Universitatea transilvania braşOV

Privilegiile şi imunităţile diplomatice

Autor:

Rosca Ciprian Silviu


Planul lucrǎrii

Capitolul 1. Consideraţii introductive
Capitolul 2. Privilegii şi imunităţi diplomatice
2.1 Privilegiile şi imunităţile diplomatice

2.2 Rolul reciprocităţii în respectarea privilegiilor şi imunităţilor. Aplicarea reciprocităţii

2.3 Temeiul pentru acordarea imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice în dreptul national

2.4 Definirea instituţiilor juridice care formează regimul juridic al unei misiuni diplomatice şi al personalului acesteia

2.5 Privilegiile şi imunităţile personalului diplomatic conform Convenţiei de la Viena din anul 1961

2.6 Clasificarea privilegiilor şi imunităţilor personalului diplomatic
Capitolul 3. Imunitatea diplomatică
3.1 Imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici. Funcţia imunităţii de jurisdicţie

3.2 Natura juridică a imunităţii de jurisdicţie

3.3 Sfera de aplicare a imunităţii de jurisdicţie

3.4 Subiecţii din raporturile de drept internaţional care acordă imunitatea de jurisdicţie

3.5 Regula imunităţii de jurisdicţie a personalului diplomatic

3.6 Imunitatea de jurisdicţie penală a personalului diplomatic

3.7 Imunitatea de jurisdicţie civilă a personalului diplomatic

3.8 Excepţiile la imunitatea de jurisdicţie civilă a personalului diplomatic

3.9 Imunitatea de executare a personalului diplomatic

3.10 Modul în care este invocată imunitatea de jurisdicţie de către personalul diplomatic

3.11 Renunţarea la imunitate de către personalul diplomatic

3.12 Ridicarea imunit­ăţii de jurisdicţie a personalului diplomatic
Capitolul 4. Privilegiile diplomatice
4.1 Libertatea de mişcare a personalului diplomatic
4.2 Privilegiile de ordin fiscal ale personalului diplomatic

4.3 Scutirea de taxe vamale pentru bunurile de uz personal şi ale familiei

4.4 Dreptul de a arbora drapelul naţional

4.5 Facilităţile de şedere pentru personalul diplomatic

4.6 Scutirile de la prestaţiile personale pentru personalul diplomatic

4.7 Scutirea de la obligaţia prevăzută de legislaţia privind asigurările sociale

4.8 Dreptul la capelă pentru personalul diplomatic

4.9 Exceptarea de la legile privind dobândirea cetăţeniei
Capitolul 5. Consideraţii finale privind imunităţile şi privilegile personalului diplomatic

Capitolul 1. Consideraţii introductive
”Diplomaţia este privită de cele mai multe ori cu admiraţia pe care o dă ceremonialul desfăşurării ei şi sentimentul de egalitate şi demnitate, pe care îl inspiră protocolul şi eticheta diplomatică. În fond, ea este o activitate zilnică, tenace, migăloasă, plină de neprevăzut şi mister, la care participă diplomaţi, gândind mereu măsuri şi acţiuni pentru a promova politica statului lor, care să se armonizeze cu cea a statului în care sunt trimişi”¹.

Diplomaţia - ştiinţa şi arta de a conduce în mod paşnic relaţiile dintre entităţile politice – a fost rareori lipsită de critici şi detractori. Considerată uneori ca fiind necesară, dar regretabilă, iar alteori privită cu un profund respect, ea nu a jucat, parcă niciodată, un rol mai important în raporturile interumane, ca în prezent. Nevoia unui dialog organizat într-o eră în care certitudinile unui sistem bipolar de state au făcut loc unei lumi multipolare dominată de confuzie este atestată de ritmul incredibil al activităţii diplomatice contemporane.

