Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

20 iunie
Recitesc nota precedentă şi alte cîteva lucruri îmi sar în ochi.

Aceeaşi rămînere în exterioritate în alăturarea lui Ţuţea şi Noica. Dincolo de faptul că erau apropiaţi ca vîrstă, descinzînd amîndoi din "interbelic" (aşa­dar "bătrînei" şi "tataie"), nimic nu-i leagă: Ţuţea era un "personaj", un cabotin de geniu dotat cu o orali­tate prodigioasă, dar incapabil să scrie o pagină coe­rentă. De pe urma lui au rămas "322 de vorbe me­morabile" şi admiraţia înduioşată a lui Cioran. De pe urma lui Noica a rămas ultimul sistem de onto­logie european. Noica aparţine istoriei gîndirii, Ţuţea mitologiei culturale.

"Dar admiraţia lui pentru Wittgenstein îi şterge multe păcate..." Asta ne lasă să înţelegem că autorul notei e în raporturi de cordialitate cu opera lui Witt­genstein, că este chiar un fan al lui, de vreme ce-i iartă lui Noica păcatele (o parte din ele) pentru reve­renţa pe care Noica (din nou, în Jurnal, pentru că în restul operei urmele întîlnirii cu Wittgenstein sînt inexistente) i-o face acestuia. Or, sugestia e falsă de vreme ce apare din nou întrebarea (ca şi în cazul lui Noica şi Heidegger) legată de accesul lui Cărtărescu la scrierile lui Wittgenstein: mai mult de o treime din cele cîteva zeci de pagini din care e alcătuit Trac­tatus-ul cere o pregătire logico-matematică expresă, iar organizarea şi formularea însăşi a propoziţiilor din această cărţulie fac din ea una din marile opere ermetice ale secolului XX, cărora specialiştii îi dedică ani şi ani din viaţa lor.

De ce, atunci, ajungem să avem cu filozofia o fa­miliaritate pe care nu îndrăznim să o afirmăm cu nici un alt domeniu? Pesemne pentru că folosind şi ei "cuvinte", gînditorii ne lasă senzaţia că sîntem "co­legi de scris" şi pentru că la suprafaţă lectura filozo­filor pare o provocare pentru inteligenţa fiecăruia dintre noi şi nimic mai mult, cînd de fapt, ca tot ce presupune un "limbaj" (dacă nu un jargon), ea este o specialitate care se dobîndeşte la capătul unei pre­gătiri, însă cum timpul pentru această pregătire lip­seşte din viaţa unui om care s-a dedicat altui lucru şi care are deja o "specialitate", iar pe de altă parte tentaţia de a-ţi împodobi discursul cu nume sonore ("Platon", "Kant", "Nietzsche" etc.) e prea mare (pen­tru că lucrul ăsta "dă bine" şi "face cult" şi te plasea­ză într-o vecinătate selectă care îţi împrumută din măreţia ei) ― se ajunge la situaţii de felul celor de mai sus. Iar dacă, pe deasupra, poţi să invoci nume ca acestea şi să spui "bătrînei grotesc" sau "tataie excentric" sau "îndesîndu-şi basca pînă la sprîn­cene" ― ei bine, lucrul acesta te mută din vecinăta­tea lor şi îţi asigură, printr-o simplă piruetă lingvis­tică, printr-un adjectiv sau printr-un simplu cuvinţel, un loc sus şi deasupra lor, chiar pe acoperişul lumii, de unde nimeni nu te mai poate privi, dar de unde tu poţi privi, în schimb, pe toată lumea.

În treacăt: admiraţia lui Noica pentru Wittgenstein, spune Cărtărescu, îi şterge acestuia multe păcate "fără a-l micşora pe cel împotriva Duhului: lipsa milei". Păcatele împotriva Duhului Sfînt sînt trei şi provin din absenţa uneia dintre cele trei virtuţi creş­tine: credinţa, speranţa şi dragostea. Mila nu e prin­tre ele.

