Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

marţi, 4 decembrie
Am sosit ieri de la Heidelberg. Astăzi se împli­neşte un an de la moartea lui Horia Bernea. Am avut în sfîrşit curajul să deschid, după această absenţă de trei luni, un sac de plastic pe care, la o vreme după înmormîntare, îl primisem de la Marga şi care stă­tuse neatins într-un colţ al camerei vreme de aproa­pe un an. Mă uitam la el, fără să ştiu ce conţine, ca la un memento. Astăzi de dimineaţă l-am deschis. Este formidabilă intimitatea obiectelor purtate: un semn al trupului, o prelungire a lui şi, cu toate astea, mult mai mult: un aer inconfundabil, o marcă a per­soanei care, cu fiecare obiect pe care şi-l asumă ca fiind de-acum înainte al ei, îşi alege aşa zicînd în chip liber trupul sau, mai bine zis, carcasa acestuia, pen­tru a-l completa, a-l ascunde şi a-l împodobi pe cel pe care l-a primit de la Dumnezeu. Am în faţa mea o puzderie de cravate şi aproape fiecare dintre ele îmi evocă, neaşteptat de precis, cîte o secvenţă din Horîa cel viu, o combinaţie vestimentară, o ieşire în lume, o vorbă rostită într-o împrejurare sau alta.

De altfel sosirea mea în Bucureşti a stat sub sem­nul lui Bernea. Acasă mă aştepta albumul lui despre Roma, făcut împreună cu Baconsky ― dumnezeiesc de frumos, cotropit de darul lui de a sesiza minunea neaparentă, cărarea nebătută a splendorii (numai de el deschisă), de forţa lui de a spulbera clişeul. Aşa cum făcea în toate, dezgropînd frumuseţea ascunsă, proas­pătă şi uitată: a muzicii, a caselor, a figurilor umane.

Apoi, deschizînd televizorul, o emisiune întreagă despre el, un film cu vernisaje, cu locurile unde picta, cu mai vechi interviuri luate unor prieteni sau unor critici de artă, cu ctitoria lui de la Muzeul Ţăranului. Ce repede devenim arhivă! În cazul în care ajungem să "supravieţuim", supravieţuim aşa, ca arhivă. Cînd şi cînd, la o dată rotundă (ani de la naştere sau moarte), lumea îşi aduce aminte de noi şi apasă pe acest bu­ton la îndemînă, pe această clapă ipocrită a memo­riei care este arhiva. Pentru o clipă sînt scoase la lumină poze, interviuri filmate, prietenii deapănă amintiri despre noi. Apărem pentru o clipă din nou la rampă, vorbim, gesticulăm, rîdem, le explicăm celorlalţi proiectul care am fost şi, apoi, ne retragem din nou, spăşiţi, în prezumtiva noastră eternitate, aşteptînd, înainte de a dispărea definitiv, ca o altă generaţie să se îndure de noi.