Universitatea din bacăU

Unitatea de studiu IV.6. Bazele teoretico-metodice ale calităţilor motrice rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea

Rezistenţa

Generalităţi

Rezistenţa poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei. Rezistenţa poate fi fizică, psihică, infelectuală, la stările de stress.

Manifestarea rezistenţei este determinată de posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator şi ale celorlalte sisteme şi funcţii care susţin efortul, precum şi de nivelul de dezvoltare a unor calităţi morale şi de voinţă.

Rezistenţa se evidenţiază în acţiunile motrice cele mai diferite, combinându-se cu toate celelalte calităţi şi având o zonă specifică de manifestare în eforturile de durată, în mod deosebit, în cele de tip anaerob. Dar şi acţiunile motrice care reclamă eforturi maximale şi frecvenţă mare în repetarea lor, precum şi cele care cer eforturi submaximale efectuate prin contractarea unei mari datorii de oxigen, necesită menţinerea unei durate de lucru ridicată, deci rezistenţă în regim de viteză.
Factorii care determină rezistenţa

Factorii care determină rezistenţa sunt:

- posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortul;

- calitatea metabolismului şi a surselor energetice;

- nivelul de dezvoltare al unor calităţi psihice;

- nivelul de realizare a coordonării de către sistemul nervos central a aparatului locomotor şi a funcţiilor vegetative, a activităţii muşchilor agonişti şi antagonişti, alternanţa în contracţie a fibrelor musculare;

- relaţia dintre efort şi pauză

Formele de manifestare a rezistenţei




Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei

Principiul de bază în acţionarea pentru influenţarea rezistenţei este cel al raportului dintre intensitate şi volum, în care pe măsură ce volumul creşte, intensitatea scade şi invers.

Un factor care are importanţă în ERCMD rezistenţei îl reprezintă tempoul în care se lucrează şi încărcătuar, sarcina suplimentară adăugată exerciţiului. De reţinut că tempourile ridicate favorizează dezvoltarea rezistenţei în regim de viteză, iar cele scăzute rezistenţa de bază şi că încărcăturile medii şi mici favorizează dezvoltarea rezistenţei mai bine decât cele mari.

Orice exerciţiu poate contribui la dezvoltarea rezistenţei dacă se măreşte durata efortului. Pentru dezvoltarea rezistenţei generale, recomandăm următoarele:

- executarea exerciţiilor într-un ritm moderat, mărind treptat timpul de repetare;

- la alergare se va mări treptat distanţa sau timpul, sau se va scurta pauza;

- folositea Metodei circuitelor, cu accent pe rezistenţă-forţă;

- folosirea diferitelor forme de jocuri cu elemente din gimnastică, jocuri sportive, priceperi şi deprinderi motrice aplicative, etc.

În metodologia ERCMD rezistenţei, trebuie să se respecte o serie de cerinţe, dintre care amintim:

- gradarea treptată a eforturilor pentru evitarea agresării sistemelor cardio-vascular şi respirator;

- se va pune accentul pe exercitarea rezistenţei generale, pe creşterea capacităţii organismului de a consuma oxigen;

- în ceea ce priveşte volumul şi intensitatea efortului, se vor avea în vedere particularităţile subiectului;

- se vor evita exagerările de orice natură în exercitarea rezistenţei, deoarece pot apărea influenţe negative reflectate în echilibrul funcţional al marilor funcţiuni organice.

Rezistenţa se măsoară prin durata, distanţa sau numărul de repetări ale unui anumit efort efectuat cu o intensitate relativ constantă. Pe seama acestor trei parametri se pot construi numeroase tehnologii de influenţare a rezistenţei.

Dintre metodele care se folosesc în acest sens, amintim:

- Metoda eforturilor uniforme (foloseşte eforturi fără variaţii de ritm şi tempou);

- Metoda eforturilor variabile (foloseşte eforturi cu variaţii de ritm şi tempou);

- Metoda antrenamentului cu intervale sau fracţionat.

