luni, 2 septembrie
Îmi cade de-abia acum în mînă interviul din România literară (12 dec. 2001) cu Friedgard Thoma. "A existat un contrast puternic între faţa umană şi cea «auctorială» a lui Emil Cioran?" este întrebată eroina noastră. Răspunsul este stupefiant: "Da, şi încerc chiar la începutul cărţii mele să descriu acest contrast. Cioran evolua mult prea vădit în registrul anecdotic al conversaţiei noastre [...] şi nu părea prea interesat să mi se adreseze în termenii în care eu îl cunoşteam din lectura aforismelor şi în care doream să-l aud! Trebuia mereu să-l readuc la acel nivel..."
Bietul Cioran! Ce neşansă pe el să încapă pe mîna unei asemenea capre metafizice! Friedgard vine la întîlnirea cu Cioran programată să cunoască nu un om, ci un fabricant de aforisme, în vreme ce Cioran vede în ea ceea ce Friedgard şi era înainte de a se fi automutilat cultural: o tînără femeie frumoasă. Fiecare cunoaşte propria lui dezamăgire: Friedgard descoperă un personaj şarmant care îi vorbeşte despre chiriile din Paris, iar Cioran va descoperi în pat capra metafizică.
În altă parte, dna Thoma spune că "în relaţia pe care a avut-o cu mine", Cioran a vrut "să fie lipsit de pretenţii". (Se înţelege că faţă de el însuşi. Normal! Splendoarea lui Cioran venea tocmai din firescul cu care se purta. Nu poza niciodată.) "Eu însă nu am putut să suport aşa ceva, nu eram obişnuită cu astfel de situaţii [ce fel de situaţii?] şi doream ca el să fie foarte exigent, a trebuit chiar să-l constrîng..."
Ciudat cum prostia asta gomoasă nu transpare din cartea de la Weidle Verlag cu atîta claritate. Senzaţia pe care ţi-o lasă interviul este că Friedgard îi fixase lui Cioran "cotă de aforisme" şi că, dincolo de ipostaza culturală (autorul sapienţial), a fost incapabilă să vadă în Cioran bietul om din carne şi sînge electrocutat de dorinţă. L-a torturat prosteşte în numele "exigenţei".
Această viziune simplificatoare, potrivit căreia omul dispare în spatele funcţiei creatoare, mai ales cînd e vorba de "filozofi", cunoaşte o largă răspîndire. În imaginarul popular, filozoful trebuie să fie un personaj nebulos, distrat şi sfrijit, eliberat de verigile care îndeobşte îi ţin pe oameni legaţi de lumea aceasta. El este dincolo de foame, de sete, de eros şi, în genere, de orice latură pragmatică a vieţii. Doamne fereşte să ai, ca filozof, statura unui profesor de sport (de vreme ce Kant avea 1,50 m şi semăna cu o maimuţică), să-ţi placă mîncarea bună (şi totuşi lui Toma d'Aquino i se tăiase un semicerc în tăblia mesei ca să-i poată încăpea burta în timp ce mînca, Jean-Francois Revel dedică mesei de prînz două ore în fiecare zi, după care, răpus, îşi face siesta o oră, ca să nu mai vorbesc de angelologul nostru contemporan cu care am trăit, nu de puţine ori, sinucigaşe experienţe culinare), să ai ieşiri macho (puţini ştiu, despre Casanova, în ordinea unei demonstraţii inverse, că avea o formidabilă cultură umanistă, că era în corespondenţă cu minţile luminate ale Europei, fiind consultat în cele mai subtile probleme) sau să intri în lumea afacerilor (Thales, de care concetăţenii şi-au bătut joc că, uitîndu-se la cer în timp ce mergea, a căzut într-o groapă, a făcut demonstrativ avere în scurt timp, speculînd recolta de ulei de măsline şi de vin din anul acela).
