Universitatea bucureşti facultatea de teologie ortodoxă catedra de teologie istorică

a. Prima fază a sinodului

Sinodul a început în primele zile ale lui mai. Înainte de deschiderea propriu-zisă, Teodosie i-a primit pe episcopi în audienţă solemnă şi, potrivit lui Teodoret, i-a adus un omagiu deosebit lui Meletie. Pe când era doar generalul lui Graţian, Teodosie visase că Meletie îi punea pe umeri mantia imperială şi-i punea coroana pe cap.⁶⁶¹ Astfel că atunci când episcopii sinodali au venit la el, l-a recunoscut imediat pe Meletie şi adresându-i-se cu respect, i-a sărutat ochii, pieptul, capul şi mâinile şi i-a povestit minunatul vis.

Ne-ar fi interesat să ştim dacă Teodosie a asistat la sesiunile de lucru ale sinodului şi, mai mult, dacă a intervenit în discuţii, dar trebuie să recunoaştem că asupra acestui punct ignoranţa noastră este aproape deplină. Nici o mărturie provenind de la membrii sinodului nu ne oferă nici o indicaţie precisă în această privinţă. Nici măcar Grigorie de Nazianz nu face vreo aluzie la o posibilă prezenţă a împăratului la şedinţe⁶⁶². Scrisoarea adresată de episcopi împăratului la încheierea lucrărilor ne-ar face mai curând să credem că nu a participat. Nici scrisoarea adresată papei Damasius de către episcopii întruniţi la Constantinopol în 382 nu ne îngăduie să afirmăm nimic precis cu privire la prezenţa lui Teodosie la sesiunile sinodului, chiar dacă se afirmă că alegerea lui Nectarie a fost făcută „de comun acord cu sinodul ecumenic, în prezenţa împăratului Teodosie prea iubit de Dumnezeu şi a întregului cler, precum şi cu asentimentul întregului oraş”⁶⁶³.

De fapt, nu dispunem de nici o mărturie precisă care să permită o concluzie fermă cu privire la prezenţa împăratului la sedinţele sinodului. Istoricii actuali emit opinii divergente. Unii afirmă că ar fi asistat⁶⁶⁴, alţii spun că nimic nu autorizează o asemenea afirmaţie⁶⁶⁵.

Mai mult, spre deosebire de viitoarele sinoade de la Efes şi Calcedon, împăratul nu a încredinţat preşedinţia sinodului unor comisari imperiali. În orice caz, nu pare că funcţionari imperiali ar fi fost prezenţi în adunare, dar nimic nu ne împiedică să admitem că preşedintele sinodului va fi îndeplinit într-o anumită măsură funcţia de comisar sau de reprezentant al împăratului.

Prima problemă a sinodului era cea a preşedinţiei. Acest subiect îi interesa în mod deosebit atât pe episcopi cât şi pe împărat, pentru că de personalitatea şi autoritatea preşedintelui urmau să depindă în mare măsură legitimitatea şi acceptarea generală a sinodului. Este foarte probabil că între împărat şi episcopii prezenţi în oraş au avut loc mai multe întâlniri presinodale succesive. Meletie al Antiohiei sosise la Constantinopol mai dinainte pentru a-şi rezolva propria sa problemă canonică cu privire la scaunul Antiohiei precum şi pentru a favoriza alegerea lui Grigorie de Nazianz în scaunul constantinopolitan⁶⁶⁶.

În urma acestor întâlniri şi lucrări presinodale, ne sunt cunoscute două rezultate pozitive: prezentarea candidaturii lui Meletie la preşedinţia sinodului, urmată de numirea sa, apoi alegerea lui Grigorie de Nazianz în scaunul episcopal al capitalei.

