Universitatea petrol gaze din ploieşTI

Evenimente de viaţă la vârsta adultă

Un eveniment de viaţă reprezintă o întâmplare sau un moment din viaţa unei persoane care o determină să îşi schimbe modelul de viaţă. Teoria evenimentului de viaţă sugerează că toate evenimentele de viaţă, bune sau rele, pot induce stres şi, prin urmare, impun o ajustare psihologică. Uneori evenimentele de viaţă serioase sunt urmate de probleme de sănătate, boli fizice sau psihice. Este adesea foarte dificil să determinăm direcţia cauzalităţii, mai ales că există diferenţe individuale importante în ceea ce priveşte semnificaţia acordată aceluiaşi eveniment. Impactul unui eveniment de viaţă asupra persoanei nu este determinat pur şi simplu de apariţia reală a evenimentului, ci de modul în care persoana percepe evenimentul în cauză.

Ca urmare pentru o persoană un eveniment poate avea o conotaţie negativă, în timp ce pentru alta, acelaşi eveniment are o conotaţie pozitivă. Astfel poate apărea un dintre cele două forme de stres, sau tensiune internă: distres (stresul negativ) sau eustres (stresul pozitiv).

În studiul psihologic al vârstelor se iau în considerare, în general, schimbările fizice şi culturale, ca şi cele psihologice. Trebuie însă să ţinem seama şi de componente antropologice cum ar fi cea biologică dar şi influenţele genetice şi influenţele mediului asupra omului. În mod particular trebuie subliniat faptul că, asupra modului în care se petrece evoluţia în vârstă, o influenţă fundamentală o are psihismul unei persoane, modul în care un individ se vede pe sine, modul în care vede lumea şi modul în care sunt percepute acţiunile mediului (fie el social sau fizic) asupra propriului organism. Din acest punct de vedere o persoană îşi poate „programa” într-o măsură importantă cum anume să fie la o anumită vârstă, sau într-o anume perioadă din propria viaţă, prin identificarea cu anumite modele culturale preluate în special în perioada copilăriei şi cea a adolescenţei şi grefarea acestora pe propriul sistem al personalităţii. În această viziune tulburările de stres joacă un rol substanţial prin faptul că ele influenţează puternic modul în care un individ se percepe pe sine şi percepe lumea înconjuratoare, ca şi mecanismele de adaptare psihologice. Totodată, tulburările de tip afectiv se află într-o strânsă relaţie cu sentimentul realizării sau al împlinirii sinelui, persoanele care suferă de acest tip de tulburări resimţind un acut sentiment al neîmplinirii de sine şi, implicit, un înalt nivel de frustrare, nivelul acestui sentiment fiind direct proporţional cu nivelul tulburărilor de tip afectiv-emoţional.

Stresul şi fenomenul de adaptare. Mediul

Noţiunea de stres a fost utilizată pentru prima dată în 1936 de către Hans Selye pentru a desemna starea în care se gaseşte un organism ameninţat de dezechilibru sub acţiunea unor agenţi sau condiţii care pun în pericol mecanismele sale homeostatice (de menţinere a echilibrului intern). Printre factorii susceptibili de a distruge acest echilibru se află în special cei psihologici. Selye a descris chiar o patogeneză a stresului. El a arătat că stresul fizic şi cel emoţional pun organismul în faţa unei cerinţe de adaptare la stresori neobişnuiţi. Acesta este momentul în care intra în joc sindromul de adaptare, o reacţie nespecifică ce cuprinde trei faze:

1. 
   stadiul reacţiei de alarmă;
   
2. 
   stadiul rezistenţei;
   
3. 
   stadiul epuizării.
   

Ipotezele lui Selye au fost verificate prin experimente pe animale şi, în acest fel, s-au pus în evidenţă schimbările morfologice şi umorale, în special în aria glandelor suprarenale, în toate stadiile anterior menţionate. S-a demonstrat că după stadiul rezistenţei urmează colapsul mecanismelor reglatoare însoţit de modificări somatice ireversibile (Selye, 1957, 1973).

