Universitatea bucureşTI

4.3. Formele complexe ale percepţiei

Percepţia spaţiului se realizează ca percepţie a formei, mărimii, distanţei, direcţiei şi profunzimii. Aceste forme complexe ale percepţiei pot fi reunite şi ordonate în două categorii majore: spaţiul bidimensional şi cel tridimensional.

În percepţia formei şi a mărimii obiectelor se îmbină mecanismele recepţiei vizuale asociate cu experienţa tactilo-kinestezică. Analizatorul vizual are rolul predominant integrând informaţia vizuală cu cea tactilă şi cea kinestezică. Forma şi mărimea obiectelor sunt percepute atât direct în baza explorării vizuale şi tactilo-kinestezice dar mai ales indirect în baza experienţei şi prin raportarea la etaloane de mărime şi formă. În acest caz acţionează constanţa perceptivă care permite elaborarea unei imagini adecvate, corecte în condiţiile în care se modifică distanţa sau poziţia obiectelor. În percepţia spaţiului un rol important îl are sistemul de coordonate ce presupune integrarea orizontalei cu verticala gravitaţională. Percepţia spaţiului tridimensional, a volumului obiectelor, a profunzimii presupune în cel mai înalt grad combinarea între abordarea directă bazată pe informaţia de tip senzorială şi abordarea indirectă bazată pe evaluările conceptuale şi experienţa subiectului. În percepţia volumului un rol deosebit îl prezintă o serie de indici proprii spaţiului perceptiv: luminozitatea, unghiul de incidenţă al luminii, raportul dintre lumini şi umbre, poziţia, amplasarea obiectului. Disparitatea binoculară are şi ea un rol semnificativ în percepţia volumului. Disparitatea se datorează modului în care este captat obiectul cu fiecare dintre cei doi ochi. Unghiurile vizuale ale celor doi ochi se intersectează şi permit receptarea obiectului simultan din unghiuri diferite.

Distanţa este percepută prin integrarea următoarelor mecanisme: obiectele amplasate la orizontală par mai îndepărtate iar atunci când sunt privite pe verticală par mai îndepărtate; cu cât proiecţia retinală este mai mică cu atât obiectul pare mai îndepărtat; obiectele localizate pe un fond cu textură mai fină par mai îndepărtate decât cele localizate pe un fond cu textură mai grosieră; obiectele mai apropiate tind să ecraneze obiectele mai îndepărtate; obiectele aflate la distanţe mai mari capătă o nuanţă cromatică bleu spre violet; distanţa plină pare mai mare decât spaţiul gol; absenţa umbrelor afectează perceperea profunzimii; contrastul de lumină şi de culoare influenţează perceperea distanţei şi a profunzimii; obiectele cu luminozitate mai mică par mai îndepărtate; perspectiva liniară – mărimea retinală a dimensiunilor longitudinală este invers proporţională cu pătratul distanţei faţă de subiect; mişcarea aparentă a obiectelor depinde de mişcările capului sau ale ochilor; obiectele mai apropiate par să se mişte mai repede decât cele îndepărtate.

Percepţia mişcării are la bază atât mecanisme ale percepţiei directe cât şi mecanisme ale percepţiei indirecte. Mecanismele percepţiei directe vin să susţină ideea că mişcarea obiectelor este accesibilă privirii umane într-o manieră directă, chiar şi în absenţa reperelor. Cea mai bună dovadă o constituie capacitatea privirii umane de a recepta deplasarea unui stimul luminos în întuneric în absenţa oricărui reper. La bază sunt mecanismele retiniene şi legea postefectului: deplasările succesive ale stimulului sunt receptate punct cu punct pe retină iar excitaţia fiecărei celule retinale se menţine un timp foarte scurt ca postacţiune activând următoarele celule retinale. Această „dâră” excitatorie corespunde vitezei obiectului. La viteză mare dâra excitatorie este mai lungă decât la viteză mică. Mecanismele percepţiei indirecte a mişcării ţin de implicarea reperelor şi a experienţei perceptive a subiectului. J. Piaget a demonstrat că percepţia vitezei este condiţionată de dezvoltarea structurilor operatorii ale inteligenţei. În cea mai mare parte copiii tind să perceapă viteza într-o manieră ordinală: obiectele aflate în mişcare pe prima poziţie sunt considerate ca având o viteză mai mare decât cele aflate în poziţiile următoare. Se constată că în percepţia vitezei capacităţile omului sunt destul de limitate. Experienţa omului în deplasare şi mişcare este condiţionată de calitatea sa de fiinţă terestră. Astfel, oamenii tind să perceapă relativ corect viteza în limite destul de restrânse: vitezele foarte mici sau foarte mari sunt percepute eronat.

Percepţia timpului are la bază în special mecanisme de procesare indirectă ceea ce sugerează complexitatea acestei forme. Experienţa directă, nemijlocită a percepţiei timpului are la bază informaţia senzorială oferită de către analizatorul auditiv şi cel tactilo-kinestezic datorită faptului că aceşti analizatori realizează o procesare succesivă a informaţiilor astfel încât subiectul dobândeşte în timp capacitatea de evaluare a succesiunii evenimentelor şi în baza acestui tip de experienţă. Dar, după cum arătam mai sus, mecanismele percepţiei indirecte sunt fundamentale şi ele implică participarea unui întreg sistem de repere cum ar fi: mişcarea astrelor, succesiunea zi-noapte, succesiunea anotimpurilor sau utilizarea unor mijloace artificiale de măsurare a timpului. Perceperea nemijlocită a timpului este extrem de limitată şi ea se reduce la câteva sutimi de secundă până la maximum 2-3 secunde. Foarte rapid perceperea timpului implică mecanisme mnezice şi reprezentarea timpului trecut. Prezentul psihologic este un punct infinitezimal suspendat între trecut şi viitor. De aceea se poate spune că timpul este în cea mai mare măsură trăit şi mai puţin perceput. Drept dovadă, intervalele de timp pline, încărcate de activităţi sunt percepute ca fiind mult mai scurte decât intervalele de timp lipsite de activităţi. În general timpul trece greu în condiţii de activităţi plictisitoare, lipsite de interes.
4.4. Iluziile perceptive

Iluziile perceptive sau percepţiile deformate constituie un caz aparte de percepţii supuse unor efecte distorsionante sub aspectul lungimii, formei, mărimii, greutăţii. Dacă graficienii au elaborat o mulţime de iluzii optico-geometrice, trebuie să spunem că percepţia deformată nu se reduce la acest gen de iluzii ci se datorează unor particularităţi specifice evoluţiei procesuale a percepţiei ca şi desfăşurării acesteia. Analiza cea mai pertinentă a mecanismelor deformării percepţiei o datorăm lui J. Piaget care a introdus termenul de efecte de câmp. Efectele de câmp sunt distorsionări ale imaginii perceptive datorate unor raporturi specifice ce se instituie în câmpul perceptiv între părţile componente ale aceluiaşi obiect sau între obiecte diferite aflate simultan în câmpul perceptiv. Efectele de câmp sunt create tocmai de un anumit mod de amplasare a obiectelor, de anumite raporturi de supra sau subevaluare a unor laturi ale obiectelor. După cum am arătat la discuţia asupra fazelor procesului perceptiv, în faza de centrare perceptivă subiectul este expus acestor efecte de câmp datorită faptului că nu dispune de mecanismele de evaluare adecvată a raporturilor dintre părţile componente ale obiectelor sau a raporturilor dintre diferite obiecte. Legile perspectivei, superpoziţia, ecrana