luni, 14 ianuarie
Astă-seară, Coriolan Babeţi ne invită, pe cei apropiaţi de Horia Bernea, la restaurantul Porto pentru o masă in memoriam. Către ora 12 noaptea, o conduc pe Marga Bernea acasă, în Otopeni. Pomii sînt plini de chiciură şi pe şosea e ceaţă. Drumul, pustiu. "Te rogi?"― mă întreabă la un moment dat. "Mi-e teamă că nu ar sta nimeni să mă asculte..." ― "Te înşeli, o dată cu rugăciunea apare şi cel care să o asculte. Trebuie să începi prin a te ruga." ― "Nu pot. Trebuie să fii curat ca să te rogi. Or, eu nu sînt în ordine. Mi-e ruşine să apar atît de prost îmbrăcat în faţa lui Dumnezeu." ― "Te înşeli, rugăciunea e făcută pentru cei care nu sînt în ordine. Nimeni nu e în ordine. Dacă ar fi cum spui, nimeni n-ar mai trebui să se roage. Or, e exact pe dos."
Chiar, de ce şi în cele mai grele momente îmi e ruşine să mă rog? Pesemne că sînt bolnav de teama de ridicol: dacă la capătul celălalt nu e nimeni? Dacă rugăciunea mea nu are "sol fenomenal"? Cum să fac să ajung, o clipă măcar, în culisele existenţei mele? De unde aerul acesta assure al celor care, ca şi mine, deambulează, bezmetici, pe scena vieţii pe care nu ştiu cum s-au pomenit, dar care nu se sfiesc să ţină discursuri competente despre un "dincolo" cu care par că se bat pe burtă? Ce impostură să-ţi dai doctoratul în "cele nevăzute"!
Dostları ilə paylaş: |