2 iulie
La cererea conducerii Bisericii ortodoxe române, Comisia parlamentară SRI propune revenirea asupra Legii arhivelor Securităţii care, în forma ei actuală, prevede deconspirarea informatorilor poliţiei poli­tice proveniţi din rîndurile preoţimii.

La televizor, seara, apare şefa Comisiei (Buru­iană?), activistă a partidului "România Mare", care argumentează proiectul de modificare a legii în felul următor: 1. După cum rezultă din sondaje, poporul român are încredere cu precădere în Biserică şi în Armată. Nu se cuvine să-i zdruncinăm această încre­dere dînd pe faţă numele prelaţilor care îi turnau pe enoriaşi. 2. De altfel, colaborarea cu Securitatea este irelevantă, pentru că "aşa erau vremurile atunci". Important e "cine erau (şi cine sînt) trădătorii de ţară".

După care doamna, oxigenată şi cu gura mare, îl roagă pe Dumnezeu să-i lumineze pe "fraţii de la PSD" să voteze la fel ca membrii PRM.

Toate astea se întîmplă la cererea conducerii unei Biserici care, vorba lui Andrei, are ca axă doctrinară căinţa.

4 iulie
Vorba aceea extraordinară, "aproapele ne este cel mai departe" ― adică cel mai greu de perceput, tocmai pentru că ne este atît de aproape ― aplicată la poporul meu, la poporul român.

În tinereţe, cînd vedeam filme în care apăreau sate mexicane, siciliene sau greceşti, îmi spuneam: Doam­ne, cît de mizerabil pot trăi oamenii aceştia! Aşezaţi acolo, sus, pe ecran şi surprinşi de privirea nean­gajată a unui simplu spectator, ei îmi apăreau mur­dari, săraci şi cruzi. Pentru că nimic nu mă lega de lumea lor, pentru că ea rămînea într-o depărtare pe care nici o complezenţă nu o putea tulbura, posibi­litatea de a o vedea aşa cum era rămînea intactă. Eram convins, privindu-i, că eu aparţin altei civili­zaţii. Lumea aceasta în care mă născusem, cu tre­nurile şi gările ei mizerabile, cu satele din Bărăgan, cu şoselele naţionale pe care întîlneai căruţe pono­site, biciclişti beţi, femei împingînd cărucioare ho­dorogite, turme de vaci şi de oi, bătrîne îndoite din şale care cărau legături de vreascuri în spinare, toată viaţa aceasta a "României profunde" care nu avea nimic idilic în ea ― o vedeam fără să o percep în incomensurabilul mizeriei ei atotstăpînitoare. Ea era a mea, stătea lipită de mine, mistificată şi devenită invizibilă prin chiar subînţelesul ei. Ea mă învăluia şi o iubeam cu acea "dragoste de învăluire" care acom­paniază realitatea din care faci parte. Ceea ce nu pu­team să fac în cazul ţăranului mexican, aici reuşeam: trăiam într-o promiscuitate transfigurată, aceeaşi care îl făcea pe Zinoviev, exilat la München, să viseze nostalgic la paznicii ruşi ― paznicii lui ― de la Liu­bianka. Nimeni nu venise să înalţe lumea noastră pe ecran pentru a o scoate din subînţelesul ei şi a o face, pentru noi toţi, vizibilă în adevărul ei. Lumea a treia? Mi se părea o realitate exotică, planînd într-o geografie incertă, undeva între o regiune din Africa şi un stat caucazian. Nu mă gîndeam nici o clipă că ecuatorul acestei lumi trece deopotrivă prin Româ­nia. Cartierul Cotroceni, cărţile mele, prietenii mei, masa la care scriam, iubirile mele, parfumul de tei care îmi intra în odaie la sfîrşit de mai însoţindu-mi de fiecare dată "ziua de naştere" ― cădeau ca o per­dea groasă de fum peste privirea şi înţelegerea mea. Văzută dintre pereţii de vată ai vieţii mele, România ― nu exista nici o îndoială ― nu era Mexicul: nici măcar aşa cum o cunoscusem eu, tăvălită în comu­nism şi în praful Istoriei.

