joi, 26 septembrie Dincolo de "uşa interzisă" clocoteşte viaţa morală a fiecăruia dintre noi. În odaia aceasta, în care nimeni nu poate pătrunde fără voia noastră şi a cărei uşă rămîne pentru ceilalţi cel mai adesea închisă, se desfăşoară drama fiecărei vieţi. Acolo au loc complezenţele noastre cu noi, acolo îşi au sălaşul duplicităţile noastre, de acolo ne procurăm scuzele pentru tot ceea ce facem. Însă tot acolo apare şi creşte dezgustul de noi, acolo cad măştile pe care îndeobşte le purtăm, acolo are loc suplicierea noastră, judecata noastră şi, în sfîrşit, tot de acolo obţinem un nou termen de graţie pentru a putea parcurge o altă bucată din drumul pe care-l mai avem în faţă.
luni, 2 octombrie La editură, cu cîteva persoane în birou. Sîntem la capătul unei discuţii cu cap şi coadă, s-au tras concluziile, acum atmosfera e relaxată şi toţi vorbesc tare, unii peste alţii. Scena se îndepărtează de mine, îi aud din ce în ce mai mai neclar, ca şi cum "sonorul" ar dispărea treptat, percep mai mult gesturile, agitaţia, mimica. Simt vidul lor, al meu, al lumii pe care o văd în zare pe geam, dincolo de soclul statuii lui Lenin, am o senzaţie teribilă de "ce caut eu aici?" (dar altminteri unde?) şi experienţa din ultimul an îmi spune că felul în care despicăm cuminţi timpul este un miracol, după cum miracol este reglajul fin prin care luăm din lume exact atît cît putem duce. Miracol este că existăm pînă la urmă laolaltă, că nu ne sfîşiem unii pe alţii, că ne suportăm scîrbăvniciile, pe ale noastre şi pe ale celorlalţi, că facem faţă lehamitei, plictisului şi singurătăţii, că ne mimăm mulţumitor iluziile, că suportăm spectacolul prostiei colective şi pe al tuturor paranoicilor care se simt axa lumii.
