-
Argumentaţi necesitatea observării felului în care se desfăşoară debuturile specifice micii copilării: apariţia gânguritului, primii paşi, primele cuvinte etc.
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
-
Caracterizaţi întârzierile în dezvoltarea limbajului, invocate în diferite definiţii ale deficienţei mintale. Ce reflectă, da fapt, aceste întârzieri?
Idioţie ……………………………………………………………….
Imbecilitate ………………………………………………………….
Debilitate mintală…………………………………………………….
Intelect de limită……………………………………………………..
-
Explicaţi diferenţa şi raportul dintre conceptele «vârstă mintală» şi «coeficient intelectual». Cum se determină aceste valori în psihometrie?
V.M. ………………………………………………………………….
V.C. ………………………………………………………………….
C.I. …………………………………………………………………..
-
Ce se înţelege prin «zone de limită» între două niveluri de gravitate a deficienţei mintale? De ce a fost necesară introducerea lor în practica psihometrică?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
-
Copiaţi în «glosarul individual» cel puţin două dintre clasificările psihometrice ale deficienţei mintale. Argumentaţi alegerea.
……………………………………………………………………………………………………………………………………..
-
Descrieţi «Sindromul Strauss» al deficienţei mintale, cu completările aduse de E.A.Doll. Descrieţi «Sindromul Luria-Pevzner». Care este cealaltă denumire a acestui «sindrom»? Prin ce se deosebesc aceste «sindroame calitative», de sindroamele genetice descrise în capitolul precedent?
Sindromul Strauss: …………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Sindromul Luria-Pevzner…………………………………………..
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
-
În ce constă diferenţa dintre evaluarea psihodiagnostică clasică a deficienţei mintale şi evaluarea formativă, dinamică? Sunt ele antagoniste sau se completează reciproc? Argumentaţi răspunsul.
Evaluarea psihodiagnostică Evaluarea formativă
_______________________ ____________________
_______________________ ____________________
_______________________ ____________________
_______________________ ____________________
_______________________ ____________________
Capitolul IV. SPECIFICITATEA DEFICIENŢEI MINTALE ŞI A STĂRII CONSECUTIVE DE HANDICAP 1. Conceptul de specificitate
Termenul de specificitate a fost introdus în vocabularul psihopedagogie de către Rene Zazzo (1960) prin lucrările sale referitoare la caracteristicile deficienţilor mintal, îndeosebi la heterocronia dezvoltării acestora. El afirmă că, printre noţiunile cheie, după care trebuie să se definească sau să se redefinească fenomenul «deficienţelor mintale» - termen utilizat intenţionat la plural, pentru a evidenţia, astfel, complexitatea şi varietatea fenomenului definit - sunt: «coeficientul intelectual, heterocronia şi specificitatea (s.n.), factorii şi criteriile debilităţii» (135, p.7).
1.1. În literatura psihopedagogică a ultimelor decenii au fost exprimate păreri diferite cu privire la ce anume ar putea reprezenta specificitatea deficienţei mintale, punctele de vedere oscilând între afirmaţia că deficienţa respectivă s-ar caracteriza printr-un alt mod de organizare mintală şi afirmaţia că deficienţa mintală nu este altceva, decât una din formele variabilităţii sub care se manifestă normalitatea. în aceste condiţii, conceptul de specificitate a rămas şi astăzi insuficient conturat, iar unii specialişti evită să folosească termenul respectiv, poate şi datorită îndoielilor exprimate chiar de R.Zazzo. El afirma că, ajungând la modă, termenul de specificitate tinde să devină un clişeu, iar imaginea debilului devine fixistă. în fond, «nu există un caracter specific general al debilităţii mintale (s.n,).
Trăsăturile specifice variază de la un grad de debilitate la altul pe întreg continuumul stărilor de înapoiere.
Şi pentru un acelaşi C.I., trăsăturile specifice se modifică de la o vârstă la alta şi pot chiar să şi dispară» (135, p. 33). în aceeaşi ordine de idei, Şerban Ionescu (1974) evidenţiază faptul că, «dincolo de o anumită specificitate a populaţiei de deficienţi mintal, există diferenţe individuale importante» (37, p. 324) şi că specificitatea (specificităţile) trebuie să fie căutate în fiecare caz particular (s.n.).