După apariţia Declaraţiei de iubire, oameni inteligenţi, precum conu' Alecu Paleologu, s-au mirat că am scris un eseu despre sărut. "Ia uite! Ce are Gabi cu sărutul!" a exclamat perplex. (Chiar aşa! Ce am?) Mi-aduc aminte cum pe vremuri, la restaurantul Uniunii Scriitorilor, aflîndu-mă cu Pleşu la o masă, a venit la noi, beat-cui, Ion Băieşu şi ne-a întrebat împleticit dacă tipi d-ăştia ca noi "care am auzit că aţi citit o bibliotecă" au practicat cunnilinctus şi au cunoscut deliciile unei felaţii pe cinste. În timp ce Pleşu se pregătea voios să-i dea detalii menite să-l liniştească în privinţa fanteziei erotice a celor care citesc mult, eu îi trăgeam lui Pleşu şuturi pe sub masă şi, uitîndu-mă la unghiile murdare ale lui Băieşu, făceam eforturi disperate să apăr secretele filozofilor de tagma limbută şi neruşinată a literaţilor.
Tot cu Andrei, prin anii '90, am trăit la conacul lui Enescu de la Tescani (de fapt al Marucăi Canta-cuzino) o experienţă unică. Eram în acel moment vreo 15 pensionari ai "casei de creaţie" (în majoritate pictori) şi, după cină, muzicologul Firca ne invită în salon să ne cînte la pian. Ne-am aşezat cu toţii pe canapelele şi fotoliile originale risipite în jurul salonului; un enorm covor oriental se întindea între noi şi pian. Firca trecea de la o piesă la alta, improvizînd la nesfîrşit (trecuse de miezul nopţii) şi la un moment dat "atacă" Lacul lebedelor. Am simţit atunci o irepresi-bilă nevoie de "a face balet" şi, în ciuda faptului că nu-i cunoşteam din cei de faţă decît pe Andrei şi pe Horia Bernea, în clipa următoare m-am pomenit în mijlocul salonului, pe covorul cu nuanţe sîngerii, re-făcînd, patetic şi "expresiv", toate locurile comune ale coregrafiei clasice. O clipă mai tîrziu, Andrei ţîşnea lîngă mine: "răpiţi" de furorul propriului nostru joc, am dansat asemeni unui cuplu îndelung versat, trecîndu-ne unul altuia cînd partitura Prinţului, cînd pe cea a Lebedei Albe. Cum arătam oare, amîndoi îndesaţi şi negricioşi, încercînd să despicăm aerul cu graţie sporită şi avansînd unul către altul pe vîrfuri? După "spectacol", unul dintre pictorii băcăuani, aflat în salon, a venit la mine cu ochii înlăcrămaţi de emoţia celor văzute şi mi-a spus: "Pînă acum vă respectam. De-acum vă şi iubesc."
Asta e tot. Lumea nu-şi imaginează că "filozofii" sînt oameni ca oricare alţii şi că filozofia, vorba lui Hegel, este gîndirea concretului prin excelenţă. De aceea, n-am să uit niciodată că prietenia mea cu dirijorul Ion Marin (acum, cînd dirijează toate orchestrele mari ale lumii, are 42 de ani), începută în urmă cu 20 de ani, a debutat sub semnul acestui etern malentendu care însoţeşte "meseria" noastră şi pentru care Cioran plătise cu "sînge şi lacrimi". Eram la o petrecere, tocmai mă pregăteam, într-un colţ al salonului, să muşc dintr-o chiftea arămie, cînd apare lîngă mine, brunet, fremătător şi intimidat, tînărul Ion Marin care mă întreabă: "Profit că vă întîlnesc, aţi putea să-mi spuneţi ce este fenomenologia?" Mi-a venit să-i răspund: "Reflecţia asupra situaţiei în care tocmai mă pregăteam să muşc dintr-o chifteluţă în clipa în care a apărut un emmerdeur ca tine şi m-a întrebat ce este fenomenologia." De atunci, de cîte ori ne vedem la Bucureşti sau la Lugano, rememorăm scena chifteluţei fenomenologice ca pe un gest fondator din care s-a născut "îndrăgostirea" noastră.
Dostları ilə paylaş: |