Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

Ne asemănăm în multe privinţe, numai în una nu: în cea mai importantă şi cea mai neimportantă deopotrivă. Nu e cazul de acum înainte să vă mai temeţi de apropi­erea mea." (16 mai)
Numai că Friedgard nu doreşte sfîrşitul, ci doar eliminarea din relaţia lor a "gesticii nonverbale" şi a "apetitului care reifică" simultan cu păstrarea "for­mei subtile a scrisorii care mă realizează ca subiect". Pe scurt, Friedgard vrea scrisori. În concordanţă cu un traseu al gîndirii alienării care merge de la Hegel la Şcoala de la Frankfurt, Friedgard refuză atingerea cioraniană care o "obiectualizează" (verdinglicht) şi se revendică, prin scrisul epistolar, ca subiect al pro­priei sale libertăţi, ca eu liber.

Ce blestem pentru Cioran să se pomenească, în plină detentă erotică, castrat cu armele înseşi ale filo­zofiei! Neplecînd, nu-i rămîne decît să ofteze mai departe îndrăgostit ― deja pe 24 mai scrie: "Renun­ţarea ar fi soluţia. Nu am însă nici curajul necesar, nici dorinţa de aşa ceva" ― , să-şi continue scenele de gelozie, dar în preajma celei de a doua întreve­deri pariziene (17-18 iunie) este perfect domesticit şi promite că de astă dată "se va purta ca un gentle­man". Scrisorile vor continua să curgă (şi asta e sin­gurul lucru important pentru Friedgard), exprimînd, intacte, aceleaşi sentimente, dar cu obsesiile neu­tralizate, anihilate sau sublimate şi satisfăcute, aşa cum Friedgard îşi dorise: prin sigle ale depărtării, prin atingeri la distanţă. Este o erotică fără conţinut senzual, care îşi primeşte consacrarea finală după Soglio, în octombrie 1981, cînd Cioran, invitat la Koln prin "Centrul de limbi şi culturi europene" (Friedgard este organizatoarea serii şi face chiar şi alegerea aforismelor ce urmează să fie citite!), află, rămas singur la capătul zilei cu Friedgard, "cu o directeţe care fusese pînă atunci evitată", că "era exclus ca relaţia noastră să mai aibă vreun conţinut corporal". Scena se termină sublim cu cei doi plîngînd şi sărutîndu-şi mîinile. Ceea ce o va face pe Friedgard să exclame la sfîrşitul unei scrisori: "De-ar exista doar mîini!"

Ultima zvîcnire epistolară a pasiunii lui Cioran are loc pe 28 noiembrie:
"Tocmai ieşisem. După cîteva minute a trebuit să mă întorc: fiecare respiraţie era ca un pumnal. Această boală de copii, cînd îi atinge pe cei în vîrstă, este iadul însuşi. ― Brahms, partea întîi a Sonatei pentru vioară şi pian. M-am gîndit la dumneavoastră cu tandreţe şi disperare. Ea, mi-am zis, nu va şti niciodată ce a însemnat ― şi ce înseamnă ― pentru mine. [...] Sînt oare singurul vino­vat că jucaţi un rol atît de mare în nenorocirea mea?"
În sfîrşit, în 19 aprilie 1982, un an după ce se cu­noscuseră, Cioran îi scrie Friedgardei:
"...în ciuda actualei mele lipse de iluzii, nu sînt în­deajuns eliberat de unele amintiri. Va veni totuşi vre­mea cînd, aşa cum speraţi, ne vom întîlni «într-un rîs comun»."
Şi ca post scriptum:
"Prăpastia dintre aforismele mele şi viaţa mea nu este atît de mare pe cît sînteţi înclinată să credeţi. Însă ea există şi trebuie să fiţi fericită că este aşa, pentru că dacă gîndurile mele s-ar transforma pe dată în fapte, aţi sta astăzi într-un mormînt, iar eu într-o închisoare."
În curînd, pe scrisorile către Friedgard, alături de semnătura lui Cioran apare cea a Simonei (cu un dis­cret Amitiés), iar Friedgard soseşte la Paris şi îi vi­zitează pe Ciorani însoţită de prietenul ei Walter. Atelajul înaripat, condus după cum Friedgard cre­zuse de cuviinţă, îşi readuce pasagerul pe pămînt şi îl reaşază în matca obişnuită a vieţii sale. Zborul magic al lui Cioran luase sfîrşit.