miercuri, 19 septembrie
Aşa cum nu ne putem trăi moartea prin "moartea celorlalţi" decît într-un sens vag şi discutabil, nu ne putem reprezenta vîrstele pe care nu le-am avut prin vîrsta celorlalţi. Anii pe care încă nu-i am sînt o pură abstracţie şi aşa se şi explică o anumită "nesimţire" a copiilor faţă de aniversările părinţilor lor. Pînă la o vîrstă destul de înaintată nu ştiam cîţi ani au părinţii mei şi nici ce diferenţă de vîrstă exista între mine şi ei. Şi acum, încă, trebuie să fac socoteli complicate ca să aflu cîţi ani aveau cînd "m-au făcut". În vreme ce părinţii îşi trăiesc încă o dată trecutul prin odraslele lor, îl recapitulează şi merg lipiţi de ele prin timpul care a fost şi al lor, cei care abia intră în viaţă, neputînd să-şi reprezinte un traiect care nu este încă al lor, sînt într-un sens adînc străini de cei care le-au dat viaţă. Paşii pe care îi au în faţă se pierd în indeterminare şi, de la "înălţimea" vîrstei de 25 de ani, a avea 60 sau 80 de ani reprezintă o abstracţie comparabilă cu moartea însăşi. Cînd începi să-i atingi, anii aceştia, descoperi dintr-o dată bunătatea sub forma compasiunii de tine care se răsfrânge asupra celorlalţi. Devii umil, bun şi înţelept. Pînă la 40 de ani eram mai mult o fiară şi fiecare clipă o trăiam, propulsat de propria mea aroganţă vitală, pe orizontala eternităţii.
A trebuit să sufăr, să mă doară, să mă despart, să mă îmbolnăvesc, să-mi fie frică, să trăiesc sfîrşitul celor din jur şi să simt adierea sfîrşitului meu, pentru ca să percep virajul timpului, să-l văd căzînd, sleindu-se şi murind. Din cînd în cînd, e drept, simt urcînd în mine ― adus de vîntul subtil care se porneşte uneori să bată în existenţa noastră ― mirosul tinereţii mele neruşinate. Îmi place atunci să mă simt crud, puternic, egoist şi să mă scald din nou în iluzia nemuririi mele.
Dostları ilə paylaş: |
