Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

14 iulie
A murit Ricu Wald. L-am văzut ultima oară îna­inte de a pleca la Heidelberg, în toamna anului tre­cut. Avea metastaze osoase şi fusesem prevenit de către Sorel Vieru că voi avea un şoc. Dar a fost mai rău decît putusem să prevăd. Stătea întins pe sofaua din sufragerie, îmbrăcat în pantaloni de pijama şi cu un tricou fără mînecă. Nu cred că avea mai mult de 30 de kg. Senzaţia era cumplită: aveam în faţă tru­pul unui om de 80 de ani redus la scara unui trup de copil. Părea o fiinţă care se absorbise dinlăuntrul ei, retrăgîndu-şi contururile, care îşi devorase substanţa şi care păstrase, ca demonstraţie absurdă a unei supra­vieţuiri inutile, cioturile supraînălţate ale umerilor, gămălia capului şi coastele lăbărţate, scăpate parcă din cheotorile toracelui. Spectacolul era atît de cum­plit, încît în primele zece minute îmi venea să ţip şi să fug. Apoi, treptat, m-am liniştit. Femeia care stă­tea cu el zi şi noapte ieşise, profitînd de vizita mea, aşa încît după o jumătate de oră îl luam în braţe ca pe un prunc şi îl ajutam să se răsucească în altă po­ziţie. Groaza iniţială se transformase în tandreţe şi ţin minte că mi-am promis să revin, că m-am pus, aproape, să-mi jur că o voi face, pentru că ştiam, pe de altă parte, cît este de greu să-ţi respecţi porniri­le şi avînturile de o clipă. Dar odată întors din Ger­mania, nu am mai revenit: nu eram nici îndeajuns de bun şi nici îndeajuns de curajos ca să o fac. A fă­cut-o în schimb Marin Diaconu, care se ducea să-l vadă aproape zilnic, a făcut-o Sorel Vieru, săptămînă de săptămînă, şi atunci cînd i se întîmpla să nu se ducă mi-a mărturisit că avea senzaţia penibilă că trage chiulul.

În orele acelea cît am stat ultima oară cu el îmi spunea că îşi doreşte mai mult ca orice să moară şi că moare ca un mare credincios: avea credinţa ne­zdruncinată că va intra în neant.

De cîte ori dispare cineva care a făcut parte din viaţa mea mi se pare că ia cu el partea aceea care era a noastră şi că viaţa mea, împuţinată astfel, este şi ea mai aproape de sfîrşit. Pentru că rostul vieţii mele se născuse şi din întîlnirea mea cu celălalt, el dispărînd, o parte din rostul vieţii mele se pierde şi el.

Relaţia mea cu Wald nu a fost niciodată aceea din­tre învăţăcel şi profesor. Ceea ce ne-a unit a fost me­diul ostil în care am lucrat amîndoi la Institutul de Filozofie al Academiei. Wald s-a purtat atunci cu mine ca un părinte şi un prieten mai mare, încercînd să mă protejeze într-o lume care mă rejecta ca pe un corp străin. Ce căutam noi în ea? m-am întrebat de atîtea ori. Pe Wald îl aruncase acolo Istoria. Fiu al unui negustoraş de nasturi din Dudeşti, se trezise în prima tinereţe "ilegalist". Mi-l imaginam greu în postura asta, lipind afişe şi luînd parte la întîlniri clandes­tine. Nu i se potrivea deloc. Aşa cum nu se potrivea cu sensibilitatea şi cu vioiciunea lui mentală unifor­ma ideologică pe care o vreme a fost nevoit s-o poarte. Numai că valul acesta al Istoriei l-a împins într-un loc social în care altminteri n-ar fi ajuns niciodată: mediul universitar-academic. Din nefericire pentru el, nu prea făcea figură de "ideolog al clasei munci­toare". Îi stăteau bine nu şapca şi tunica, ci costumul bine croit, ciorapul negru de mătase întins pe picior, mocasinii. Avea stil, gracilitate, rasă. Era "elitist" şi îi plăcea să se ştie că frecventa cercul aristocraţiei co­muniste, pe Costin Murgescu, pe Bellu Zilber, pe Brucan, pe Gogu Rădulescu. Îşi însoţea vorbirea cu o gesticulaţie plăcută şi avea o excelentă "mişcare sce­nică". Era bine crescut, snob, vorbea o română deo­sebit de îngrijită. Iubea restaurantele, mesele bune, spectacolele, ţinea conferinţe în lumea artistică, mişu­na enorm social, avea o nevastă cu un corp superb, care lucra la televiziune şi înjura ca un birjar, fapt de care el era foarte mîndru pentru că dădea "şic".