Apoi au venit călătoriile, fatal însoţite de şocurile reintrării în ţară, filmele lui Pintilie, "noi" văzuţi cu ochii Europei, clasamentele mondiale ― din care nu lipseam niciodată ― ale sărăciei, corupţiei, comer­ţului cu copii şi prostituţiei. O vreme, după 1990, nu am mai putut să mă uit la telejurnale. Brutalitatea imaginii care te întîlneşte venind din faţă, fără posi­bilitatea eschivei, mă răstignea, ca pe un boxeur că­zut în ring, pe urîţenia acestei ţări: case din chirpici roase de inundaţii, orătănii evoluînd printre şoproa­ne acoperite cu carton gudronat, obrajii scofîlciţi ai oamenilor, guri fellinian ştirbe, priviri moarte, haine jerpelite, balada mizeriei recitată în faţa unui micro­fon într-o limbă stîlcită, fără nici o propoziţie întrea­gă, fără nici un cuvînt adunat cum trebuie lîngă altul; o limbă a nimănui, vestigiu al unei omeniri pe cale de a fi destituită din statutul ei. În fiecare seară România îţi dădea întîlnire pe ecran, slută, hi­doasă, suferindă.

6 iulie
Nu-mi place să mi se povestească vise. Un vis nu trece niciodată rampa şi nu poate fi povestit cîtă vre­me, prin chiar "trama" şi ecoul lui, nu-l priveşte decît pe cel care l-a visat. Obiceiul de a povesti vise pleacă de la prezumţia că tot ce trăiesc eu cu oarecare inten­sitate poate interesa pe altul. Or, senzaţiile sau emo­ţiile sînt greu transmisibile. Nici deliciile unei călă­torii nu pot fi împărtăşite, şi nici raportul pe care îl ai cu o piesă muzicală. Nimeni nu te poate urma prin cotloanele întortocheate ale unui vis, pentru că nu anecdotica contează aici, ci atmosfera şi frisonul. Nu e întîmplător că Cioran povesteşte cum îşi detes­ta tatăl cînd, copil fiind, dimineaţă de dimineaţă, tre­buia să-l asculte relatînd nevesti-sii ce visase noaptea. Tocmai excesul acesta de personal şi intim face visul intransmisibil, şi povestirea lui nesuferită.

Dimpotrivă, sînt interesante visele noastre comu­ne, cele în care ne recunoaştem cu toţii cu spaimele şi fantasmele noastre. Mai mult, visele acestea sînt recurente şi prin repetiţia lor de-a lungul vieţii, ele sugerează că sînt necesare, izvorînd dintr-un fond originar comun. Am încercat un inventar al lor, veri­ficîndu-le cu cei din preajma mea. Iată-le: 1) A visa că zbori şi a descoperi lucrul acesta cu uimire, ca şi cum ai fi putut dintotdeauna s-o faci, dar pur şi sim­plu nu te-ai gîndit să încerci. E atît de firesc să baţi aerul cu mîinile, să te înalţi peste copaci, să dai cîte­va roate peste case şi să te aşezi din nou, lin, pe pă­mînt. Reiei, ca să te convingi că n-a fost o întîmplare. Îţi promiţi, tot în vis, să nu uiţi că ai făcut-o şi că deci se poate şi îţi propui să pui în aplicaţie, de îndată ce te vei scula, ceea ce ai aflat în vis. 2) A visa că eşti gol pe stradă sau undeva în public. În visul acesta nu ştii niciodată cum ai ajuns aşa. E însoţit de o dis­perare absolută, dar, lucru curios, nimeni nu te ob­servă niciodată şi nici nu semnalează altora goliciu­nea ta. Întotdeauna reuşeşti să te strecori şi să ajungi cu bine acasă. Variante: ai totuşi ceva pe tine, chiloţi sau măcar un tricou de care tragi cît poţi. Îţi spui că ceilalţi te vor considera doar mai extravagant îm­brăcat. 3) A visa că nu poţi să fugi; eşti urmărit, vrei să fugi şi picioarele nu răspund comenzii. Te depla­sezi penibil, ca şi cum ai alerga prin smoală sau miere sau pe un teren mlăştinos. 4) Eşti (din nou) elev, te duci la şcoală şi cînd te aşezi în bancă constaţi că ţi-ai uitat acasă ghiozdanul. Pare de necrezut, dar pînă în clipa aceea nu ţi-ai dat seama. Consecinţele sînt ― nu se ştie de ce ― extrem de grave. 5) Visezi că eşti pe vîrful unui munte, pe o suprafaţă de doar cîţi­va metri pătraţi, şi că de jur-împrejur e vidul pur, prăpastia absolută. Eşti condamnat la neclintire. 6) În sfîrşit, lupta cu un cîine fioros. El sare, îl prinzi din aer de cap şi cu o mişcare scurtă îi suceşti gîtul. Lucrul pare nespus de simplu şi lupta se încheie întotdeauna aşa: el zace, mort, la picioarele tale.