Imunităţi diplomatice - Fundamentul Imunităţilor diplomatice este reprezentat de tradiţie. Înca din antichitate solii, se bucurau de anumite imunităţi. Abia în conveţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice au fost incluse imunităţile diplomatice. Spre exemplu art. 29 prevedea ca persoana agentului diplomatic este inviolabil. De asemenea, locuinţa agentului diplomatic este inviolabilă. Acelaşi statut îl au corespondenţa şi bunurile. Trebuie subliniat totuşi faptul că există şi unele restricţii. Spre exemplu imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic în statul acreditar nu-l poate scuti pe agentul economic de jurisdicţia statului acreditant.

Privilegiile diplomatice cuprind : libertatea de comunicare, libertatea de mişcare, privilegii fiscale, privilegii vamale, dreptul de a arbora drapelul naţional, facilităţi de şedere, scutirile de prestaţii naţionale, privilegii prin asigurare socială, dreptul de capela, alte facilităţi.

Evoluţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice - Instituţia imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este cunoscută încă de la începuturile diplomaţiei, întrucât fără aceste instrumente nu era practic posibil să se desfaşoare relaţiile dintre state, prin intermediul unor trimişi speciali, riscurile pentru aceştia fiind inacceptabile.

Negocierea a fost definită ca fiind "arta posibilului". Într-adevăr, nu se poate negocia decât dacă există dorinţă comună de a întreţine, pe plan general, relaţii paşnice şi amicale, iar pe plan secundar, de a se găsi o soluţie unei probleme controversate. Este necesar să existe obiectul negocierii, adică punctele de vedere a două guverne asupra unei probleme în litigiu să fie suficient definite, pentru ca o ajustare a lor să fie întrevăzută. Trebuie, în sfârşit, să existe dorinţa de a negocia o problemă; în lipsa acesteia negocierea nu ar putea avea loc. Aceasta presupune ca ambii interlocutori să fie dispuşi să recurgă, dacă este posibil, la unele concesii pentru a face posibilă apropierea poziţiilor antagonice.
Capitolul 2. Privilegii si imunitati diplomatice
2.1 Privilegiile şi imunităţile diplomatice
Buna desfăşurare a activităţii unei misiuni diplomatice impune unele drepturi pe care aceasta să le aibă în statul în care funcţionează, ca exceptări de la regimul normal existent în ţara respectivă pentru persoanele şi bunurile străine.

Imunităţile şi privilegiile diplomatice se acordă atât misiunii diplomatice ca instituţie cât şi anumite condiţii şi limite, fiecărui membru al misiunii diplomatice.

Recunoaşterea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice se face în baza principiului reciprocităţii, dar potrivit dreptului diplomatic actual, codificat în Convenţia de la Viena din 1961, acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice şi personalului acesteia constituie o obligaţie pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată, iar conţinutul acestor imunităţi şi privilegii este definit în cuprinsul convenţiei menţionate. În caz de nerespectare a acestui regim, statul care se consideră lezat poate recurge la retorsiuni, deci la măsuri similare contrare.

Statele pot, însă, în condiţii de reciprocitate, să restrângă unele privilegii şi imunităţi dacă o situaţie de excepţie ar impune-o. Pentru fundamentarea juridică a acordării imunităţilor şi privilegiilor diplomatice s-au susţinut în timp mai multe teorii.



2.2 Rolul reciprocităţii în respectarea privilegiilor şi imunităţilor. Aplicarea reciprocităţii
Potrivit art. 47 din Convenţia de la Viena din anul 1961 nu se consideră discriminare: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prevăzute în convenţie pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant; faptul că unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei Convenţii.

Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic minimum acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din anul 1961, cele care depăşesc acest minim, devin obligatorii, pe baza de reciprocitate.

Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961, ele pot hotărî restrângerea lor numai dacă nu este asigurată reciprocitatea².

Este bine ştiut că relaţiile internaţionale au constituit dintotdeauna un domeniu în care reciprocitatea a jucat un rol important. Se pune aşadar, problema, dacă imunităţile, privilegiile, facilităţile diplomatice nu au la bază unul dintre principiile cu aplicaţie fundamentală în relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional³, şi anume principiul reciprocităţii sau cel puţin dacă principiul reciprocităţii nu are vreun efect în această materie.