În acest fel a fost rezolvată problema canonică a procedurii legate de preşedinţie. Caracterul oriental şi alcătuirea sinodului, precum şi lipsa reprezentanţilor Romei au îndepărtat în mod automat eventualitatea unei preşedinţii apusene. De asemenea, întârzierea lui Timotei al Alexandriei era un fapt care favoriza o soluţie dorită pentru preşedinţie. Meletie al Antiohiei se situa imediat după episcopul Alexandriei în ordinea dipticelor în vigoare în Orient. Meletie era un bătrân venerabil, care se bucura de simpatia împăratului, fiind totodată o persoană care se impunea prin sine însăşi. Lucrările sinodului au început sub preşedinţia lui Meletie. Nu există documente care să ateste că împăratul ar fi ţinut un discurs în faţa adunării, cum crede Hrisostomos Konstantinidis⁶⁶⁷.

Evenimentele s-au desfăşurat într-un ritm alert. Primul punct abordat de sinod privea organizarea Bisericii din Contantinopol. De mai multe decenii, aceasta urma linia proariană a lui Constantin, fiind lipsită în continuare de un păstor ortodox. Problema era de primă importanţă, întrucât în opinia generală, Biserica din capitală trebuia să joace rolul de ghid al ortodoxiei. Se ştie că la moartea lui Valens, Grigorie de Nazianz fusese chemat să conducă mica turmă a credincioşilor niceeni. Prin excepţionala sa elocvenţă, el şi-a atras repede un larg auditoriu. Teodosie l-a introdus solemn, după intrarea sa în capitală şi abdicarea lui Demofilus, în biserica Sfinţilor Apostoli. Hirotonia conferită lui Maxim cel cinic a fost considerată contrară rînduielilor canonice şi anulată, iar toate hirotoniile făcute de acesta au fost proclamate nule de drept⁶⁶⁸. Sinodul care a dat acest verdict în Canonul 4 nu a considerat potrivit să dea o a doua sentinţă împotriva lui Petru, defunctul patriarh al Alexandriei, care-l hirotonise pe Maxim. Împăratul şi mai mulţi membri ai sinodului au insistat atunci pe lângă Grigorie de Nazianz să accepte scaunul constantinopolitan.

Grigorie, care demisionase de mult din funcţia de episcop al Sasimei, a fost astfel ales episcop al Constantinopolului, alegere făcută la insistenţele lui Meletie⁶⁶⁹. Atât alegerea cât şi introniizarea au fost solemne. „Împăratul admirând viaţa şi învăţăturile lui Grigorie, l-a considerat vrednic să fie ales în acest scaun şi astfel majoritatea sinodului a fost de acord cu aceasta...”⁶⁷⁰. Ţinând seama de avantajele care reveneau Bisericii dreptcredincioase, s-a convenit să se facă excepţie de la regula care interzicea episcopilor să treacă de la un scaun la altul.

Dar pe când sinodul se ţinea deja de câtva timp, au sosit la Constantinopol Asholius al Tesalonicului şi Timotei al Alexandriei care au repus în discuţie deciziile luate. În scriusoarea pe care i-o adresase lui Asholius, Damasius, condamnând hirotonia lui Maxim, se arăta în acelaşi timp adversarul mutărilor, ceea ce-l viza evident pe Grigorie⁶⁷¹.

Debutul promiţător al sinodului a fost întrerupt brutal de decesul subit al lui Meletie. I s-au adus onoruri deosebite; în Cuvântarea funebră, Grigorie de Nyssa l-a salutat ca pe un sfânt. Se punea proble-ma imediată a succesorului său la preşedinţia sinodului. De îndată, în favoarea lui Grigorie al Constantinopolelui s-a format un grup important de episcopi, care gândeau şi credeau sănătos. Această preferinţă pentru Grigorie se întemeia fie pe reputaţia sa teologică şi abilitatea cunoscută, fie pe calitatea sa de episcop al capitalei.