Toate visele acestea sînt, repet, recurente: le visezi de mai multe ori într-o viaţă, cu o frecvenţă mai mare într-o perioadă a vieţii decît în alta, dar întotdeau­na cu acelaşi scenariu. Cel mai des am visat că zbor (şi întotdeauna în culori), că nu pot fugi şi că mă aflu gol pe stradă.

Bănuiesc că mai pot fi povestite, cu condiţia să nu fie lungi şi complicate, "cel mai urît vis" şi "cel mai frumos vis" din viaţa cuiva.

Cel mai urît: mă aflu într-o cameră fără uşi şi fără ferestre, tapetată cu carne vie. Singura sugestie a unei ieşiri este un început de cotlon, dar tapetat la fel, o deschizătură pătrată într-unul din pereţi, la înălţimea capului. Încerc să mă ridic în deschizătură, dar de fiecare dată mîinile şi coatele îmi alunecă pe carnea însîngerată şi recad în "visceralitatea" camerei, în acest trup uriaş, întors, ca o mănuşă, pe dos. Alu­nec şi cad fără încetare, tăvălindu-mă în carnea vie. Cel mai frumos vis din viaţa mea este subsumabil ideii de instanţă protectoare, şi el mi-a insuflat cel puţin o vreme certitudinea că urmează să fiu asis­tat şi ajutat de-a lungul întregii mele vieţi. Bunicul meu din partea tatei, singurul pe care l-am cunos­cut, murise cu cîteva luni în urmă. Eram încă stu­dent. Mă aflu într-un tramvai, nu foarte plin, şi, aşa cum făceam în astfel de ocazii, mă aşez pe un loc lîngă geam şi încep să citesc, extrem de absorbit şi propunîndu-mi să mă desprind de tot ce este în jurul meu. De aceea nici nu întorc capul să văd cine s-a aşezat pe locul liber de lîngă mine. Îi simt doar cotul, care mă apasă, neplăcut, din stînga. Îmi trag încet mîna, ca să nu mai simt atingerea străină. După o clipă simt din nou cotul celuilalt lipindu-se de mine. Ce nesimţit! ― îmi spun şi ridic ochii furios, decis să mă uit urît la el. Îl descopăr pe bunicul meu, cu faţa zîmbitoare, îmbrăcat în redingotă neagră şi cu o pălărie neagră, tare, pe cap. Are mîinile adunate una peste alta şi sprijinite de mînerul de argint al unui baston. Îmi face complice cu ochiul, lăsîndu-mă să înţeleg că e acolo, în chip miraculos, anume pen­tru mine. "Să nu-ţi fie niciodată teamă, am să fiu în­totdeauna lîngă tine." Mă trezesc cu o senzaţie de beatitudine, ca şi cum mi s-ar fi dat un cec divin în alb. A fost primul vis din viaţa mea (am mai avut apoi unul cu Noica şi altul cu Horia Bernea) în care m-am trezit cu certitudinea că am fost vizitat.