Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

17 noiembrie
Uneori, seara, fac cîte o plimbare de o oră cu o prietenă din Heidelberg, care în 1983 era studentă la medicină şi care acum e medic psihiatru cu cabi­net în Bismarckplatz. Are doi cîini mari, aurii, "eurasieni", "o iată", Lea, şi "un băiat", Akila, botezat aşa după şeful haitei de lupi din Cartea junglei. "Eurasienii" sînt o rasă la crearea căreia, prin 1960, a in­tervenit însuşi Konrad Lorenz. Proiectul care a stat la baza obţinerii rasei a fost reconstituirea Urhund-ului, a "cîinelui originar". S-a pornit de la ideea că Chau-chau, Wolfspitz şi Samoiede (un cîine de sanie din Siberia, alb tot) sînt primele rase care s-au des­părţit dintr-un cîine originar, aşa încît o bună dozare a lor ar fi urmat să recompună pe strămoşul tutu­ror cîinilor. Rezultatul, "eurasianul", nu a reuşit să convingă pe toată lumea, dar pînă una alta, mie îmi convine să cred că mă plimb uneori cu două din­tre exemplarele "cîinelui originar" prin splendidul cartier de vile din Handschusheim. Străzile sînt pustii la ora aceea, în schimb ferestrele sînt dezgolite, anu­me pentru a deschide casele către exterior şi a lăsa totodată să se vadă, ca printr-o enormă vitrină, inte­riorul luxos al camerelor. Stăpînii caselor aproape că te invită să le priveşti bogăţia, lămpile sofisticate, tablourile imense, căminele din faianţă veche ita­lienească, mobilele rafinate. Sînt în majoritatea lor medici (Heidelbergul este vestit prin clinicile lui), consilieri financiari, avocaţi, academici. Vilele în care stau costă uneori mai multe milioane de mărci.

Cu toate că la ora aceea, cum spuneam, cartierul e aproape pustiu, autoritara doamnă doctor are cu Akila un dialog permanent care se poartă în două viteze (Lea iese din discuţie pentru că e fetiţă, mi s-a explicat, şi ca atare "înţeleaptă şi precaută"): cînd Akila se apropie de o răscruce sau de traversarea unei străzi, din spatele lui se aude scurt vocea stăpînei: "Akila warte!" Akila rămîne nemişcat pe mar­ginea trotuarului. În secunda următoare cade co­manda: "Akila lauf." Şi Akila o ia voios din loc.

Soţul doamnei este profesor de germană şi de cî­teva luni a făcut o depresie şi stă acasă, la televizor şi în faţa ordinatorului. Am revelaţia că energica lui soţie, cu voluntarismul specific medicilor, l-a înca­drat şi pe el în structura Akila warte ― Akila lauf şi că la un moment dat, nefiind atît de bine structurat nervos ca Akila, omul a clacat şi a făcut o nevroză reactivă. Stă toată ziua în faţa unui ecran, avînd ori­cînd la îndemînă o sticlă de bere, şi comenzile warte ― lauf, înghiţite de imobilismul nevrozei, cad deo­camdată în gol.

Îi propun prietenei mele să introducem în trata­tele de psihiatrie "sindromul Akila warte ― lauf. Bo­găţia lui hermeneutică mi se pare prodigioasă. Ma­joritatea vieţilor se desfăşoară aşa: indivizii ― şi deopotrivă popoarele ― au nevoie de cineva care să le spună la tot pasul ce să facă, cînd trebuie "să stea" şi cînd trebuie "s-o ia din loc". Se sustrag sin­dromului doar cei care mai au în ei o fărîmă din in­tenţia de a-şi da singuri comanda şi de a stabili cînd anume, în viaţa lor, e nevoie de o zăbavă şi cînd de aşternerea la drum. Altminteri, haltele noastre şi deplasările noastre, pe parcursul unei vieţi sau pe cel al istoriei, sînt toate dirijate. Mergi orbeşte înainte pînă cînd cineva care îţi urmăreşte traseul strigă: Akila warte! Ce poate fi mai simplu şi mai frumos? Altul are mereu grijă să nu te calce maşina.