Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

marţi, 13 august
Cu Monica la Salpetriere. A fost programată as­tăzi pentru un scaner cerebral, în speranţa că va fi depistată cauza ameţelilor repetate din ultimele luni. Analiza nu se face decît în prima parte a dimineţii, ceea ce pentru Monica, mergătoare în pat la 3-4 di­mineaţa, este echivalent cu o dramă. O rugasem să mă lase s-o însoţesc cu maşina la spital. A acceptat în cele din urmă, după ce, în repetate rînduri, îmi expli­case că n-am să mă pot trezi cu noaptea în cap şi că, ea una, nu va dormi oricum deloc. "Cînd v-au pro­gramat, Monica, pentru analiză?" ― "La 8 şi un sfert." Asta era duminică seara. A doua zi la prînz progra­marea se mutase, în relatarea Monicăi, la 8 fără un sfert, cu specificaţia, pe care a făcut-o în trei rînduri, că "trebuie ajuns la spital cu un sfert de oră înainte, pentru pregătire". Ieri seară, în sfîrşit, Monica se de­cide asupra orei la care ar urma să mă prezint cu maşina în rue Francois Pinton: 7 fără un sfert. "Dar Monica, încerc să protestez, Salpetriere e la doi paşi de Mihnea, iar de la dumneavoastră pînă la spital nu facem mai mult de 20 de minute." ― "Gabriel, nu ştii nimic! Mîine, jumătate din Paris soseşte din va­canţă, iar cealaltă jumătate pleacă. Noi stăm lîngă periferic. O să fie o aglomeraţie nebună. Şi pe urmă spitalul însuşi e un mic oraş. Pînă găsim clădirea cu radiologia..."

Mă hotărăsc să îi respect angoasele, aşa încît nu mai comentez. Astăzi de dimineaţă la 6 şi 35 de mi­nute eram sub geamul Ieruncilor, după ce traver­sasem un Paris în care, în afara gunoierilor şi a unei maşini de pompieri, fusesem singurul automobilist.

La 7 şi zece minute coborîm în faţa clinicii de neu­rologie şi radiologie de la Pitie Salpetriere, după ce străbătuserăm curţile şi aleile pustii ale spitalului. Intrăm în clinică ― nimeni. Dinspre cafe-ul de la par­ter se îndreaptă înspre noi un tînăr cu braţele pline de cutii de carton: bufetul se pregătea să deschidă la ora 9 şi "primea marfă". ― "Pardon, monsieur, în­cepe Monica. Am fost programată pentru o analiză şi mi s-a spus să vin cu un sfert de oră mai înainte. Ştiţi cumva unde se fac analize?" Tînărul ascultă po­liticos, scoţînd capul cînd pe o parte, cînd pe alta a stivei de cartoane pe care o ţine în braţe. Îi răspunde Monicăi că el a livrat portocale şi că, din păcate, nu o poate ajuta. "Monica, zic, cuprins brusc de o bă­nuială, aveţi la dumneavoastră o convocare cu ora programării?" Monica începe să caute în poşetă şi dă la iveală o frumoasă foaie scrisă la computer pe care e marcată, cu litere în bold, ora programării: 9 fix. Mă uit la ceas. Între timp se făcuse 7 şi 25 de minute. Monica îmi vede expresia uimită, presimte comentariul care urmează şi, legănîndu-se de pe un picior pe altul, mi-o ia înainte: "Gabriel, fii gentil! Ţi-am explicat doar: pregătirea pentru analiză, va­canţele în toi, spitalul cît un oraş..." Între timp des­copăr că secţia de radiologie e la subsol. Acolo, per­sonalul e pe poziţie. La "Primiri", o tînără stă în spatele unui computer. "Pardon, madame, reîncepe Monica. Am fost programată pentru o tomografie şi mi s-a spus să vin cu un sfert de oră mai devreme..." ― "Luaţi loc, veţi fi chemată", răspunde sec fata. Într-adevăr, peste o oră şi un sfert, urmînd întocmai programa­rea, un asistent vine şi o preia pe Monica.

Iese după o bucată de vreme din sala de analiză, bombănind fioros: "Nu mai pun piciorul aici în ve-cii-vecilor! Să mă roage şi nu mai vin! ― Ce s-a în­tîmplat, Monica? ― M-au chinuit, Gabriel, m-au chi­nuit, ca în Colonia penitenciară a lui Kafka! ― Cum să vă chinuie, Monica? Un scaner e un scaner, nu vă atinge, nu vă face nimic, nu simţiţi nimic, nu vă doare nimic. ― Gabriel, ai auzit de Colonia penitenciară? M-au torturat! M-au pus în faţa unui aparat cu un aer inocent, care pe urmă îmi venea deasupra capului şi făcea «hîîr! hîîr! hîîr!» ― Ei şi? Ce dacă făcea «hîîr»? ― Mă stresa, Gabriel! Mă stresa! ― Monica, îmi pare rău că trebuie să vă spun, dar suferinţele dumnea­voastră kafkiene nu mă impresionează deloc. De­loc! Poate pe Virgil să reuşiţi să-l impresionaţi, acasă. Important e rezultatul. ― Je m'enfiche de rezultat! Am fost torturată! Şi nimeni nu-mi plînge de milă. ― Nu vă plîng, Monica, nu vă plîng. Nu sînteţi con­vingătoare. Chestia cu Kafka nu mă convinge. ― Gabriel, eşti un monstru insensibil."

În aşteptarea prelucrării rezultatelor analizei, mer­gem spre café-ul unde cu trei ore în urmă Monica cerea relaţii despre analiza scaner "livrezorului" de portocale. Mă ţine de braţ, nespus de mică şi neaju­torată, dar bombănind întruna şi, de-acum, cu gîndul să-l sune pe Virgil să-i spună că totul e în regulă, dar şi să se poată plînge cuiva în mod eficient. Îi simt braţul subţire agăţat de braţul meu, îi simt mersul nesigur, care mă face să-mi potrivesc paşii după paşii ei, şi îmi e bine că sînt acolo, că m-am sculat cu noaptea în cap şi că pot ocroti, fie şi pentru o clipă, o aseme­nea minune de om.