27 februarie
Simt nevoia să revin la anvergura analizei din Stadiile imediate ale Erosului şi la fineţea distincţiei pe care o face Kierkegaard între cele "două perioade" ale Evului Mediu. Pînă la creştinism, problema raportului dintre "carne şi spirit" nu se pune cu această acuitate. În afara metaforei sufletului ca atelaj înaripat din Phaidros-ul lui Platon, în care prezenţa calului rău (simţurile) scăpat din hăţurile vizitiului (spiritul) antrenează după sine căderea sufletului în condiţia terestră a devenirii, anunţînd motivul păcatului creştin, nici din literatura greacă, nici din cea latină nu-mi vine în minte un exemplu care ar putea ilustra conflictul cărnii cu spiritul. Kierkegaard îl pune pe acesta în seama "primei perioade" a Evului Mediu cînd "spiritul", de pe poziţii creştine, este dispus să dea bătălia decisivă cu "carnea". El nu-i cere acesteia intrarea în asceză, ci doar acceptul de a se lăsa asistată de el, de spirit, tocmai pentru a nu pierde idealitatea ca garanţie a evitării "multiplicităţii particularului" (căderea în devenirea platoniciană). Amour courtois nu este un suspin ascetic, ci varianta sensibilă (frumuseţea ca reflex al divinului) de acces la ideal. Pentru că iubirea este escaladare către Unu şi ideal, obiectul dorinţei care provoacă ascensiunea trebuie să fie la rîndul lui unic şi irepetabil. Monogamia nu decurge aici din comandamentele unei morale, ci dintr-un jurămînt de credinţă care implică fidelitatea slujirii pînă la capăt. Femeia este fanta care se deschide în zona vizibilului pentru a lăsa extra-ordinarul să pătrundă în lume. Cîtă vreme există un plan ascensional şi o axă a verticalităţii garantate de prezenţa spiritului, femininul nu poate fi redus la un element comun şi nu poate deveni obiectul repetiţiei.
Numai că în "perioada a doua" a Evului Mediu, spiritul, am văzut, pierde bătălia cu carnea şi se retrage din lume. Cea mai bună ilustrare pentru această consimţire a înfrîngerii sale o reprezintă Decameronul lui Boccaccio, pe care Kierkegaard îl ignoră sau pur şi simplu nu-l pomeneşte. Eliberarea cărnii de sub tutela represivă a spiritului este celebrată acum în chiar locul specializat al ascezei, în mînăstire, printre călugări şi călugăriţe, iar pseudo-mutul care se aciuieşte într-o mînăstire de maici şi care, epuizat de asiduitatea maicilor insaţiabile, termină prin a ieşi din convenţia rolului asumat şi vorbeşte ― "Nu mai pot!" ―, nu este altceva decît un Don Juan neantrenat, un Don Juan care nu rezistă şi care nu poate încă întruchipa libertinajul ca victorie a cărnii şi ca eliberare de spaima păcatului. În ciuda rebound-urilor puritane periodice (care culminează cu epoca victoriană), terenul este de-acum liber pentru un timp căruia îi aparţin deopotrivă Casanova, de Sade sau faimosul Gruppensex contemporan.
Dostları ilə paylaş: |