sîmbătă, 29 septembrie Astăzi, Heidelberger Herbst. În timp ce căscam gura prin Flohmarkt (talcioc), întins prin toate străduţele laterale ale "oraşului vechi", la tot felul de obiecte vechi, urîte şi tîmpite, adevărate epave ale "ustensilităţii", împiedicîndu-mă la tot pasul în marea de oameni, simt cum îmi revine răul din luna mai, tristeţea aceea infinită, gustul de vid şi zădărnicie. Spaima că totul poate reîncepe, că pot reintra în coşmarul care m-a făcut să văd prăpastia, rostogolirea fără sfîrşit în abisul propriei mele existenţe. Mă grăbesc să ajung acasă şi să înghit o pastilă. După cîteva ore încep, încet, să ies la suprafaţă. Dar dacă pastilele n-o să mă mai ajute? Dacă nu apuc să termin treaba pentru care am venit aici? Dacă trebuie să mă întrerup şi să plec în ţară, cu gîndul că acolo aş putea fi preluat, smuls din hău şi purtat pe braţe către lumină? Iadul este, neîndoielnic, starea celui care, aplecat deasupra prăpastiei, nu mai poate fi tras de nimeni înapoi.
