Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

30 iulie
Zilele trecute mă sună glorioasă de la Paris Moni­ca Lovinescu să-mi spună că tocmai făcuse o "salată de legume fierte": pusese pe foc, timp de două mi­nute, dovlecei cu castraveţi. "Mi s-a părut că sînt destul de asemănători", mi-a explicat ingenuu. "Şi i-aţi putut mînca?" întreb cu inima strînsă. "Virjil! Cum a fost mlada?" De pe fotoliu se aude vocea lui Virgil că "manjabilă".

Îmi place să gătesc şi, într-o bună măsură, cred că fac lucrul ăsta cu oarecare pricepere. Gătitul mă recreează şi uneori pregătesc cu pasiune pentru cîţi­va prieteni fie un fileu de crap în sos de vin, fie un muşchiuleţ de porc cu miere şi lămîie, fie, în momente de graţie, picioare de broască cu sos de mentă sau smochine proaspete la cuptor cu smîntînă şi Grand Marnier. Am de asemenea pretenţia că aş cîş­tiga orice concurs internaţional de iahnie sau de vi­nete scăzute. De aceea, am fost de fiecare dată uimit cînd am întîlnit cazuri extreme, de intelectuali han­dicapaţi care, puşi în situaţia de a păşi pe teritoriul gastronomicului, comit lucruri enorme. Şi încă! A vorbi despre "gastronomie" în acest context este în chip vădit o exagerare, pentru că cel mai adesea e vorba de ţeluri derizorii.

Să luăm cazul lui Noica. Într-unul din sejururile mele păltinişene din anii '80, intru în camera lui pen­tru a-l anunţa că urmează să cobor în Sibiu. ― "Dra­gul meu, înainte de a pleca, fii bun şi fă-mi o cafea." Din păcate, aveam cursa spre Sibiu în zece minute. Îl rog să mă ierte că nu-i pot satisface rugămintea, şi mă linişteşte spunîndu-mi că se va descurca sin­gur. Revin în Păltiniş spre seară şi îl găsesc pe Noica în plină perplexitate. ― "Eu nu ştiu cum vă iese vouă cafeaua neagră. Am fiert-o o jumătate de oră tot adăugînd apă şi nu s-a colorat deloc. În schimb, am recuperat boabele." Şi îmi arată 10-15 boabe de cafea puse la zvîntat pe un şerveţel, fiecare înconju­rată de o pată brun-spălăcită din fiertura uscată. Am rămas o vreme cu gura căscată şi am întrebat, bîl­bîindu-mă, dacă nu ştia că, pentru a face o cafea, e nevoie de boabe măcinate. ― "S-ar putea să fi ştiut, îmi răspunde, dar am crezut că apa fiartă e capabi­lă să extragă esenţa cafelei din boaba însăşi."

Dacă experienţa de bucătărie a lui Noica s-a limi­tat la încercarea eşuată de a face o cafea, tentativele Monicăi Lovinescu au mers mai departe: prima dată cînd s-a aventurat să invite la masă, în rue Cassini, scurtă vreme după căsătorie, a pregătit "macaroane la cuptor". A întrebat o prietenă cum se fac. "Nimic mai simplu, i-a răspuns prietena, pui un strat de ma­caroane, pe urmă un strat de brînză cu ou, pe urmă iar un strat de macaroane şi iar un strat de brînză cu ou..." Zis şi făcut. Monica a luat un vas de Jena, a pus în el stratul de macaroane, stratul de brînză şi ou, stratul de macaroane... A venit ora mesei şi musafirii, vădit încurcaţi, au încercat o vreme să mes­tece macaroanele care pocneau spărgîndu-se între dinţi. Prietena socotise că este superfluu să precizeze că în prealabil macaroanele trebuie fierte. "N-a fost grav, a comentat Monica povestindu-mi, pentru că musafirii nu erau nişte apropiaţi, aşa că nu au putut să spună mare lucru."

A doua oară, musafirul era chiar un prieten, Mihai Fărcăşanu. Din nou consultată, prietena, care făcea faţă scurtelor şi trecătoarelor crize gastronomice ale Monicăi Lovinescu, i-a spus că cel mai simplu lucru e "mămăliga pripită": pui apă la fiert, arunci un pumn de mălai şi învîrţi de cîteva ori cu lingura. Ceea ce Monica a făcut întocmai. După 30 de secunde a pus în farfurii "mămăliga pripită". "Cînd a început să ne doară burta, pe Virgil şi pe mine, am înţeles de ce Fărcăşanu ne cînta fals un Bach la vioară. Nu se putea concentra din cauza crampelor." În orice caz, încîntată de isprava ei, se grăbeşte să i-o anunţe ma­mei, în România. Cunoscînd pesemne competenţa fiicei sale în domeniu şi evaluînd corect riscurile, mama trimite o telegramă: Arretez tout de suite. Lettre suit.

Îmi amintesc, de asemenea, de seri petrecute la Ierunci, cînd felul de mîncare luat de la traiteur tre­buia pus la cuptor. Virgil îşi nota pe un carneţel minutele pe care traiteur-ul îi spusese că trebuie să le petreacă în cuptor felul de mîncare ales. (A cerut "timpul de preparare" şi pentru crenvurşti, fapt care l-a pus pe bietul om în vădită dificultate.) În preaj­ma introducerii mîncării în cuptor, în bucătărie înce­pea o forfotă ca înainte de lansarea unei rachete inter­spaţiale. Atmosfera se electriza, Monica se foia între frigider şi cuptor, întrebîndu-l la fiecare zece se­cunde pe Virgil dacă s-au scurs cele zece minute de "pre-încălzire" a cuptorului. Virgil, marcat de un trac evident, stătea pe un scăunel instalat anume lîngă cuptor şi urmărea cu o concentraţie extremă acele unui cronometru luxos care fusese extras din timp, cu pedanterie, dintr-o cutie capitonată cu cati­fea. În clipa în care striga "acum", Monica se repezea cu tava pregătită din vreme înspre cuptor: "Moni­que! striga Virgil, fii atentă să nu te arzi!"

Odată prima etapă a operaţiunii încheiată cu suc­ces, Virgil nu-şi părăsea postul de pe scăunel, ur­mînd să supravegheze pe cronometru scurgerea celor 20 de minute sacre, indicate de traiteur la cum­părarea mîncării. Din cînd în cînd, din camera de alături, în care se retrăsese pentru a fuma o ţigară şi a-şi reveni din şocul introducerii tăvii în cuptor, Monica striga preventiv: "Virjil, vezi să nu se ardă!" Şi "Virjil" răspundea de fiecare dată exasperat: "Cum să se ardă, Monique? Nu sînt eu aici?" Şi se uita din nou, concentrat, la cronometru.