Stresul psihic reprezintă doar o parte din totalitatea formelor de stres la care este supus în mod curent organismul uman. Dintre celelalte forme de stres care pot influenţa organismul amintim aici stresul fizic (insolaţia, de ex.), stresul chimic (o intoxicaţie, de ex.) şi stresul biologic (o infecţie cu un germen patogen, de ex.). Stresul psihic (sau psihologic, după unii autori) reprezintă însă o categorie aparte prin faptul că, deşi stimulii se pot afla la exterior, cauza stresului se află în psihicul uman, ea este o reprezentare mintală a unei situaţii pe care se grefează un coeficient emoţional-afectiv şi care poate duce, în cazul distresului, la dereglări sau disfuncţii ce pornesc de la nivel cognitiv şi se pot extinde până la nivel fiziologic.

Stresul este un proces în care relaţia dintre o persoană şi mediu se schimbă, iar organismul încearcă să gestioneze (coping - cope) agentul stresor. Procesul implică patru etape:

1. 
   Stresorul este perceput ca o ameninţare.
   
2. 
   Organismul îşi mobilizează resursele pentru apărare.
   
3. 
   Organismul încearcă să reziste sau să-şi ajusteze anumite funcţii ca răspuns la agentul stresor.
   
4. 
   Apare unul dintre următoarele trei rezultate:
   
   1. 
      adaptare;
      
   2. 
      neadaptare şi tensiune (dezechilibre, boli);
      
   3. 
      adaptare iniţială cu tensiune reziduală (sau adaptare întârziată).
      

Stresorii variază în intensitate şi gradul de ameninţare al persoanei/populaţiei, ceea ce a determinat împărţirea lor în agenţi stresori care perturbă excesiv şi brusc viaţa unui individ şi care determină stresul acut şi agenţi care afectează câte puţin individul zi de zi sau periodic fără a induce perturbări excesive şi bruşte şi care determină stresul cronic.
Eustres şi distres

Aşa cum am mai arătat, agentul stresor nu reprezintă numai un factor de pericol pentru sănătate, ci şi un factor de susţinere al unui anumit nivel al activităţii nervoase, a unei stări de satisfacţie ca şi un factor de menţinere a tonusului adaptativ.

Eustresul reprezintă stresul pozitiv validat fiziologic prin reacţii moderate ale unor substanţe specifice stresului (catecolamine şi cortizol) şi care este benefic pentru organism, dacă nu depăşeşte anumite limite. Este diferit fundamental de distres (stresul negativ, distructiv) atât din punct de vedere al agenţilor stresori (care sunt stimuli cu semnificaţie benefică pentru individ, excitanţi plăcuţi ai ambianţei sau trăiri psihice pozitive), cât şi al consecinţelor sale pentru organism, care sunt, în general, favorabile. Există însă posibilitatea ca, în cazul unui agent eustresor puternic (de exemplu, o bucurie puternică) să apară tulburări grave la un cardiac sau, în cazul unui acces de râs să se declanşeze o criză de astm la persoanele care suferă de această afecţiune.

Din punct de vedere al hormonilor de stres, în cursul eustresului are loc, de cele mai multe ori, numai creşterea secreţiei de adrenalină şi, de asemenea, cresc endorfinele cerebrale, „ca neurohormoni modelatori ai plăcerii” (apud Iamandescu, 2002). Eustresul poate fi considerat, prin excelenţă, un stres acut, el intervine brusc şi schimbă excesiv, dar pe termen scurt, viaţa unei persoane.

Distresul este o noţiune care desemnează stresurile cu un potenţial nociv pentru organism. În general, în literatura de specialitate se face referire la acest tip de agenţi nocivi, chiar dacă este utilizată denumirea generică de stres. În cazul distresului sunt eliberate în sânge catecolamine (în special noradrenalina şi adrenalina) – care pot favoriza bolile cardio-vasculare – şi cortizolul, care scade rezistenţa organismului faţă de infecţii şi faţă de cancer.
Trăsături imunogene şi trăsături disimunogene ale personalităţii

Trasaturile imunogene ale personalităţii reprezintă un grup de trăsături cognitiv-atitudinale, reflectând o atitudine generală faţă de viaţă a individului şi fiind corelate cu tonusul funcţional al sistemului imun. Ele se află într-o strânsă relaţie cu structura sinelui, individul putându-se identifica cu o parte dintre aceste trăsături sau putându-le respinge pe altele. Sunt trăsături care favorizează adaptarea individuală în situaţii de stres şi care contribuie substanţial la menţinerea unui tonus optim de viaţă şi, implicit, la o îmbătrânire încetinită.

