Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

10 iunie
Lîngă mine, într-o casă boierească de la începutul secolului trecut, cu o curte tihnită, care trimite la o altă vîrstă a Bucureştiului, stă o familie de muzicieni. Trei generaţii, distribuite pe cîte un instrument: pia­nul, pentru generaţia cea mai vîrstnică; violoncelul, pentru cea mijlocie; pentru cea de a treia, reprezen­tată de o fetiţă de 10-12 ani, vioara. De la ferestrele apartamentului meu nu văd decît o porţiune minus­culă a curţii, restul fiind ascuns de copaci şi de un gard înalt acoperit cu plante agăţătoare. Şi totuşi curtea şi casa de alături, cu cei care locuiesc în ea, se rezumă pentru mine la un univers sonor. Îmi per­cep vecinii ― fetiţa, părinţii ei, bunicii ei şi un cîine lup ― fără să mi-i reprezint vizual, doar ca pe enti­tăţi vocale. Bunicul şi cîinele lup au voci asemănă­toare, deşi a cîinelui e mai frumoasă, pentru că bu­nicul îndeobşte se răsteşte, în timp ce cîinele are un lătrat timbrat şi armonios. Vocea bunicii nu se aude niciodată în curte şi din cauza asta trebuie doar să-mi imaginez că ea există. Vocea tatălui e prezentă în măsura în care se adresează adeseori cîinelui. Vocea mamei are identitatea chemărilor fetiţei la masă. Iar vocea fetiţei, în după-amiezele şi serile lungi de vară, e vocea fericirii depline pe care nu o au decît copiii atunci cînd se joacă. Ţipetele ei, născute din nesaţul jocului, tropăitul de la un capăt la altul al curţii, tonul care vrea să devină dintr-o dată poruncitor atunci cînd se adresează cîinelui, chiuitul strident care acompaniază cînd şi cînd puseurile de excitaţie ludică ― acestea toate reprezintă muzica as­finţiturilor care pătrunde prin geamul deschis de la bucătărie şi ajunge, trăgîndu-mă vertiginos către vîrsta copilăriei, pînă la biroul meu.

Iar dimineaţa, cînd deschid ochii, primul lucru pe care îl aud sînt gamele unei viori. Mi-o imaginez pe fetiţa care, seara, umplea curtea cu exuberanţa ei, stînd nespus de gravă şi de dreaptă, cu o vioară pe măsură fixată sub bărbie (părul este pesemne bine strîns pe cap, iar privirea limpede şi albastră) urcînd şi coborînd la nesfîrşit pe scara celor şapte note şi canonul acesta îmi place şi îl absorb în mine întins în pat şi îmi trag din el liniştea şi echilibrul pentru începutul zilei. Un copil pe care nu-l cunosc, şi pe care îl cunosc atît de bine, îmi trimite în fiecare di­mineaţă, metamorfozat de rigoarea muncii lui, o mustrare pentru toate zilele vieţii mele în care n-am făcut nici o gamă.