S-a subliniat ideea că recursul la reciprocitate intervine de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri; ori, avantajul nu se acordă sau nu se poate justifica decât în condiţiile de reciprocitate. În lipsa de obligaţie, singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special, îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent – deci ideea de reciprocitate.

Cu toate acestea, socotim că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată faţă de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage editate de statul de apartenenţă al acelor organe⁴, ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea finalitatea pozitivă, generând sau extinzând un tratament (să creeze un statut juridic).

Relevanţa principiului reciprocităţii se verifică mai ales în domeniul relaţiilor diplomatice deoarece dacă un stat acordă tratament favorabil dilpomaţilor altui stat o face numai pentru că se aşteapta la rândul lui, ca de acelaşi tratament să se bucure şi proprii săi diplomaţi.

Aceasta teorie a reciprocităţii este importantă⁵ şi pare să radieze în prezent multe sufragii în doctrină, cât şi în practică (numeroase note trimise de statele Secretariatului O.N.U., în legatură cu lucrările Comisiei de Drept Internaţional, arătau că statutul privilegiat este acordat diplomaţilor străini , sub rezerva reciprocităţii⁶ - acest principiu este consacrat în aproape toate legislaţiile interne ale statelor).

De vreme ce imunităţile, privilegiile şi facilităţile sunt acordate în contextul în care fiecare stat este sau poate fi în raport cu oricare alt stat cu care a stabilit relaţii diplomatice, atât stat acreditar, cât şi stat acreditant – primind, dar şi trimiţând agenţi diplomatici – ideea de reciprocitate se poate susţine, se află la baza întregului sistem de imunităţi şi privilegii diplomatice; ipoteza în care imunităţile şi privilegiile diplomatice ar căpăta o aplicaţie unilaterală (pentru a putea fi motivată acordarea lor exclusiv pe interesul menţinerii relaţiilor) este numai o situaţie de fapt pentru că fiecare stabilire de relaţii diplomatice presupune în mod normal schimbul potenţial de misiuni diplomatice şi în consecinţă obligaţia dar şi beneficiul acordării de imunităţi şi privilegii diplomatice.

Se ridică însă problema limitelor şi direcţiilor în care acţionează principiul reciprocităţii, cu alte cuvinte este clar că principiul reciprocităţii, cel puţin conceptual, conduce la un anumit tratament diplomatic, în sensul că apare ca o cauză imediată a acestuia; problema este dacă în cadrul rolului regulator pe care-l exercită, funcţionarea reciprocităţii poate să ducă la reducerea dimensiunilor tratamentului sau chiar la anularea acestuia.

Odată ce instituţia statului diplomatic a fost creată, este oare posibil ca lipsa de reciprocitate să constituie un temei pentru desfiinţarea lui în fapt, ori se poate spune că statul diplomatic a căpătat o existentă de sine stătătoare care nu mai poate fi pusă în discuţie.

Unii autori au susţinut că de vreme ce imunităţile şi privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanţii proprii în străinătate.

Trebuie să menţionăm însă că această aplicaţie care s-a dat principiului reciprocităţii conduce la grave consecinţe: din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la minimum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaţilor străini şi care sunt cele pe care le refuză. Concluzia este că se poate ajunge la practici discriminatorii supărătoare, diplomaţii dintr-o ţară bucurându-se de privilegii diferenţiate.

Asemenea măsuri de reducere a drepturilor şi imunităţilor agenţilor diplomatici sunt considerate o crasă violare a dreptului internaţional şi prin urmare trebuie să fie dezaprobate, fiind în interesul fiecărui stat şi în beneficiul relaţiilor diplomatice, în general, ca asemenea practici să înceteze.

Dacă un stat refuză să acorde aceste drepturi minime unui agent diplomatic acreditat la el ori agentului diplomatic al unui anumit stat, statul în cauză trebuie să fie ţinut răspunzător pentru valoarea regulilor de drept internaţional; nu este permis însă altor state să reducă imunităţile trimisului statului culpabil, ci trebuie lăsat să funcţioneze răspunderea pe care şi-a angajat-o acesta.