Problematica trăsăturilor aparte, manifestate de copiii cu deficienţă mintală - şi care ar putea fi considerate elemente de specificitate, atunci când ele fac diferenţa între deficienţa respectivă şi starea de normalitate - a fost abordată, sub diferite aspecte, în numeroase lucrări, chiar dacă termenul respectiv nu a fost folosit ca atare. Vom ilustra această afirmaţie, referindu-ne la doar câteva dintre numeroasele exemple, pe care le găsim în literatura psiho-pedagogică străină, dar şi autohtonă.
1.2.1. în teoria cu privire la «dinamica afectivă», Kurt Lewin (reed. 1967) evidenţia primitivitatea şi infantilismul, ca trăsături ale afectivităţii la deficienţii mintal, trăsături pe care le punea în legătură cu mobilitatea redusă şi concretismul gândirii, precum şi cu lipsa de imaginaţie şi absenţa fanteziei. Referindu-se la această teorie, pe care a analizat-o, a criticat-o, dar a şi apreciat-o în mod deosebit, L.S. Vîgotski sublinia că «teoria dinamică aşează una dintre pietrele fundamentale pe care poate fi înălţată întreaga teorie modernă asupra debilităţii mintale infantile» (123, p.334).
După A. Busemann (1969), proprie deficienţilor mintal ar fi marea risipă de energie, în activităţi neduse la bun sfârşit şi lipsa de eficienţă finală.
Aceasta reprezintă, într-adevăr, o particularitate evidentă, dar numai la unii dintre deficienţii mintal, îndeosebi în cazurile cu o anumită etiologie, traumatică sau postencefalitică, şi prezentând o anumită simptomatologie, îndeosebi activism haotic şi fatigabilitate crescută.
V.l. Lubovski (1978) - dar şi alţi cercetători - au pus în evidenţă reacţiile şi comportamentele accentuat stereotipe ale deficienţilor mintal, mai ales în planul activităţilor verbale, dar şi al celor practice, îndeosebi atunci, când se cere verbalizarea lor. Şi această particularitate se manifestă, însă, diferit, de la caz la caz, de exemplu în raport cu etiologia endogenă sau exogenă a deficienţei sau în raport cu tipurile de activitate nervoasă superioară, care, după cum se ştie, la deficienţii mintal, sunt ele însele adesea afectate, modificate patologic.
În diferite lucrări româneşti, termenul de specificitate apare explicit, de exemplu, la Şerban Ionescu, mai ales în legătură cu problematica criteriilor pe baza cărora trebuie abordată această noţiune (1974), precum şi în legătură cu problematica adaptării sociopro-fesionale a deficienţilor mintal (1975). Sora Lungu-Nicolae (1980) face apel la termenul de specificitate în demersul său de definire a deficienţei mintale propriu-zise, ca fenomen biologic, funcţional şi social, şi de delimitare a acestei deficienţe în raport cu fenomenul pseudo-deficienţei mintale.
Termenul de specificitate a deficienţei mintale apare şi în câteva lucrări ale noastre (Gh. Radu, 1979,1981,1993,1999) sau ale lui Ioan Druţu (1995), în legătură cu analiza dificultăţilor aparte, pe care le întâmpină elevii handicapaţi mintal la diferite discipline şcolare - limba română, matematică, geografie, îndeletniciri şi lucrări practice -dar şi în legătură cu frecvenţa şi modul concret de manifestare a unor tulburări instrumentale, de comportament şi de comunicare verbală sau prin alte mijloace simbolice.
În alte lucrări româneşti, termenul de specificitate nu este întotdeauna folosit în mod expres, dar ideea în sine este prezentă. Astfel, Constantin Pufan (1969) se referă, de exemplu, la imobilitatea structurilor verbale însuşite contextual, ca unul din fenomenele aparte ce pot fi observate la deficienţii mintal şi care se concretizează într-o incoerenţă a exprimării verbale, în înţelegerea sau interpretarea eronată a expresiilor figurate, în neînţelegerea substratului contextual etc. La rândul său, Emil Verza (1975, 1998 ş.a.) a demonstrat fragilitatea şi labilitatea conduitelor verbale a deficienţilor mintal, precum şi fragilitatea, caracterul imatur şi dizarmonia structurilor de personalitate.
Un loc aparte, sub aspectul problematicii discutate, îl ocupă lucrarea «Specificul diferenţelor psihce dintre copiii întârziaţi mintal şi cei normali», publicată de Mariana Roşca (1965). Această lucrare ne reţine atenţia, în primul rând, prin titlul său, în care, deşi nu se foloseşte termenul propriu-zis de specificitate, dezideratul studierii «specificului diferenţelor psihice» între cele două categorii de copii investigaţi, înseamnă, de fapt, încercarea de a pune în evidenţă tocmai specificitatea deficienţilor (întârziaţilor) mintal.