Trăsăturile imunogene sunt, de fapt, trăsături ale personalităţii care pot da tonul unei stări de echilibru psihofizic al individului sau pot determina iniţierea unei stări de dezechilibru. Reţinem ca trăsături imunogene:

• 
  optimismul – acţionează în direcţia minimalizării gravităţii unor evenimente şi a supraestimării propriilor resurse de a le face faţă. Se află în relaţie directă cu sentimentul realizării de sine şi al utilităţii;
  

• 
  rezistenţa (robusteţea) – aptitudinea individului de a fi neobosit. Deşi se află în relaţie directă cu structura nervoasă a individului, structurile sinelui sunt şi ele implicate, deoarece individul se implică în activităţi diverse, cu multă curiozitate, dar cu un simţ puternic al identităţii;
  

• 
  locul de control intern – este sinonim cu mentalitatea individului conform căreia tot ce i se întâmplă i se datorează lui în bună măsură şi nu destinului. Aceasta îl va determina să acţioneze energic pentru îndreptarea unor situaţii nefavorabile, fără a aştepta rezolvarea lor din altă parte;
  

• 
  autoeficacitatea – viziunea subiectului asupra evenimentelor stresante, potrivit căreia el consideră că acestea pot fi modificate sau preîntâmpinate şi că el poate stăpâni sau limita acţiunea nocivă a unor astfel de evenimente;
  
• 
  sentimentul de autorealizare - sentimentul individului că se află pe drumul cel bun în viaţă.
  

Trăsăturile disimunogene sunt cele care reflectă o atitudine negativă faţă de viaţă şi stau la baza neadaptării individuale în cazul apariţiei agentului stresor. Ele sunt:

• 
  firea anxioasă asociată cu un stil perceptiv vigilent-evitant şi care este caracterizată de starea de nelinişte, de teama nemotivată de existenţă a unui pericol real, identificabil. Din acest punct de vedere se consideră că există o stare de anxietate „normală”, cotidiană, care este mai degrabă o stare de vigilenţă şi una „patologică”, nevrotică ce este caracterizată de hiperreacţia unui subiect faţă de o cauză nemotivată, ci doar presupusă;
  
• 
  personalitatea depresivă – însoţeşte unele boli şi se presupune că ar juca un rol etiologic în altele (cancer, de exemplu);
  
• 
  nevrotismul (după unii autori nevrozismul) – include şi anxietatea alături de ostilitate, izolare, impulsivitate, culpabilitate, „sensibilitate” etc. şi este asociat frecvent cu boli somatice, deşi unii autori au constatat doar rolul de amplificator al simptomelor, corespunzând unei personalităţi înclinate către stres („distress prone personality”).
  

EXERCIŢII ŞI TEME DE REFLECŢIE

1. 
   Care sunt factorii care influenţează longevitatea?
   
2. 
   Definiţi şi dezvoltaţi conceptul de “vârstă psihologică”
   
3. 
   Realizaţi un eseu având ca temă teoria dezangajării sociale.
   
4. 
   Identificaţi în personalitatea dvs. trăsături imunogene şi trăsături disimunogene.
   

BIBLIOGRAFIE

1. 
   Adler, A., Cunoaşterea omului, Ed. IRI, Bucureşti, 1996.
   
2. 
   Allport, G.W., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.
   
3. 
   American Psychological Association, Developing Adolescents: A Reference for Professionals. Washington, DC, 2002.
   
4. 
   Banciu, D., Rădulescu, S.M., Voicu, M., Adolescenţii şi familia.Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987.
   