Doctrina a criticat o asemenea soluţie, arătând că “în contextul modern al societăţii internaţionale, aplicarea principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale. Dacă s-ar adopta principiul reciprocităţii, ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care privesc imunităţile trimişilor acreditaţi de ele; ori aceasta ar duce la confuzie şi incertitudine atât pentru autorităţile administrative, cât şi pentru instanţele judecătoreşti naţionale.

În literatura occidentală se arată că o asemenea aplicare a principiului reciprocităţii este cu totul contrară dreptului diplomatic, considerând că acţiunea principiului ar trebui limitată numai la privilegiile de curtoazie, adică cele care nu sunt necesare îndeplinirii funcţiilor diplomatului. Nu ar trebui să afecteze inviolabilitatea, pentru că în acest caz statele sunt obligate de ordinea juridică internaţională să acorde imunităţi şi privilegii independent de modul în care alt stat le acordă cât priveşte privilegiile se simte că principiul reciprocităţii ar putea constitui un temei, deoarece nici un stat nu poate invoca asemenea privilegii ca o chestiune de drept internaţional (un stat nu acordă scutiri vamale unui trimis, nu este indreptăţit să pretindă un asemenea beneficiu pentru trimisul său).

Odată constituit un tratament – statul diplomatic – înscris într-o convenţie, temeiul acestuia nu-l mai poate constitui reciprocitatea; detaşându-se de reciprocitate prin noua bază, convenţională, privilegiile şi imunităţile au o existenţă de sine stătătoare şi nu mai trebuie admisă limitarea lor, pentru că ar însemna să se acţioneze împotriva raţiunii lor de a fi.
2.3 Temeiul pentru acordarea imunităţilor, privilegiilor şi facilităţilor diplomatice în dreptul national
Sistemul de imunităţi şi privilegii diplomatice nu poate funcţiona contrar voinţei suverane a fiecărui stat după cum s-a observat, jurisdicţia unui stat este necesaramente absolută şi exclusivă şi nu i se poate aduce limitări pe care nu şi le impune singură⁷. Aceasta face ca imunităţile şi privilegiile pe care potrivit dreptului internaţional le au trimişii diplomatici să nu fie drepturi care li se acordă direct şi nemijlocit de către dreptul internaţional, ci drepturi date de către dreptul naţional al statului acreditar în îndeplinirea unor obligaţii de drept internaţional.

Este adevărat că în virtutea principiilor şi normelor dreptului internaţional statele şi-au luat angajamentul ca în relaţiile dintre ele să acorde un anumit tratament reprezentanţilor lor diplomatici; dar dreptul la acest tratament al beneficiarului nu se naşte în mod automat, ci decurge din actul prin care statul respectiv conferă acet tratament, cel mai adesea din lege (Codul de Procedură Penală, Codul de Procedură Civilă, etc.) şi regulamente ( Regulamentul Vamal, etc.).

Drept urmare, regulile dreptului internaţional – convenţional şi mai ales cutumiar – generalmente acceptate cu privire la imunităţile diplomatice sunt încorporate în legile naţionale pentru a se asigura respectarea lor⁸. Pentru a conferi şi mai mult garanţii respectării imunităţilor diplomatice, constituţiile unor ţări conferă jurisdicţia curţilor supreme în cazurile în care se pun probleme de imunitate diplomatică.

Modul în care aceste obligaţii internaţionale sunt transpuse în ordinea juridică internă spre a fi obligatorii pentru organele şi autorităţile statului acreditar depinde de sistemul juridic al statului în cauză. Astfel în unele ţări regulile de drept internaţional privind poziţia unui trimis sunt recunoscute în dreptul comun al acestora ⁹în vreme ce în altele au fost editate prevederi statuare specifice pentru a da forţă regulilor rezultând din uzanţele în dreptul internaţional al ţării.

