10 iunie
Lîngă mine, într-o casă boierească de la începutul secolului trecut, cu o curte tihnită, care trimite la o altă vîrstă a Bucureştiului, stă o familie de muzicieni. Trei generaţii, distribuite pe cîte un instrument: pianul, pentru generaţia cea mai vîrstnică; violoncelul, pentru cea mijlocie; pentru cea de a treia, reprezentată de o fetiţă de 10-12 ani, vioara. De la ferestrele apartamentului meu nu văd decît o porţiune minusculă a curţii, restul fiind ascuns de copaci şi de un gard înalt acoperit cu plante agăţătoare. Şi totuşi curtea şi casa de alături, cu cei care locuiesc în ea, se rezumă pentru mine la un univers sonor. Îmi percep vecinii ― fetiţa, părinţii ei, bunicii ei şi un cîine lup ― fără să mi-i reprezint vizual, doar ca pe entităţi vocale. Bunicul şi cîinele lup au voci asemănătoare, deşi a cîinelui e mai frumoasă, pentru că bunicul îndeobşte se răsteşte, în timp ce cîinele are un lătrat timbrat şi armonios. Vocea bunicii nu se aude niciodată în curte şi din cauza asta trebuie doar să-mi imaginez că ea există. Vocea tatălui e prezentă în măsura în care se adresează adeseori cîinelui. Vocea mamei are identitatea chemărilor fetiţei la masă. Iar vocea fetiţei, în după-amiezele şi serile lungi de vară, e vocea fericirii depline pe care nu o au decît copiii atunci cînd se joacă. Ţipetele ei, născute din nesaţul jocului, tropăitul de la un capăt la altul al curţii, tonul care vrea să devină dintr-o dată poruncitor atunci cînd se adresează cîinelui, chiuitul strident care acompaniază cînd şi cînd puseurile de excitaţie ludică ― acestea toate reprezintă muzica asfinţiturilor care pătrunde prin geamul deschis de la bucătărie şi ajunge, trăgîndu-mă vertiginos către vîrsta copilăriei, pînă la biroul meu.
Iar dimineaţa, cînd deschid ochii, primul lucru pe care îl aud sînt gamele unei viori. Mi-o imaginez pe fetiţa care, seara, umplea curtea cu exuberanţa ei, stînd nespus de gravă şi de dreaptă, cu o vioară pe măsură fixată sub bărbie (părul este pesemne bine strîns pe cap, iar privirea limpede şi albastră) urcînd şi coborînd la nesfîrşit pe scara celor şapte note şi canonul acesta îmi place şi îl absorb în mine întins în pat şi îmi trag din el liniştea şi echilibrul pentru începutul zilei. Un copil pe care nu-l cunosc, şi pe care îl cunosc atît de bine, îmi trimite în fiecare dimineaţă, metamorfozat de rigoarea muncii lui, o mustrare pentru toate zilele vieţii mele în care n-am făcut nici o gamă.
Dostları ilə paylaş: |