Uşa interzisă Gabriel Liiceanu Ce mai e şi cartea asta? Jurnal, de fapt, nu e, eseu nu e, tratat nu e, roman nu e. Cel mai corect ar fi să spun că este explozia (neîncadrabilă) a fiinţei mele pe parcursul unui an

miercuri, 20 martie
Astăzi, în metrou, în drum spre Monica şi Virgil, un nou mod de a cerşi. Pe lîngă litania obişnuită (je suis sans abri, j'ai rien à manger), subiectul mandicităţii le aminteşte celor din vagon că fiind "séropositif" nu poate dormi afară...

Mă apropii de casa din Francois Pinton cu inima strînsă. Monica m-a prevenit în cîteva rînduri la telefon că îi voi regăsi în stare de epave ("două păpuşi stricate", "poate că ar fi mai bine să nu ne vedem, Gabriel, să nu păstrezi despre noi imaginea de acum" etc), Mihnea, la rîndul lui, îmi vorbise de "spectralitatea" lui Virgil. Sun şi aştept emoţionat să se deschidă uşa, pregătit pentru orice surpriză. Uşa se deschide, în prag este acelaşi Virgil dintotdeau­na, cu sacoul de caşmir bej, cu pantalon gri, cu căma­şă pepită şi cravată. Doar mai puţin surîzător. Intru în vestibul şi de sus, din capul scărilor care duc la dormitor, se aude vocea tonică a Monicăi, lansînd un "Ceao, Gabriel". Începe să coboare, cu precauţia dintotdeauna, şi după cîteva secunde am în faţă o Monica surîzătoare, cu privirea vioaie şi ludică. În­cearcă amîndoi să mă convingă să nu mă încred în aparenţe. Oricum, le sugerez, se află pe drumul cel bun. Cuvintele acestea îi smulg lui Virgil un hohot de rîs, după care îmi spune ― Monica tocmai ieşise ― cu un ton sfîşietor: "Gabriel, ştii cît este de cumplit să ai 82 de ani? Cum de am ajuns aici?"

Ce pot să-i răspund? Îi amintesc că Noica îşi con­fecţionase anume o teorie pentru a face faţă momen­tului acestuia: 1) Trebuie să fii mereu în atac. Tu tre­buie să ai mereu iniţiativa, niciodată "viaţa". A ataca mereu viaţa cu o idee, a fi mereu în priză, a nu-i per­mite vieţii să vină peste tine, să te copleşească, să te înece. 2) Ceea ce înseamnă că trebuie mereu să faci ceva, să nu consideri niciodată că ai încheiat ce aveai de făcut. Asta însemna pentru el "să nu mori fără rest". Moartea trebuie să te prindă la treabă şi să ieşi astfel din scenă în timp ce îţi rosteşti încă rolul. De­presia bătrîneţii este starea celui care consideră că a spus ceea ce avea de spus, că şi-a rotunjit fapta şi că de-acum aşteaptă să moară. În ce-l priveşte, Noica şi-a aplicat teoria la propria lui viaţă şi "i-a reuşit şi asta", cum i-ar fi plăcut să spună: a murit, aşa zicînd, retezat, în plină detentă, a murit în picioare. Orice moarte bună trebuie să te prindă făcînd ceea ce fă­ceai dintotdeauna.

Din acest punct de vedere, Monica respectă regu­la: face mereu ceva şi are mereu ce face. Pînă seara tîrziu lucrează în vederea editării Jurnalului pe care îl ţine de 20 de ani: taie, corectează, îşi aminteşte. Frumos este că învrednicindu-se să ţină acest Jur­nal ne salvează şi nouă, celorlalţi, netrebnicilor care n-am făcut-o, vieţile. Citindu-i paginile din '81-'82, aflu despre mine lucruri care dispăruseră pur şi sim­plu din viaţa mea: cînd am ajuns la Paris, ce făceam şi ce gîndeam în vremea aceea...

O regăsesc, aşadar, pe Monica vie şi interesată de tot ce se întîmplă. Cum tocmai i-am adus voi. 5 din Agendele lui Eugen Lovinescu, cu fabuloasele pagini ale Gabrielei Omăt, care reuşeşte, înmulţind la in­finit notele, să obţină o frescă "poantilistă" a inter­belicului, Monica observă:

"Ar trebui ca toţi cei care se complac în a da o imagine a interbelicului dominat de ideologia extre­mei drepte să citească notele Gabrielei Omăt pen­tru ca să vadă cum arăta epoca. Recent, în 22, pînă şi Alina Mungiu, vrînd să arate cît de firavă era in­telectualitatea democratică la noi, se rezumă să-i ci­teze pe Stahl şi Golopenţia, personaje foarte brave, dar de rang secund. Dar unde sînt Lovinescu, Zarifopol, Zeletin? Pur şi simplu omişi. Iar din genera­ţia mai tînără Pompiliu Constantinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, adică toată "Şcoala critică"? Iar presa democratică unde este? Că doar nu exista doar Sfarmă Piatră şi Bunavestire. Pe lîngă o presă de dreapta ― Universul lui Stelian Popescu, Curentul lui Pamfil Şeicaru şi Cuvîntul lui Nae Ionescu, în care, în treacăt fie spus, Sebastian îl ataca pe Lovinescu ca "prea democrat" ―, peisajul publicistic era dominat de ziarele şi revistele de centru-stînga: Di­mineaţa şi Adevărul, Adevărul literar şi artistic, Cu­vîntul liber, Timpul, Viaţa Românească. În Revista Fundaţiilor Regale existau colaboratori de stînga, aşa cum existau şi în Vremea. Pe de altă parte, dacă se lasă senzaţia că «asta era interbelicul la noi», adică aplecare spre dreapta extremă, este şi pentru că Eliade şi Cioran, şi chiar şi Noica, au primit mai tîr­ziu o consacrare internaţională, lăsînd impresia cu totul falsă că epoca era dominată de Nae Ionescu şi de elevii lui. Or, adevărul este că ei nu dădeau în nici un caz tonul epocii, ci reprezentau doar un ac­cent într-o structură culturală extrem de variată. Cum să ajungi atunci să-l compari pe Eliade cu Celine şi Brasillach? Ca să nu mai zic că la noi nu a existat niciodată un echivalent al cazului lui Paul Valery (a se vedea Hannah Arendt, Originile totalitarismului, uite că mi-am şi notat, ediţia de la Humanitas, p. 148): Valery acceptă ideea ― şi chiar contribuie cu 3 franci (atunci asta era o sumă) la materializarea ei ― ca armata să fabrice un tun formidabil, a cărui calitate excepţională să fie verificată trăgîndu-se asu­pra a 100 000 de evrei masaţi pe un poligon amena­jat undeva la ţară! Ce să mai spunem de faptul că în Franţa, în timpul ocupaţiei, Gestapo-ul a primit peste 3 milioane de denunţuri din partea populaţiei franceze, de ajunseseră şi nemţii să fie scîrbiţi de atîta zel în colaborare?"