sîmbătă, 7 aprilie
Îi datorez enorm "melancoliei" mele din ultimul an: m-a făcut, poate pentru prima oară din adolescenţă (cînd umpleam cu "meditaţii negre" carneţele pierdute apoi fără urmă), să mă reîntîlnesc în scris cu mine. Niciodată, de atunci, nu mai avusesem curajul s-o fac. Tot ce am scris de-a lungul vieţii, cu excepţia unor pagini din Jurnal şi Epistolar, nu a reprezentat decît strategia bine pusă la punct (eram antrenat pentru asta!) a unui camuflaj cultural: o diversiune, executată cu mijloace pseudo-filozofice, pe teritoriul gîndirii. Desigur, de fiecare dată cînd mă ciocneam de mine, mă consideram cel mai pasionant obiect posibil al vieţii mele. Nu aveam însă "neruşinarea" necesară pentru a face din acest interes obiectul constant (şi public) al preocupărilor mele. Căci, îmi spuneam, cine, în afara mea, ar fi putut împărtăşi acest interes şi ar fi fost dispus să pătrundă, fără să fie cuprins de plictis, pe tărîmul tribulaţiilor mele? Nu atinsesem acel grad esenţial de libertate care să mă scoată din paranteza în care singur mă pusesem, dintr-o deliberată şi prost înţeleasă pudoare. Cum aş fi putut atunci să capăt încrederea că abia vorbind despre mine voi ajunge să vorbesc cu adevărat despre noi toţi? Gîndul acesta simplu că trebuie să porneşti de la tine pentru a ajunge la altul, că în ograda omenirii nu poţi intra decît pe portiţa pe care este scrijelit numele tău, că trebuie să te îngrijeşti mai întîi de tine, să te iubeşti şi să te întorci pe toate părţile pentru a putea apoi să te apleci către altul şi să-l iubeşti "ca pe tine" ― îmi rămăsese pînă atunci străin.
Dar pesemne că "ajungerea la tine" nu se poate face la comandă şi pesemne că dintre toate lucrurile deosebite acesta îşi are preţul lui de suferinţă cel mai greu de plătit.
Am auzit-o într-un documentar pe mama lui Hawking, fizicianul complet paralizat, care-şi petrece viaţa într-un fotoliu şi care vorbeşte şi scrie prin activarea unor sofisticaţi senzori electronici, declarînd că fiul ei nu ar fi devenit cine este astăzi pentru toată lumea ("un mistic, îmi spunea de curînd Vlad Z., care decodează cu mijloacele fizicii şi matematicii misterele Universului"), dacă nu s-ar fi îmbolnăvit, rămînînd imobilizat, la momentul potrivit. Avem cu toţii nevoie de o traumă care să ne aşeze pe drumul nostru, care să ne scoată din rutină şi să ne focalizeze către acel punct final al existenţei datorită căruia fiecare segment al traiectoriei noastre ajunge să semene cu coarda bine întinsă a unui arc. Vai de cei care nu s-au cutremurat la momentul potrivit!
Dostları ilə paylaş: |