Încă de la început, Grigorie a considerat că pentru a pune capăt schusmei antiohiene şi a îndepărta acest obstacol din calea comuniunii cu Apusul, trebuia amânată alegerea unui succesor până la moartea lui Paulin⁶⁷². Poziţia sa coincidea cu cererea pe care orientalii o făcuseră în urmă cu un an, şi nu era, desigur, un acord. Probabil că Grigorie era interesat să restabilşească deplina unitate cu Bisericile Romei şi Alexandriei, dar părerea sa a întâmpinat opoziţia aproape unanimă a sinodului⁶⁷³. Pe de o parte, meletienii nu puteau accepta un proiect care se opunea obiectivului urmărit zadarnic de atâţia ani: recunoaşterea drepturilor lui Meletie ca episcop legitim al Antiohiei, de către Apus şi aliaţii săi egipteni. Pe de altă parte, pentru majoritatea părinţilor sinodali, divergenţele cu Apusul atingeau şi aspecte doctrinare, căci adepţii lui Paulin al Antiohiei continuau să fie bănuiţi de sabelianism. Cu toate acestea, nu s-a dat imediat urmare proiectului de a purcede la alegerea preotului Flavian. Este posibil ca amânarea să fi venit din partea împăratului, care, dornic de a evita sporirea tensiunilor cu Apusul, şi-a manifestat sprijinul faţă de sugestia lui Grigorie, fără a interveni însă direct⁶⁷⁴.

Încercarea de a ajunge la un acord cu macedonenii a constituit una din problemele cele mai dificile ale acestui sinod. Potrivit Sfântului Grigorie de Nazianz⁶⁷⁵, ea a fost precedată de examinarea celorlalte probleme privind conducerea Bisericilor din Antiohia şi Constantinopol. Se pune întrebarea cum s-au putut pune de acord aceste tratative cu obiectivul central al sinodului, şi anume asigurarea triumfului ortodoxiei orientale pe bazele Niceei, condamnând ereziile ivite după sinodul din 325⁶⁷⁶.

Dacă acesta era într-adevăr scopul sinodului de la Constantinopol, avut în vedere încă de la început în colaborarea armonioasă dintre Meletie şi Teodosie, nu ne putem imagina ca aceste trataive să fi avut loc la începutul lucrărilor. Episodul s-ar situa mai curând în momentul când Grigorie de Nazianz, dacă el prezida încă sindoul, îşi va fi văzut influenţa slăbind în urma conflictului cu privire la succesiunea lui Meletie. După Socrate şi Sozomen, obiectul discuţiilor între cele două părţi ar fi fost homoousios–ul niceean, dar este foarte probabil că nu se putea evita problema Sfântul Duh, principalul motiv al dezbinărilor suscitate de Niceea. Dacă îi dăm crezare lui Grigorie de Nazianz, sinodul va fi elaborat o formulă trinitară care aducea la zi învăţătura de la Niceea. În timp ce deofiinţimea (homoousia) Fiului era confirmată fără rezerve, sinodul se va fi abţinut să o recunoască direct şi explicit pe cea a Duhului Sfânt, pentru a nu compromite încercarea de unire⁶⁷⁷. Îndeosebi, Sfântul Grigorie s-a arătat total împotriva oricărei concesii făcute pnevatomahilor, susţinând necesitatea unei afirmări explicite a dumnezeirii Duhului Sfânt. Punctele de plecare erau prea îndepărtate şi tratativele au fost întrerupte fără să se fi ajuns la vreun rezultat, iar macednenii au părăsit sinodul.