Analizând rezultatele unor investigaţii comparative riguroase, desfăşurate cu copii deficienţi mintal şi copii normali de aceeaşi vârstă cronologică sau mai mici, M. Roşca a reuşit să evidenţieze, în primul rând, o serie de particularităţi ale percepţiei şi gândirii, datorită cărora deficienţii mintal întâmpină mari dificultăţi de reconstituire în plan mintal a unui întreg oarecare, pornind de la perceperea anumitor imagini lacunare ale obiectului perceput.
De asemenea, au fost depistate diferenţe în ceea ce priveşte memoria celor două categorii de copii, dificultăţile deficienţilor mintal fiind mai accentuate, îndeosebi sub aspectul fidelităţii reproducerii celor învăţate.
În ceea ce priveşte specificitatea propriu-zisă, autoarea subliniază că «singura manifestare cu caracter patognomonic a copiilor întârziaţi mintal - manifestare ne întâlnită la copiii normali la nici una din vârstele studiate - o constituie relatarea verbală cu un caracter pronunţat stereotip şi în totală neconcordanţă cu modificările apărute în stimuli, ceea ce dă unei atari relaţii caracterul absurd specific» (102, p.149).
O altă lucrare interesantă, sub acelaşi aspect al evidenţierii trăsăturilor diferenţiatoare între copiii cu deficienţe mintale şi copiii fără asemenea deficienţe, dar şi între diferite forme clinice, tipuri de deteriorare intelectuală, nivele de gravitate etc., sub care se manifestă deficienţa mintală, o reprezintă «Psihopedagogia specială integrată -handicapul mintal, handicapul intelectual», în care Constantin Păunescu şi Ionel Muşu (1997) oferă sinteza unei bogate informaţii bibliografice, dar şi prelucrarea şi reinterpretarea propriei experienţe, dobândită pe parcursul unei îndelungate cariere în domeniu. După cum am menţionat deja în primul capitol, aceşti autori fac distincţie netă - punând în evidenţă trăsături diferenţiatoare - între deficienţa mintală structurală, de provenienţă prioritar patologică, la care deficitul de intelect este, de regulă, accentuat (moderat, sever şi profund) şi deficienţa mintală de funcţionalitate sau «handicapul intelectual», care se manifestă, de regulă, în forme mai uşoare şi se datorează unor disritmii ale dezvoltării psihointelectuale, frustrărilor şi carenţării afetive etc.
Manifestări aparte sau chiar trăsături de specificitate ale deficienţei mintale pot fi considerate şi o serie de alte fenomene, având însă un caracter mult mai general decât cele amintite mai sus. în acest sens, trebuie evidenţiate caracterul restrâns al proximei dezvoltări, pus în evidenţă de LS. Vâgotski (1934, trad. 1971), heterocronia, fenomen descris şi denumit astfel în lucrările amintite ale lui R. Zazzo (1960), (1969, trad. 1979), vâscozitatea genetică, descrisă de B. Inhelder(1963), precum şi inerţia oligofrenică sau patologică, descrisă de A.R. Luria (1960). Chiar de la început, trebuie subliniat că nici aceste trăsături nu au un caracter strict specific, adică nu se întâlnesc doar la deficienţii mintal, unele putând fi observate şi la persoanele normale, desigur, în grade şi forme de manifestare diferite. Astfel, un anume grad de inerţie, în sensul unei stabilităţi a reacţiilor şi comportamentelor, este necesar pentru un bun funcţionament adaptativ al fiecărui individ, în timp ce ritmurile heterocronice al dezvoltării diferitelor laturi ale personalităţii, la una şi aceeaşi persoană, cu sau fără deficienţe, determină, de fapt, originalitatea şi chiar unicitatea persoanei respective.
De asemenea, trebuie subliniat că, în mod obişnuit, trăsăturile descrise de un anume autor nu sunt divergente faţă de cele pe care le descriu alţii, ci, dimpotrivă, ele se completează reciproc, convergând spre o caracterizare din ce în ce mai completă a fenomenului studiat. Vâscozitatea genetică, de pildă, nu exclude inerţia oligofrenică, ci, dimportivă, aşa cum vom vedea mai târziu, reprezintă împreună manifestări, în diferite planuri, ale fenomenului de rigiditate, iar, în contextul heterocroniei şi al altor trăsături ale personalităţii handicapate mintal, ne oferă un tablou mai complet al fenomenelor care definesc şi diferenţiază deficienţa mintală.
Dostları ilə paylaş: |