5. 
   Băban, A. (coord.), Consiliere educaţională, Cluj-Napoca, 2003.
   
6. 
   Băban, A. (coord.), Personalitatea copilului şi adolescentului, Ed. Presa Universitară, Cluj- Napoca, 2001.
   
7. 
   Berk, L., Child Development, 4th Ed. A Viacom Company, 1997.
   
8. 
   Birch, A., Psihologia dezvoltării, Bucureşti, Ed. Tehnică, 2000.
   
9. 
   Campbell, R., Copiii noştri şi drogurile, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2001.
   
10. 
    Dafinoiu, I., Personalitatea. Metode de abordare clinică, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.
    
11. 
    Dincă, M., Adolescenţii într-o societate în schimbare, Ed. Paideea, Bucureşti, 2004.
    
12. 
    Enăchescu, C., Neuropsihologie, Ed. Victor, Bucureşti, 1996.
    
13. 
    Erikson, E. H., Identity: Youth and crisis. New York, W. W. Norton, 1968
    
14. 
    Eysenk, H., Eysenk, M., Descifrarea comportamentului uman, Bucureşti, Teora, 1995.
    
15. 
    Eysenk, M., Psychology: an international perspective, Psychology Press, 2004.
    
16. 
    Flavell, J. H., Metacognition and cognitive monitoring: A new area of cognitive-developmental inquiry, American Psychologist, 34, 906-911, 1979.
    
17. 
    Freud, A., Eul şi mecanismele de apărare, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Generaţia, 2002.
    
18. 
    Gorgos, C., Vademecum în psihiatrie, Ed. Medicală, Bucureşti, 1985
    
19. 
    Iamandescu, Ioan, B., Stresul psihic din perspectivă psihologică şi psihosomatică, Ed. Infomedica, Bucureşti, 2002.
    
20. 
    Jones, Harold E., Bayley, Nancy, Growth, Development, and Decline, Annual Review of Psychology, 1950.
    
21. 
    Lerner, Richard M., Easterbrooks, M. Ann, Mistry, Jayanthi, Hanbook of Psychology vol. 6, Developmental psychology, John Wiley & Sons, New Jersey, 2003.
    
22. 
    Levinson, D.J., The seasons of a man’s life, NY, Ballantine, 1976.
    
23. 
    Levinson, D.J., A conception of adult development, American Psychologist, 41, 3-13, 1986.
    
24. 
    Marhan A.-M., Vasile, C., Psihologia adolescenţei şi a vârstei adulte, Ed. Universităţii Petrol-Gaze Ploieşti, 2006.
    
25. 
    Nagel, E., Determinism and development, în D. B. Harris (Ed.), The concept of development (pp. 15–24). Minneapolis: University of Minnesota Press, 1957.
    
26. 
    Perkins, D.F., Adolescence: Developmental Tasks, FCS 2118, Gainesville, FL, University of Florida Extension, 2001.
    
27. 
    Resnick, M.D., Bearman, P.S., & Blum, R.W., et.al., Protecting adolescents from harm: Findings from the National Longitudinal Study on Adolescent Health, Journal of the American Medical Association, 278, 823-832. 1997.
    
28. 
    Seamon, J.G., Kenrick, D., Psychology, Prentice Hall, 1992.
    
29. 
    Selye, H., The stress of life, Longman, Green, 1957.
    
30. 
    Selye, H., The evolution of the stress concept, American Scientist, 1973.
    
31. 
    Şchiopu, U., Criza de identitate la adolescenţi. Bucureşti, EDP, 1979.
    
32. 
    Şchiopu U., Verza E., Psihologia vârstelor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995.
    
33. 
    Şchiopu, U., Verza, E., Adolescenţa. Personalitate şi limbaj, Bucureşti, Ed. Albatros, 1998.
    
34. 
    Roth, J., & Brooks-Gunn, J., What do adolescents need for health development? Implications for youth policy. Social Policy Report, XIV, 3-19, 2000.
    
35. 
    Warr, P.B., Work, unemployment, and mental health. Oxford: Clarendon Press, 1987.
    

1 Piaget a expus sistemul stadiilor dezvoltării cognitive în mai multe reprize : 1930, 1937, 1947, 1948, 1950, 1952 şi 1955.

2 Ralph Linton (1936) defineşte doi termeni fundamentali în psihosociologia personalităţii: status şi rol. El acordă termenului de „status“ înţelesul de „loc al individului în societate“, definitorie fiind „colecţia de drepturi şi datorii“, care este asociată poziţiei sociale a individului. Rolul, în concepţia autorului, reprezintă aspectul dinamic al status-ului.