Îndemânarea

Generalităţi

Dacă ar fi să facem o însumare a tot ceea ce s-a încercat ca definire a îndemânării, am defini-o triplu dimensional:

- ca o calitate motrică complexă (Epuran, Ludu, Şiclovan);

- ca o aptitudine a individului de a învăţa rapid o mişcare nouă (Mateev, Novicov şi colab., Mathews);

- ca o capacitate de a restructura rapid mişcările în condiţii variate, în funcţie de cerinţele concrete de efectuare a acestora.

Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor mişcări. Ca aptitudine complexă, îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o aptitudine care poate realiza o coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu precizie şi indici superiori de viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate anterior.

Factorii care condiţionează îndemânarea

Factorii care condiţionează îndemânarea sunt:

- gradul de dificultate a coordonării, solicitat de exerciţiile date;

- precizia execuţiei, care are ca efect şi o mare economie de energie;

- timpul însuşirii acţiunii motrice, care este mai mic la un om îndemânatec;

(primii trei factori, după Zaţiorski)

- capacitatea scoarţei cerebrale de a selecţiona infoemaţiile primite şi de a programa coordonat impulsurile necesare contracţiei şi relaxării muşchilor interesaţi în efectuarea acţiunii motrice corespunzătoare situaţiei date;

- nivelul de dezvoltare a analizatorilor;

- experienţa motrică anterioară, îndeosebi varietatea priceperilor şi deprinderilor motrice stăpânite;

- mobilitatea articulară, elasticitatea musculară şi gradul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice;

- gradul de stăpânire a deprinderilor motrice şi posibilitatea folosirii lor în condiţii cât mai diferite;

- posibilitatea de a elabora acţiuni motrice noi prin întrebuinţarea adecvată a celor cunoscute;

- posibilitatea de a încadra şi de a sincroniza propriile acţiuni cu acţiunile partenerului.
Formele de manifestare a îndemânării




Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării îndemânării

În metodologia influenţării îndemânării se va avea în vedere o acţiune îndreptată către dezvoltarea coordonării, îmbăgăţirea bagajului de deprinderi motrice; volumul de lucru va fi mic, pauzele vor trebui să asigure timpul de odihnă. Cel mai bine se poate acţiona asupra îndemânării în perioada dintre copilărie şi adolescenţă, în cazul pacienţilor maturi trebuind să se lucreze mai intens, timp mai îndelungat şi cu tehnologii mai stimulative.

Dintre principiile după care trebuie alese procedeele folosite pentru ERCMD îndemânării, amintim:

- folosirea unor poziţii de plecare pentru exerciţiile alese, diferite de cele obişnuite;

- schimbarea tempoului şi a sistemului de execuţie;

- limitarea spaţiului în care se desfăşoară exerciţiul;

- impunerea unor restricţii în efectuarea tehnologiilor de acţionare;

- schimbarea frecventă a tehnologiilor de acţionare;

- creşterea complexităţii exerciţiilor;

- efectuarea exerciţiilor în condiţii variate (de mediu, de îngreuiere, cu obiecte sau aparate portative, etc.).

În metodologia ERCMD îndemânării, distingem trei etape (după Farfel):
Prima etapă se caracterizează prin precizia în spaţiu a coordonării mişcărilor, viteza mişcărilor nefiind luată în consideraţie; în această etapă, accentul cade pe numărul de repetări.
A doua etapă este caracterizată de creşterea preciziei mişcărilor în spaţiu şi scurtarea timpului de execuţie; în această etapă apare diferenţierea îmbinării perceperii spaţiului cu timpul în efectuarea exerciţiului.
A treia etapă este caracterizată prin posibilitatea de a se manifesta în condiţii variate şi chiar neobişnuite.


