Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

17 august
Pentru că Mihnea şi Catherine stau în inima Marais-ului, astă seară am ieşit să mă plimb pe străzile din cartier, în care turiştii, ameţiţi de locurile comune (Champs-Elysées, Montmartre etc), nu au răzbit. Merg pe străzi pustii, cu case din secolele XV-XVI, golite de locuitorii lor plecaţi în vacanţă, cu obloa­nele trase, scăldate în frumuseţe şi în tăcerea pro­priei lor istorii. Din cînd în cînd, un scuar plin de restaurante, fiecare cu specificul lui, unul rusesc (Blinisserie), altul cu barbecue coreean, altul italienesc, altul japonez... Pline toate, contrastînd straniu cu străzile depopulate, încît te întrebi aproape cine şi cînd a aşezat sutele de petrecăreţi liniştiţi ― aproa­pe interiorizaţi, respirînd un aer de fericire calmă, de loisir transcendental ― în jurul meselor lor. Par că au fost programaţi acolo pentru a ilustra, prin­tr-o scenă vivantă, paradisul terestru, otium-ul rafi­nat al unei populaţii care beneficiază tihnit, la capătul istoriei, de bogăţiile fabuloase adunate aici de regi cuceritori, de cardinali, de latifundiari, de briganzi înnobilaţi, de producători de brînzeturi, vin şi parfum.

Şi deodată, în timp ce trec printre coloanele din Place des Vosges, mi se face dor de Monica şi Virgil, de casa lor de păpuşi, pitită bine în labirintul unui arondisment marginal, şi pe care, cu cîteva săptă­mîni în urmă, o descrisesem, cu străduţele care duc spre ea dinspre Botzaris, pentru volumul Declaraţie de iubire care tocmai pleca la tipar.

Era miezul nopţii, m-am urcat în maşina cu care venisem la Paris şi care aştepta cuminte în rue St. Gilles şi, în 20 de minute, tăind Parisul spre nord-est pe canalul St. Martin, m-am pomenit în străduţa în­fundată de lîngă Buttes Chaumont. Am vrut să văd dacă descrierea pe care o făcusem în carte, din su­prapunerea atîtor amintiri, era corectă. Totodată mă simţeam ca un îndrăgostit care se apropie pe furiş de ferestrele iubitei sale. Obloanele de la living erau închise, nu se vedea nici o lumină, geamul de pe culoarul de la etaj era deschis, acoperit pe jumătate de crengile pomului din grădina alăturată. Am urcat scările care leagă François Pinton de Claude Monet şi am constatat, uşurat, că nu minţisem. Totul era la locul lui: vilele cochete cu grădini misterioase, gar­durile acoperite de plantele care se revărsau pe pa­vaj, succesiunea străduţelor: Villa Cronstandt, Villa des Boers, Miguel Hidalgo...

Şi mai ales casa, casa cu bîrnele placate pe faţa­da în forma unui triunghi cu vîrful în jos, grădina minusculă, aşezată exact la mijlocul pantei, cu poar­ta care te întîmpină brusc, la jumătatea scărilor. Cîtă intensitate a locuirii între pereţii acestei căsuţe în­ghesuite, care pare că şi-a făcut loc cu coatele, cerînd să fie îngăduită între vilele de pe deal şi clădirea cu 5-6 niveluri care o încadrează, arogantă, înălţîndu-se din josul străzii. Cîţi români din ţară au bîjbîit prin Paris pentru a nimeri în locul acesta, mîndri, sfioşi, emoţionaţi, duplicitari, calculaţi, resentimentari, iu­bitori, detestînd în ascuns, aducînd veşti, cerînd sfa­turi, comentînd, sperînd, plecînd, revenind. Şi în mijlocul acestui balet, al acestei comedii umane în­tinse peste ani, cei doi, Monica şi Virgil, spiritele aces­tui loc, cei prin faţa cărora s-a perindat zi de zi vreme de cîteva decenii acest cortegiu de măşti izvorîte din­tr-o istorie bolnavă. Cineva, sosit după anii '90 la Paris, s-a dus, fără să-i cunoască pe Ierunci, tot aşa, tîrziu într-o seară de vară, şi a stat o vreme, privindu-le, recules, casa. "Este primul drum, mi-a spus apoi, pe care ar trebui să-l facă orice român în Paris. Ani de zile am stat acasă la mine, în genunchi, cu urechea lipită de radio. Cînd vorbea Monica Lovinescu, mi se părea că ascult vocea adevărului abso­lut. Era firesc să merg să văd unde locuise el."

Acum e linişte, nespus de linişte, ca într-un final de piesă în care personajele au dispărut de pe scenă. A rămas doar carcasa lor, decorul ― o străduţă, o sca­ră de piatră, două-trei case, un felinar, pomi revărsaţi peste garduri ―, totul scăldat în lumina bolnav-portocalie a cartierului. Istoria îşi evacuează actorii, cău­tînd alt decor şi alte personaje. Cei pe care am ve­nit să-i văd rostindu-şi epilogul şi-au jucat bine rolul.