Din punct de vedere al dreptului internaţional, nu se face nici o diferenţă în privinţa metodei pe care un stat o poate folosi în îndeplinirea îndatoririlor şi obligaţiilor privind imunităţile trimişilor străini (problema rămâne să fie determinată potrivit practicii constituţionale a fiecărui stat). În fond asemenea drepturi le sunt acordate de dreptul naţional prin confomarea la dreptul internaţional, astfel că distincţia este fără semnificaţie substanţială.

În ultima vreme s-a afirmat că imunităţile şi privilegiile agenţilor diplomatici trebuie să fie puse pe baze statuare, fie prin intermediul legislaţiei interne a diferitelor state, fie prin adoptarea unor convenţii. Fundamentarea imunităţii unui trimis pe regulile cutumiare şi convenţionale conduce la unele dificultăţi cât priveşte determinarea conţinutului acestor reguli, precum şi îndoieli în ce priveşte temeiul juridic al unor asemenea imunităţi în dreptul naţional al statelor, deoarece imunităţile trebuie să fie conferite de către dreptul naţional al ţării respective în respectarea obligaţiilor sale internaţionale¹⁰ ( din punct de vedere al instanţelor, regulile dreptului internaţional privesc obligaţiile statelor şi acestea trebuie să fie incluse în dreptul local)

Pe de altă parte, practica statelor a variat, în decursul anilor, aşa de mult în ce priveşte sfera şi intinderea imunităţii diplomatice, încât este dificilă, stabilirea cu precizie a ceea ce s-a acordat în baza principiilor dreptului internaţional.

În ceea ce priveşte modul de aplicare de către instanţele naţionale a regulilor dreptului internaţional în domeniul imunităţilor diplomatice, notăm două tendinţe: în cadrul primeia, se înscriu instanţele care au dat o interpretare largă sferei imunităţii şi au acordat imunitatea de la jurisdicţia locală, ori de câte ori a fost invocată ( Franţa, ţările din America Latină); în cea de-a doua, se cuprind instanţele în special din ţări ca Belgia, Italia, care ţinând să restrangă sfera imunităţilor, admiţându-le numai când exercitarea jurisdicţiei ar constitui o ingerintă pentru funcţiile diplomatice.
2.4 Definirea instituţiilor juridice care formează regimul juridic al unei misiuni diplomatice şi al personalului acesteia
Examinăm imunităţile şi privilegiile aşa cum le-am enumerat anterior: a) imunităţile; b) inviolabilităţiile; c) privilegiile; d) drepturile; e) facilităţile.

a) Imunităţile diplomatice sunt drepturi acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său în baza cărora acestea sunt exceptate de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la ceea ce ar putea să o exercite autorităţile administrative ale statului acreditar.

Imunităţile pot fi absolute, caz în care exceptarea de jurisdicţie este cuprinzătoare şi nelimitată la perioada existenţei funcţiei persoanei beneficiare; imunităţile funcţionale sau relative sunt atunci când exceptarea beneficiarilor se face numai pentru faptele legate de îndeplinirea atribuţiilor oficiale şi se prelungesc în timp numai în raport de acestea. Imunitatea înlătură competenţa autorităţilor judiciare sau administrative ale statului acreditar, fiind prin urmare de drept procesual; fapta nepermisă s-a emis, legea statului acreditar a fost încalcată, răspunderea însă nu poate fi stabilită, întrucât persoana beneficiază de imunitate. Imunitatea fie absolută, fie relativă, este generată în sensul că beneficiarului ei nu poate fi supus jurisdicţiei civile, penale sau administrative a statului acreditar.

b) Inviolabilitatile sunt, de drept, imunităţi de la coerciziunea autorităţilor statului acreditar de care beneficiază o misiune diplomatică şi membrii săi, în conformitate cu normele dreptului diplomatic prin care exercitarea forţei de constrângere a statului acreditar este inoperantă sau condiţionată faţă de beneficiarii acestor drepturi.