Incidentul alegerii preotului Flavian l-a afectat pe Grigorie, care s-a abţinut să mai asiste la sedinţe, a părăsit locuinţa episcopală, dând curs mai mult ca oricând ideii sale de a abdica. Asholius al Tesalonicului şi-a formulat obiecţiile cu privire la alegerea lui grigorie, urmând instrucţiunile primite de la papa Damasius la sfârşitul verii lui 380. Intervenţia sa a fost susţinută de către egipteni, dar poate nu ar fi fost primită dacă raporturile dintre Grigorie şi particul meletian nu ar fi fost în criză şi dacă Grigorie însuşi nu şi-ar fi reînnoit oferta de abdicare. Episcopii egipteni, responsabili sau măcar complici la mascarada lui Maxim cu un an înainte, sosiseră cu întârziere. Raporturile lor cu Grigorie nu puteau fi bune, iar ulterior, în mai multe rânduri, el a avut cuvinte aspre la adresa lor. Aceşti egipteni contestau validitatea numirii lui Grigorie în scaunul constantinopolitan şi reproşau episcopilor orientali că nu i-au aşteptat şi pe ei pentru această decizie. Episcopul Tesalonicului era un grec, dar provincia sa, Macedonia, se afla atunci în administrarea imnperiului de Apus. Pentru aceasta fusese însărcinat de papa Damasius să-l reprezinte la sinod. Cnvins de argumentele lui Maxim, Damasius considera că întrucât Grigorie fusese hirotonit odată episcop al Sasimei, nu se putea transfera în alt scaun. Papa îşi sprijinea părerea pe hotărârea Canonului 15 de la Niceea care interzicea transferurile în scaun. La aceasta, Grigorie putea riposta prin două argumente: mai întâi, el nu fusese niciodată instalat la Sasima, acest aşa zis centru episcopal neavând nici un titular nici înaintea lui nici după el. Deci nu puteai părăsi ceva care nu exista. Pe de altă parte, canonul invocat de Damasius, binecunoscut şi respectat în Apus, rămăsese literă moartă în Răsărit. Cu toate acestea, eşecul şi contestările l-au afectat pe Grigorie, cu atât mai mult cu cât se îmbolnăvise destul de grav pentru a ajunge să-şi facă testamentul. A început prin a se distanţa de sinod, mutându-se. Poate că s-a întrs la Teodosie. Desigur că acest gest însemna în ochii tuturor că preşedintele sinodului se îndepărta de sedinţele acestuia, care dobândeau o altă întorsătură. În mai multe rânduri, Grigorie şi-a judecat cu multă asprime confraţii⁶⁷⁸. Neîndoielnic, în cuvântările şi poemele sale, episcopatul este aspru judecat. Nu se întâmplă prea des ca un episcop vrednic de titlul de doctor al Bisericii universale să-şi trateze confraţii drept „savanţi improvizaţi” sau teologi „fabricaţi prin alegeri”, cum face Grigorie la începutul Cuvântării 20, unde îi acuză că „varsă pe altare banii săracilor”⁶⁷⁹.

Întreg profilul episcopatului este descris în linii mari şi necruţătoare. Episcopatul oriental, a cărui revelaţie brutală a avut-o Grigorie la Constantinopol, i se pare alcătuit din notabilităţi dotate desigur cu calităţi umane, dar acre au ajuns la răspunderile ecleziale fără cea mai mică pregătire duhovnicească sau religioasă⁶⁸⁰. Aceşti ierarhi sunt impregnaţi de duhul „veacului acestuia”: autoritari şi trufaşi, păstrându-şi obiceiurile anterioare de paradă şi fast, gata oricând să urmeze cuvântul de ordine al momentului, oricare ar fi acela, sau să se schimbe cu uşurinţă dacă vântul suflă din altă direcţie. Aristocraţi sau parveniţi, membrii celui de-al doilea Sinod ecumenic nu sunt în ochii efemerului lor preşedinte decât nişte biete marionete.

Grigorie părăseşte scaunul episcopal, când egiptenii îl acuzau că s-a urcat în urma unui transfer ilegal, şi s-a retras la Nazianz⁶⁸¹. Majoritatea au acceptat decizia, unii chiar cu bucurie. În schimb, împăratul a acceptat-o cu multă greutate. Admirând în continuare dreapta credinţă a lui Grigorie, rectitudinea comportării sale şi elocvenţa sa extraordinară, Teodosie a junsese probabil la concluzia că Grigorie nu era omul potrivit pentru capitală, nici pentru a conduce un sinod atât de delicat ca cel de la Constantinopol. În biserica Sfântul Apostoli, Grigorie şi-a luat deci adio dela Biserică şi de la sinod, în mod solemn şi demn, fără a-şi arăta câtuşi de puţin amărăciunea, în prezenţa curţii şi a Părinţilor sinodali⁶⁸².