Sînt convins că dacă n-ar fi existat legionarii, ar fi preferat oricînd lumii acesteia mitocănizate în care trăiam lumea interbelicului în care "dragă, Carol ve­nea la Academie şi vorbea liber 20 de minute despre filozofia lui Blaga". Unde mai pui că iubea şi jazz-ul, pe care de altminteri îl practicase în tinereţe, ca ba­terist în nu ştiu ce orchestră de restaurant bucureş-tean. Gulian, groparul oficial al filozofiei româneşti, care ajunsese să îl deteste în scurtă vreme, obişnuia, cînd vorbea de Wald, să-şi exprime dispreţul (el, care cînta la vioară) spunînd: "Ce vreţi, a rămas şi în filo­zofie tot un baterist", ceea ce într-un fel era adevărat, numai că te lăsa să crezi că el, Gulian, atunci cînd îi asasina cultural pe Maiorescu sau pe Blaga, făcea muzică de cameră.

Filozoficeşte, Wald nu avea ce să-mi dea, pentru că descindea direct dintr-o paradigmă a pustiirii filozofiei de care trebuia să scape mai întîi el. Fiind sprinţar, inteligent şi superficial, nu a avut însă răb­darea necesară, odată trecut de 40 de ani, să asimi­leze un autor sau un domeniu. Îi plăceau prea mult spectacolul, cozeria, calamburul, ca să mai găsească în el resursele necesare pentru lucrul metodic şi apro­fundat. Lectura de tinereţe a teoriei lui Engels pri­vitoare la raportul dintre muncă, unealtă şi limbaj l-a marcat pentru restul vieţii, iar încercarea de a altoi pe ea un structuralism lingvistic rău asimilat, foarte la modă la noi prin anii '60, s-a soldat cu o galimatie filozofică în care nu mai era de recunoscut nici mar­xismul, nici structuralismul, dar care lui Wald, cu vre­mea, a început să-i dea iluzia că reprezintă o "gîndire a lui". Ca şi cum o "gîndire" se putea naşte în vidul cultural al unei epoci, dincolo de o pregătire, de o for­maţie, de un maestru, de o şcoală anume, de o efer­vescenţă de idei etc. Dar ce importanţă avea? Impor­tant e că reuşise să-şi construiască o iluzie eficace şi că a supravieţuit datorită ei. Dacă Wald nu ar fi exis­tat, nu aş fi ştiut niciodată ce înseamnă în filozofie un comportament infantil. Scena de atunci a "filozo­fiei", în măsura în care marxismul este o impostură filozofică, era populată de impostori. Wald nu era însă nu impostor, ci un copil metafizic. Neavînd con­ştiinţa exigenţelor, reperelor şi standardelor filo­zofiei, îşi imagina că jucăria pe care o improvizase era o maşinărie adevărată. Se juca singur cu ea cu forţa cu care numai un copil poate intra în universul pe care şi l-a creat cu mijloace derizorii şi în a cărui rea­litate, prin însuşi exerciţiul jocului, începe să creadă. Călărind cu un entuziasm debordant băţul metafi­zicii sale, ajunsese să creadă că are sub el un armăsar focos care îl poartă în cele mai crîncene bătălii ale gîndirii. De cîte ori l-am privit jucîndu-şi, cu inepui­zabilă energie, jocul pe care şi-l inventase, m-am simţit nespus de bătrîn.

Nu ştiu ce va "rămîne" din cărţile lui Wald (mi s-a părut totdeauna că scrisul lui repeta, obsesiv şi circular, cîteva idei de bun-simţ de o sărăcie filozo­fică dezolantă), dar vor rămîne neîndoielnic mots-uri care vor circula prin lumea noastră ca un panaş al spiritului lui. Iată replica pe care i-a dat-o lui Şerban Cioculescu, prin anii '60, cînd crezul comunist de tinereţe al lui Wald începuse să se clatine: "― Ce mai faceţi, domnule profesor? ― Ce să fac, Ricule. Mă doare mijlocul! ― Pe dumneavoastră, domnule pro­fesor, vă doare mijlocul, dar pe mine mă doare scopul!"