Mobilitatea

Generalităţi

Mobilitatea este condiţionată de structura şi tipul articulaţiilor, ca şi de calitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în exerciţii, contracţia agoniştilor începe înainte de întinderea antagoniştilor. Ea se poate modifica, în mare măsură, prin influenţa proceselor neuropsihice de relaxare şi prin exerciţii de stretching. Pentru noi, este important de ştiut că reducerea elasticităţii antagoniştilor în mişcările cu amplitudine este determinată de acţiunea reflexă de apărare, de reducere a întinderii prin contracţia aceluiaşi muşchi, care se opune mişcării. Gradul de mobilitate creşte concomitent cu elasticitatea musculară.

Factorii care determină mobilitatea

Factorii care determină mobilitatea sunt:

- temperatura mediului ambiant;

- ritmul celor 24 de ore (dimineaţa mobilitatea este mai redusă, deoarece inhibiţia provocată de somn diminuează funcţiile);

- gradul de oboseală;

- vârstă;

- sex;

- predispoziţii genetice (unii se nasc cu laxitate articulară şi este nevoie de fortificarea musculaturii pentru a proteja articulaţia şi a fixa mobilitatea în limite anatomice şi fiziologice).

Formele de manifestare a mobilităţii




Metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării mobilităţii

Obiectivul principal urmărit prin dezvoltarea mobilităţii este de a îmbunătăţi calitatea mişcării, deoarece mobilitatea este un factor important în educarea, învăţarea, îmbunătăţirea, etc. deprinderilor motrice.

În metodologia influenţării mobilităţii se acţionează asupra a două elemente de bază:

- factorul articulaţie, prin exercitarea componentelor articulare;

- factorul muscular, prin întindere.

Mobilitatea poate fi recâştigată în cazul în care a fost diminuată, dar poate fi şi dezvoltată. Tehnologiile de acţionare folosite în exercitarea mobilităţii sunt numeroase, în funcţie de structura articulaţiei (articulaţii cu mobilitate mare, medie, mică) şi de scopul urmărit. Acestea pot fi: exerciţii pasive, active libere, active cu rezistenţă (din partea kinetoterapeutului, partenerului sau cu autorezistenţă) şi îngreuiere (cu obiecte sau aparate portative), cu şi la aparate (aparate din gimnastică, la care se lucrează adaptat pentru recuperare, sau aparate specifice). Aceste exerciţii pot fi executate simplu, adică o singură dată cu trecere prin puncte fixe (de exemplu: îndoirea trunchiului spre stânga şi revenire la verticală, apoi spre dreapta şi revenire), sau cu arcuiri (repetarea părţii finale a mişcării, de două, trei ori); mişcările de mai sus pot fi amplificate fie folosind membrele superioare în prelungirea corpului, fie cu mâinile la ceafă (prelungirea braţului de pârghie).

Pentru a obţine efectul dorit, este necesar ca exerciţiile utilizate să fie corect localizate, stabilindu-se şi fixându-se poziţia de lucru adecvată şi planurile de acţionare. De asemenea, se impune ca exerciţiile să fie legate ca execuţie a elementelor constitutive (repetări), cu amplitudine maximă (este vorba despre amplitudinea maximă posibilă, fără a produce stări de disconfort), în serii a căror număr se stabileşte în funcţie de posibilităţile subiectului (ca şi numărul de repetări, de altfel). În pauzele dintre serii, se recomandă exerciţii de relaxare. Ca şi în alte situaţii, se recomandă ca exerciţiile de mobilitate să se efectueze în regim de compensare (şi pentru muşchii agonişti şi pentru antagonişti).

Numărul de serii, ca şi cel de repetări, va creşte treptat, de la o săptămână la alta, sau de la o zi la alta (atunci când este posibil), cu o cifră care să crească gradul de eficienţă, păstrând limitele impuse de particularităţile generale şi specifice ale subiectului. Numărul de repetări va fi determinat de evaluarea momentului de la care pornim şi ţinând cont de faptul că pacientul nu trebuie să ajungă la oboseală (oboseala va da execuţii incorecte sau va determina scăparea de sub control a mişcării).

