Universitatea bucureşti facultatea de teologie ortodoxă catedra de teologie istorică

ÎNCREŞTINAREA MORAVURILOR

I. Monahismul şi puterea

Încă de la origini, ascetismul inspiră conduita multor creştini. Monahismul, care este o modalitate de a trăi acest ascetism, nu cunoaşte o adevărată înflorire decât începând din a doua jumătate a secolul III, ajungând, în cursul secolul IV, o instituţie a creştinismului. Monahisul ocupă un loc de frunte în spiritualitate, iar fenomenul monastic este universal⁷⁴⁴. Începând din secolul III, dar mai ales din al IV-lea, monahismul constituie unul dintre aspectele cele mai originale şi mai interesante ale creştinismului. În forma sa iniţială, el reflectă tendinţe profund înscrise în firea umană şi din care s-au inspirat şcolile filosofice şi religioase cele mai diverse. Nevoia de singurătate, de viaţă tainică şi intimă, de îndepărtare de ceilalţi oameni şi înclinaţia spre asceză nu-şi capătă deplina valoare (şi conştiinţa unei depline stăpâniri de sine) decât în măsura în care omul se poate elibera de robia simţurilor, de laşităţile fizice şi de înrobirea la „confort”⁷⁴⁵. Într-adevăr, cei care îşi organizează viaţa astfel şi trăiesc în acest fel nu sunt numiţi doar creştini, ci μοναζων, ασκητης, μοναχος⁷⁴⁶, denumiri care implică o viaţă solitară, deosebită, cel puţin în anumite privinţe, o existenţă consacrată anumitor practici, fără însă ca aceste calificative să ne permită să facem deosebirea între două stiluri de existenţă, a lor şi a maselor⁷⁴⁷.

Elementul fundamental care defineşte monahismul este alegerea unei vieţi în izolare, a unei separări fizice de lume. Acest mod de viaţă departe de lume nu este o noutate absolută în creştinism⁷⁴⁸. Monahismul nu este un sistem teoretic, a cărui unitate s-ar baza pe coerenţa principiilor sale. Nu este nici opera unui întemeietor anume, care să-şi fi pus pecetea pe el. Încă de la origini, monahismul se manifestă spontan în diferite provincii; forme asemănătoare există şi în alte religii şi culturi necreştine: Este deci greu de analizat ca un fenomen unitar⁷⁴⁹.

În îndelungata sa istorie, monahismul creştin s-a orientat întotdeauna după modelele din secolul IV egiptean⁷⁵⁰, palestiniano-sirian⁷⁵¹ şi capadocian⁷⁵².

Cunoaştem puţine lucruri despre începuturile monahismului în Apus. Este târziu faţă de monahismul oriental, mai ales cel egiptean, şi dezvoltarea sa este relativ lentă. Fenomenul pare la început modest; în schimb, ascetismul este bine dezvoltat⁷⁵³.

Ei sunt cei care au inspirat permanentele reforme care doreau să învingă povara veacurilor şi slăbiciunea oamenilor.

Tendinţa originală a creştinismului şi a monahismului era de a acorda o atât de mare importanţă valorilor eterne, încât culturii seculare nu-i mai rămânea multă consideraţie, mai ales atunci când făcea parte din valorile care se opuneau revoluţiei spirituale. Eliberaţi de convenţiile culturii dominante, aceşti monahi luminaţi de o înţelepciune religioasă s-au aflat adesea în situaţia de a recupera culturile locale. Autoritatea lor asupra populaţiei siriace, armene, copte, etiopiene, precum şi asupra barbarilor⁷⁵⁴ stabiliţi în interiorul şi în exteriorul frontierelor Imperiului provenea din acest amestec de harismă religioasă şi de valori reale libere de jurisdicţii omeneşti⁷⁵⁵.