă, absolvă şi condamnă”. Gazeta sa se numea Révolutions de France et de Brabant, iar Marat (devenit un adevărat mit, o legendă utilizată atât de viguros de către ortodoxia comunistă, după asasinarea sa de către frumoasa Charlotte Corday) a publicat periodicul L’Ami du peuple, plin de îndemnuri la vigilenţă faţă de trădătorii care, în viziunea sa, erau peste tot.
Momentele acestea istorice de mare convulsie, au adus mereu, după 1789, jurnaliştii în prim plan şi, mai mult chiar, se vorbeşte acum, la nivel mondial, cu tot mai multă insistenţă şi, poate, cu destulă justificare, că puterea politică a contemporaneităţii este una fondată pe comunicare. Se citează mereu, ca perpetuu subiect de meditaţie la responsabilitatea jurnalistică, în primul rând, dar, poate, şi cu o mândrie secretă, exemplul lui Lenin, care, la înscrierea în partidul comunist, în dreptul rubricii care îi consemna profesia, a scris: ziarist.
La noi, imediat după 1989, mulţi oameni de presă au păşit în arena vieţii publice şi politice: Petre Mihai Băcanu, director al României libere, Nicolae Manolescu, directorul principalului hebdomadar cultural, de atunci, România literară, Stelian Tănase, redactorul-şef al revistei 22, Laurenţiu Ulici, directorul publicaţiei periodice Luceafărul, Octavian Paler, publicist constant, Andrei Pleşu, devenit ulterior directorul săptămânalului Dilema, Alexandru Paleologu, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, fost redactor la Amfiteatru şi Viaţa studenţească, Ilie Şerbănescu, fost redactor-şef la dispărutul Expres, acum teleast la PRO TV, Mircea Dinescu şi chiar Ion Raţiu, fost ziarist o bună bucată de vreme în Anglia, fondator în România al ziarului Cotidianul, care, la apariţia sa, în 1991, avea cea mai modernă şi mai occidentală înfăţişare grafică dintre toate publicaţiile româneşti.
Nu contează, aici, că multe dintre aceste nume au părăsit arena politică, având fiecare explicaţiile sale, importantă este migrarea lor, la un moment dat (şi unii la vârste respectabile), dinspre condei, către “fapta” publică, urmând, instinctiv sau deliberat, modele ilustre din istoria presei universale.
Dostları ilə paylaş: |