Una din metodele cunoscute şi folosite în ultimul timp pentru creşterea supleţii musculare, este stretching-ul, care are ca principiu de bază acţiunea musculară în trei etape (trepte):

- contracţie statică (izometrică);

- relaxare relativ totală;

- întindere lentă.

Muşchiul sau grupa de muşchi exercitate trebuie menţinute în stare de întindere o perioadă de timp corespunzătoare posibilităţilor subiectului, dar nu mai puţin de 5'' la începutul programului, după care se creşte treptat până se ajunge la solicitări apropiate de normal (10-80''). Timpul de menţinere a întinderii creşte treptat în funcţie de evaluare.

Exerciţiile pentru mobilitate se adresează articulaţiilor şi muşchilor, tendoanelor şi, din acest punct de vedere, în cazul deficienţilor dar şi al normalilor, lucrul pasiv este, de multe ori, mai indicat decât cel activ.

Rezumatul unităţii de studiu

Rezistenţa poate fi definită ca fiind capacitatea organismului de a efectua timp îndelungat o activitate, fără a scădea eficacitatea ei. Rezistenţa poate fi fizică, psihică, infelectuală, la stările de stress.

Manifestarea rezistenţei este determinată de posibilităţile sistemelor cardio-vascular, respirator şi ale celorlalte sisteme şi funcţii care susţin efortul, precum şi de nivelul de dezvoltare a unor calităţi morale şi de voinţă.

Îndemânarea stă la baza efectuării oricărei sarcini motrice, ceea ce diferă fiind tipul de îndemânare şi specificitatea ei în timpul executării unei/unor mişcări. Ca aptitudine complexă, îndemânarea este destul de des definită ca abilitate sau, cu alte cuvinte, ca o aptitudine care poate realiza o coordonare fină a mişcărilor (vechi şi noi), cu precizie şi indici superiori de viteză şi forţă, fără ca acestea să fi fost executate anterior.

Mobilitatea este capacitatea organismului de a desfăşura mişcări cu amplitudine şi este condiţionată de structura şi tipul articulaţiilor, ca şi de calitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. Elasticitatea musculară este importantă deoarece, în exerciţii, contracţia agoniştilor începe înainte de întinderea antagoniştilor.

Factorii care condiţionează rezistenţa, îndemânarea şi mobilitatea, precum şi formele lor de manifestare, sunt informaţii care trebuie însuşite, deoarece au legătură strânsă cu metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării lor.

Autoevaluare

1. 
   Definiţi calitatea motrică rezistenţa şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.
   
2. 
   Care sunt factorii care condiţionează rezistenţa? Explicaţi.
   
3. 
   Care sunt formele de manifestare ale rezistenţei? Definiţi-le şi exemplificaţi.
   
4. 
   Care este principiul de bază care trebuie respectate în metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei? Detaliaţi.
   
5. 
   Care sunt cerinţele care trebuie să se respecte în metodologia educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei?
   
6. 
   Exemplificaţi câteva metode folosite în educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării rezistenţei.
   
7. 
   Definiţi calitatea motrică îndemânarea şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.
   
8. 
   Care sunt factorii care condiţionează îndemânarea? Explicaţi.
   
9. 
   Care sunt formele de manifestare ale îndemânării? Definiţi-le şi exemplificaţi.
   
10. 
    Care sunt principiile după care trebuie alese procedeele pentru educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării îndemânării? Exemplificaţi.
    
11. 
    Care sunt etapele după care se desfăşoară educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării îndemânării?
    
12. 
    Definiţi calitatea motrică mobilitatea şi enunţaţi principalele aspecte care o caracterizează.
    
13. 
    Care sunt factorii care condiţionează mobilitatea? Explicaţi.
    
14. 
    Care sunt formele de manifestare ale mobilităţii? Definiţi-le şi exemplificaţi.
    
15. 
    Enunţaţi principalele repere pentru educării, reeducării, consolidării, menţinerii şi dezvoltării mobilităţii.