Grigorie era înconjurat de nucleul „Capadocienilor”. O dată cu acest grup, se aflau şi alte personalităţi care, după demisia lui Grigorie, aveau să părăsească capitala pentru a se duce la Roma. În primul rând, Paulin al Antiohiei, rivalul lui Meletie, care s-a văzut frustrat de episcopatul pe care i-l recunoşteau episcopul Romei, Damasius, Sfântul Ambrozie al Milanului şi „Occidentalii”, cărora li se alăturase Sfântul Grigorie de Nazianz. Apoi, Epifanie al Salaminei şi Fericitul Ieronim, venit din Antiohia pentru a deveni ucenicul Sfântului Grigorie de Nazianz, pe care-l va numi „învăţătorul” său. În timp ce Grigorie părăseşte Constantinopolul şi îl încredinţează succesorului său Nectarie pe diaconul Evagrie, care va deveni prearenumitul Evagrie Ponticul, Ieronim, care prin plecarea lui Grigorie îşi pierde „preceptorul” şi „catehistul”, se îndreaptă spre Roma, unde timp de cinci ani va face carieră pe lângă papa Damasius.

Abdicarea senzaţională a lui Grigorie şi respingerea lui Maxim au făcut necesară căutarea unei persoane care, prin darurile şi antecedentele sale, să poată fi acceptată de toţi. În asemenea cazuri, este de obicei util să se caute cineva necunoscut până atunci, străin de compromisurile şi de luptele anterioare şi cu o fire nu prea combativă. Teodosie a lăsat imediat să se înţeleagă că-şi rezerva dreptul de a-l alege pe noul episcop al capitalei, îngăduind însă episcopilor să-i sugereze nume.

Descoperirea, dacă îi dăm crezare lui Sozomen⁶⁸³, a fost făcută de Diodor din Tars. Într-una din zile, senatorul Nectarie a venit să-l vadă, căci era din Tars şi se pregătea să se întoarcă în oraş. Vizita nu avea un ţel anume; venise doar să vadă dacă Diodor avea vreun mesaj de trimis. Văzându-l, Diodor a fost cuprins de o inspiraţie subită, şi anume că Nectarie ar putea fi epscopul capitalei. Şi-a împărtăşit ideea lui Meletie, care l-a chemat pe Nectarie pentru a-l cerceta. Când Teodosie le-a cerut episcopilor să-i dea o listă cu nume de candidaţi, dintre care el să aleagă episcopul Constantinopolului, Meletie a trecut numele lui Nectarie la sfârşitul listei, mai mult pentru a-i fi pe plac lui Diodor.

Acesta era membru al Senatului din Constantinopol şi avea funcţia de pretor, dar nu era decât catehumen. Alegerea împăratului s-a fixat asupra lui spre surprinderea tuturor şi nici o obiecţie nu l-a putut face să se răzgândească. Nectarie a fost deci botezat, îmbrăcat cu veşmintele albe de neofit şi proclamat episcop prin votul unanim al sinodului⁶⁸⁴. Grigorie de Nazianz l-a felicitat pentru alegere: „Oraşul împăratului trebuia să se împodobească cu o podoabă vrednică de un împărat... Cât despre noi, ne-a alungat, ne-a respins ca pe un gunoi...”⁶⁸⁵. Diodor din Tars l-a rugat pe episcopul de Adana, în Cilicia, să rămână lângă Nectarie câtva timp pentru a-i da lămuririle necesare în materie de probleme bisericeşti şi de principalele îndatoriri ale unui episcop⁶⁸⁶.