Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

duminică, 23 septembrie
Astă-seară am simţit nevoia teribilă de a revedea locul unde mi-am petrecut doi ani şi jumătate din viaţă, în Heidelberg, între 1982 şi 1984. M-am urcat pe bicicletă şi am ajuns în cartierul acela de vis, adunat pe un deal în pădure, puţin în afara oraşului, în Schlierbach. Gastehaus der Universität, "casa de oas­peţi a Universităţii", se află în vîrful dealului, în Rombachweg, şi din parcul din spate se deschide o prive­lişte magnifică asupra Neckarului şi a vilelor de pe malul opus. Am stat pironit minute în şir în curtea din faţa intrării, privind treptele, pavajul carelat, uşa larg deschisă a imensului garaj unde îmi ţineam bici­cleta. Îl vedeam pe Flipi, ajuns atunci din ţară cu greu lîngă mine, o mogîldeaţă, încă, de 9 ani, mîz­gălind cu un băţ desene imaginare pe lespezile de piatră şi răspunzînd monosilabic la întrebările mele, ca un introvertit precoce ce era. Priveam atît de in­tens scena, încît trecutul s-a recompus sub ochii mei ca prezent şi am simţit cum începe să-mi fie greaţă de această percepţie aproape impudică a timpului. Îl pipăiam, îl vedeam ridicîndu-se în faţa mea, com­binaţie imposibilă între peisajul acela super-familiar (care era şi nu mai era al meu) şi interioritatea mea care plonja vertiginos cu 18 ani în urmă. M-a cuprins o durere sfîşietoare, mi s-a făcut insuportabil de dor de mine cel de la 40 de ani, un dor năprasnic ca de cineva care nu mai este în chip definitiv, ca de o fiinţă intens iubită şi moartă. Mi s-a făcut apoi dor de Carmen, cu care mă însurasem în ţară ca să poată veni apoi la mine şi pe care o aşteptasem tremurînd, rugîndu-mă bunului Dumnezeu să mi-o aducă. Apoi a intrat în scenă Andrei, care sosise la un an după mine, scos practic din ţară ― după ce fusese dat afară de la Institut pe chestia grotescă cu "meditaţia transcendentală" ― de o campanie făcută la Europa Liberă de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Avea camera la parter, exact sub camera mea, şi-mi amin­tesc cum într-o seară tîrziu, după ce fuseserăm îm­preună la filmul Shining al lui Kubrick şi ne întorseserăm acasă destul de speriaţi, mi-a venit ideea să cobor către miezul nopţii sub geamul lui şi să ro­tesc un tub de plastic, cu alură de burduf lung şi deşirat, foarte la modă atunci printre copiii din Hei­delberg, care scotea nişte sunete lugubre, sinteză de vînt care străbate un cimitir, de ceţuri şi fantome peste mlaştini irlandeze, de urlet îndepărtat de fiară în pădure. După care m-a apucat teama să nu-i fi provocat amicului meu vreun infarct, drept care l-am sunat să văd dacă totul e în regulă şi dacă pot să adorm liniştit. Mi-am amintit de plimbările noastre pe străduţele acelea care şerpuiau printre vile de oameni bogaţi, ascunse toate între copacii unor gră­dini somptuoase, apoi pe drumuri prin pădure, în­cercînd să refacem "turul Păltinişului", arşi de dorul de acasă, de Noica, de prieteni, bîntuiţi de proiecte culturale care urmau să "salveze" lumea de acolo şi speriaţi, oarecum, că lucrurile de "acolo", situate în spaţiul incert dintre istorie şi mahala, se petrec fără noi. Mi s-a făcut nespus de dor de acel Andrei cald, bun, îndrăgostit şi vulnerabil. Mi-am amintit cum vibram amîndoi sub ecourile Jurnalului de la Păltiniş, proaspăt apărut, şi cum combăteam de zor, fiecare pe frontul său, şi cum la capătul acestei Aus-einadersetzung, al acestei corespondenţe dezlănţuite cu cei din ţară, a luat naştere Epistolarul... M-am re­văzut stînd la masa de lucru din camera mea şi citind prima scrisoare care sosise după apariţia cărţii, cea pe care o aşteptam cel mai mult şi care urma să mă mîntuie sau, dimpotrivă, să mă rostogolească, ful­gerat de furia unui Jupiter tonans român, în hăurile celui mai cumplit Tartaros, supus la pedepse cum­plite pentru crima de a fi făcut public, fără să fi cerut voie, scenariul unei iubiri alpine. Scrisoarea aceea a lui Noica, al cărei plic l-am desfăcut tremurînd, a venit la capătul unei aşteptări atît de încordate şi a reprezentat pentru mine o asemenea eliberare, încît de fericire am început să plîng. Am simţit atunci că făcusem una dintre isprăvile vieţii mele şi că în spa­tele ei, făcînd-o posibilă, se afla un enorm zăcămînt de iubire. Am aflat atunci ― şi distanţa care mă des­părţea de locul unde totul se petrecuse m-a ajutat să aflu ― cum se poate coborî în străfundul fiinţei tale şi că, pînă la urmă, nimic din ceea ce iese la lu­mină nu este adevărat dacă nu este desprins şi smuls din acel ultim adînc.

Toate astea mi-au trecut prin minte în urmă cu cîteva ore; corect ar fi să spun că le-am văzut, prins într-o dedublare suspectă, pe care trecerea timpului o operase în mine şi din care urma să ies bulversat şi nedumerit, meditînd fără speranţă la esenţa ele­mentului schimbării. Unde dispăruseră toţi oamenii aceia: Flipi, Carmen, Andrei, Noica, eu însumi? Nu exista decît un singur răspuns evident: muriserăm cu toţii.