Când constrângerea statului acreditar nu poate fi exercitată asupra persoanelor constituite inviolabilitate personală; constrângerea nu poate fi exercitată asupra sediului sau reşedinţei, asupra curierului diplomatic, sau asupra corespondenţei. Inviolabilitatea priveşte şi obligaţia specială a statului acreditar de ocrotire a unor valori sau bunuri, cum ar fi onoarea, demnitatea, garantarea libertăţii misiunii diplomatice şi personalului acesteia faţă de orice încălcare ce li s-ar putea aduce, indiferent de unde ar veni.

c) Privilegiile sunt înlesniri sau avantaje juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice sau personalului acestuia, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străinii obişnuiţi, şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai statului acreditar. Pe când în cazul imunităţilor beneficiarii contrar legii statului acreditar, în cazul privilegiilor ei se conformează acesteia.

d) Drepturile sunt premisiuni juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului acesteia, menite să garanteze exercitarea activităţilor oficiale ale acestora.

Pe când privilegiile sunt drepturi pozitive, preluate de legislaţia internă a statului acreditar, drepturile acordate unei misiuni diplomatice îşi au premisele în normele dreptului internaţional şi izvorul în legislaţia internă a statului acreditant. Astfel, dreptul de a instala un post de radio-emisie, este un drept propriu, subiectiv acordat misiunii diplomatice, care îl poate exercita fără ca statul acreditar să se opună. Spre deosebire de drepturile de care se bucură misiunea diplomatică de a-şi îndeplini funcţiile – dreptul de informare, dreptul de exercitare a protecţiei diplomatice , etc. – drepturile din această categorie sunt distincte, operând drept garanţii suplimentare pentru realizarea funcţiilor diplomatice, deci o complementaritate a primei categorii de drepturi.
2.5 Privilegiile şi imunităţile personalului diplomatic conform Convenţiei de la Viena din anul 1961
Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie a statului acreditar. El se bucură, de asemenea de imunitatea de jurisdicţie civilă, administrativă a acestuia. Agenţii diplomatici se bucură de următoarele imunităţi:

a) imunitatea de jurisdicţie penală, civilă, administrativă (art. 31, pct.1);

- de o acţiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, oferă numai dacă agentul diplomatic nu-l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopului misiunilor;

- de o acţiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moştenitor sau legător nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular;

- de o acţiune privind o activitate profesională sau comercială oricare ar fi ea exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcţiilor sale oficiale.

b) imunitatea de a depune mărturie ( art. 31, pct.2)

“ Agentul diplomatic nu este obligat să depună mărturie”

imunitatea de coerciţiune, care este inviolabilitatea personală (art. 29, 31, pct. 3).

“ Persoana agentului diplomatic este inviolabilă. El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detenţie. Statul acreditar îl tratează cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a impiedica orice atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale.”

“ Nu poate fi luată nici o măsură de executare faţă de agentul diplomatic în afară de cazurile prevăzute la alineatele a), b) şi c) şi la paragraful 1. din prezentul articol şi numai dacă executarea poate avea loc fară a aduce o atingere inviolabilităţii persoanei sau locuinţei sale.”

Agenţii diplomatici se bucură de următoarele privilegii:

a) scutirea de plata asigurărilor sociale (art. 33)

“Sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3. al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce priveşte serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispoziţiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar.

Scutirea prevazută la paragraful 1. al prezentului articol se aplică şi oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic, cu condiţia: ca ei să nu fie cetăţeni ai statului acreditar sau să nu aibă reşedinţa lor permanentă, ca ei să fie supuşi dispoziţiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.

Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora li se acordă scutirea prevăzută la paragraful 2. din prezentul articol trebuie să respecte obligaţiile pe care dispoziţiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale, le impun celui care angajează.

Scutirea prevăzută la paragrafele 1 şi 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale ale statului acreditar în măsură în care este admisă de acest stat.

Dispoziţiile prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea tratate.”

b)scutirea de impozite şi taxe (art. 34):

“ Agentul diplomatic este scutit de orice impozite şi taxe, personale sau reale, naţionale, regionale sau comunale, cu excepţia;