3 noiembrie
Despre pudoarea filozofilor, incapabili să prelucreze în discursul lor iubirea şi să-i asigure acesteia "în sistem" un loc pe măsura celui pe care ea îl ocupă în viaţa lor.
În cea de a doua scrisoare de îndrăgostire pe care Heidegger i-o scrie Hannei Arendt în 21 februarie 1925, citim: "De ce iubirea este de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane şi cum se face că ea rămîne o suavă povară pentru cei pe care îi atinge? Răspunsul e simplu: pentru că, iubind, ne preschimbăm în obiectul iubirii noastre rămînînd totodată noi înşine."
Un an mai tîrziu, Heidegger redactează Sein und Zeit. Sintagma "posibilităţi ale fiinţei umane" devine aici una pur tehnică şi s-ar putea la rigoare spune că tratatul heideggerian este o analitică a posibilităţilor Dasein-ului. Cu toate acestea, posibilitatea "de o bogăţie fără pereche printre celelalte posibilităţi acordate fiinţei umane" este total absentă dintr-o carte care are tocmai aceste posibilităţi ca obiect. S-ar putea răspunde că ea este asimilată existenţialului Befindlichkeit, "situarea afectivă", care este una dintre ipostazele privilegiate ale deschiderii Dasein-ului în lume. Şi totuşi! Cuvîntul Liebe nu apare nici măcar o singură dată în cele 600 de pagini standard ale celebrissimului volum, ba mai rău, e pomenit, înlăun-trul unei enumerări, într-o notă de subsol de la pagina 190. Filozofia are, aşadar, voie să pătrundă într-un discurs amoros şi să contribuie la alcătuirea lui (pasaje întregi din declaraţiile făcute "domnişoarei Arendt" sînt scrise în cel mai crîncen "cod heideg-gerian"), în vreme ce amorul dă rău într-un discurs filozofic şi trebuie, în consecinţă, ignorat. Dar de ce?
Dostları ilə paylaş: |
