Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

10 august
Nu pot ieşi din atmosfera paginilor despre Flipi. Aş vrea ca el să le citească şi în acelaşi timp îmi e teamă, pentru că ce am scris acolo e varianta mea a relaţiei noastre şi s-ar putea ca el, urmînd un cu totul alt traseu interior, să nu se recunoască în ea. Îmi vine acum în minte un alt episod din povestea noastră, prin care a reuşit să mă surprindă, să mă contrarieze şi apoi să mă facă fericit.

Într-o zi, un prieten care lucra la revista Secolul 20 îmi vorbeşte cu entuziasm despre "articolul lui Ştefan". "Care articol?" Nu ştiam nimic. A doua zi îmi pune pe masă şpalturile unui text de vreo 30 de pa­gini, intitulat Religiile contemporane japoneze, semnat Ştefan Liiceanu. Am început să-l citesc. "Cum a pu­tut să nu mi-l trimită înainte?" mă tot întrebam. "Ce vrea să-mi dovedească cu asta? Că puţin îi pasă de părerea mea? Că n-are nevoie de mine?" Pe măsură ce citeam, toate întrebările acestea păleau. Pătrun­deam, cu fiecare rînd, în culisele unui "eu cultural" pe care nu-l bănuisem niciodată, pentru că nimic nu-mi semnalase vreodată prezenţa sau perspecti­va lui. Povestea masteratului de religii extrem ori­entale nu începuse încă, aşa încît surpriza mea a fost totală. Ştefan era atunci student în al treilea an la economics ("business affairs"). Niciodată mintea mea nu-l situase în teritoriul "umanioarelor" şi pînă atunci nu-mi pomenise nimic despre interesul pe care l-ar fi avut pentru studiul religiilor. Aşa încît, în prima clipă am avut senzaţia că sînt confruntat cu un fe­nomen de travesti cultural. Intrase pe "teritoriul scrisului" fără să sufle o vorbă. Şi o făcea cu un sub­înţeles deconcertant, ca şi cînd paginile din Secolul 20 erau rezultatul firesc al unei preocupări a cărei isto­rie era de-acum bine conturată.

Cînd cineva începe "să scrie", adică atunci cînd compune un text şi devine "autor", lucrul acesta echi­valează ca semnificaţie, pe altă treaptă a vieţii, cu deprinderea vorbitului. Dar nici un copil nu îşi sur­prinde părinţii, începînd să vorbească de pe o zi pe alta. În scris e la fel: există "încercări", debuturi, po­ticneli, rateuri, stîngăcii. Punerea în pagină şi do­zarea cuvintelor, raportul dintre ce vrei să spui şi felul în care ajungi să spui se formează de-a lungul anilor, trecînd prin disonanţe, preţiozităţi juvenile, clişee, teribilisme de început. În disciplinele uma­niste pericolul care pîndeşte orice debut este erme­tismul, vorbirea întortocheată, risipa de cunoştinţe, citarea în exces, abuzul de termeni tehnici, pe scurt, toate strategiile imaginabile care, menite să scoată în evidenţă eul auctorial, nu fac decît să sperie, să plictisească şi să îndepărteze publicul. Aproape orice debut seamănă cu o paradă. Tînărul care începe să scrie îşi zdrobeşte prezumtivul cititor cu neologisme, grecisme, sanscritisme şi îl îngroapă pe acesta într-o mare de nume proprii ("bibliografia"), pen­tru ca celălalt să înţeleagă cît de mult a citit el şi că, iată, deşi e atît de tînăr, e deja un om "format". Aşa stînd lucrurile, debutantul nu slujeşte de fapt subiec­tul despre care scrie. El nu a ajuns să afle că meri­tul lui e cu atît mai mare cu cît mai puţin este sesi­zată prezenţa lui în pagină, cu cît mai mult cititorul reuşeşte să "uite" că textul pe care îl citeşte are un autor.

Ei bine, în textul lui Ştefan nu se afla nimic din toate acestea. Totul era de o onestitate fără cusur, ceea ce înseamnă că paginile acelea se născuseră nu din vanitatea instalării în pagină, ci din bucuria pură de a transmite altora ceea ce el îşi imagina că ei nu aveau de unde să ştie. Erau pagini care se iviseră pe lume din bunătate, din nevoia pură de a împărtăşi. Era un text de însoţire: cineva te lua de mînă şi îţi arăta ceea ce el ajunsese să descopere înaintea ta. Cel ce scrisese paginile pe care le aveam în faţă intuise de la bun început secretul scrisului: intrarea în comu­niune prin nevoia de a pune la dispoziţie. Iar la dispo­ziţie pot fi puse emoţii, experienţe, gînduri, cunoş­tinţe. Toate cărţile adevărate sînt la origine cărţi de călătorii: autorul lor pătrunde pe un teritoriu necu­noscut, indiferent care este acela ― insula Galapagos, atomul, sufletul, celula, războiul troian, o religie străină, infernul, o populaţie, transcendentul ― şi vrea să le spună celorlalţi ce a văzut acolo. Toată istoria civilizaţiei, toată istoria "ştiinţei" şi a cunoştin­ţelor, echivalează cu istoria acestei împărtăşiri care are în spatele ei ipostaza privilegiată de martor.

Ceea ce vreau să spun este nu că Ştefan scrisese un text "mare", ci un text onest şi, sufleteşte, bun.

Atitudinea din care se născuseră paginile lui era, în rădăcina ei, corectă. Din această pricină, stilul era la rîndul lui firesc. El nu era poluat de prejudecata "culturii" şi, mai ales, nu era lucrat ca stil. Nu exista, pe de o parte, un conţinut care trebuia comunicat şi, pe de alta, o formă conştientizată în sine, născută prin imitaţii şi adaptări succesive, şi devenită impor­tantă pentru ea însăşi, adorată şi cultivată ca sim­plă îmbinare de cuvinte, ca marcă inconfundabilă a persoanei devenite autor, care se oglindeşte impu­dic în combinaţiile sale verbale şi care de fapt nu are de spus nimănui nimic.

Am citit totul pe nerăsuflate, captivat de ceea ce aflam. Mai rămînea să găsesc explicaţia incognito-ului pe care-l alesese autorul pentru a răzbate în paginile revistei. Evident, nu era prea departe de căutat. Tocmai ocolindu-mă, paginile mă întîlneau în plin. Ele mi se adresau prin chiar eschiva lor. Ig­norarea mea ― deliberată, voită, construită, ascunsă stîngaci sub masca surprizei ― era de fapt întîlnirea neaşteptată care mi se dădea într-un spaţiu public, era un anunţ important, o carte de vizită, o compli­citate în văzul tuturor, o invitaţie mîndră şi maliţioa­să de a asista la naşterea libertăţii lui.